joi, 21 martie 2019

Despre neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu





Textul pe care îl veți citi face parte din cartea” Ne vorbește Părintele Cleopa”- Editura Episcopiei Romanului 1998. Este cutremurător și, mulți trec repede peste el, pentru că ar trebui să se înțeleagă pe ei, atitudinile lor. Cei mai mulți oameni, aleg să fugă de stările lor, dușmănind, vorbind de rău-judecând pe alții, trăind așa, mult mai puternic, propriile traume. 
Este o învățătură de mare ajutor tuturor.


Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-şi vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la coşniţe, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păgân, care omorâse mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă.
Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.
Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de creştini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte.

Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine.
Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.
Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu.
Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:
Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?

Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”
Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine.
Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine.
„Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, având viaţă sfântă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti.
Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi vândă coşniţele, că era cale de trei zile.
Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.
– Blagosloveşte, părinte!
– Domnul, fiule, să te blagoslovească!
– Unde mergi, părinte?
– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.
Ei vindeau coşniţele şi cumpărau pâine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie.
– Părinte, eu tot la Alexandria merg.
– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum!
După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:
– Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, când merg pe drum, să se roage.
– Aşa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!
– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurământul!
– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Şi au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coşniţele şi mergeau tăcând.Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri:
– Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi!
Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, decât numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi când ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face mare bine. Picioarele se înfierbântă groaznic din cauza nisipului şi a pietrelor.
Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, şi alţi mari sihaştri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit şi i-au pus la masă.
Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.
Călugării au mâncat, au muţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi.
Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut şi se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”.
Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut şi se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de câteva luni.
Dimineaţa, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis.
Bătrânul a văzut şi zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbeşti, căci calci jurământul!”

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a ieşit în cale un gospodar:
– Părinţilor, nu mai puteţi merge de-acum, că este soare şi este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi câteva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi!
Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s-a dus înapoi şi fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine şi câinele a sărit în sus şi a murit.
Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; şi când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul!
Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce şi a început a arunca în biserică.
Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”.
Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineaţă, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac şi le-a dat. Apoi i-a întrebat.
– De ce plângeţi?
– Ieri au îngropat-o pe mama!
– Dar tată aveţi?
– Tata a murit anul trecut.
Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi şi dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.
Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oraş.

Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă.
Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, şi numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.
Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, şi s-a speriat când a văzut.

Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat:
– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti!
– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?
– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!
– Dar ce-am făcut, părinte, rău?
– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă?
– Şi ce zici, părinte?
– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

– Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.
Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de dânşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.
A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.

Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bătrânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hoţ, că a furat blidul!

– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?
– Bună treabă am făcut şi acolo.
– Cum, ai omorât copilul şi zici că bună treabă ai făcut?
– Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul? Acela a fost zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părinţii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult şi, prin plânsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?
– Şi acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muşte şi mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia!
Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omorât câinele mai înainte, să n-o muşte pe stăpână. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat?
– Şi acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat.
Epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”
Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.
S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”

– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?
– Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică şi râdeau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo!
Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei?
– Ba mi-a fost mai milă ca ţie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei.
După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi.
Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!
– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncă de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viaţa în casa aceasta”.
Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi când vor veni şi vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie şi nu va mai muri nevasta la primul copil.
Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:
– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce eşti tu?
– Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!
– Eu mă rog de câţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt adânc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ţi s-au părut că sunt rele; că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi câte am făcut. Dar ele au fost toate foarte bune  şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor!

Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! 

Tu ai zis că rău am făcut şi eu numai bine am făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice ai vedea să zici: 

Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot ştii judecăţile Lui!
Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.
Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin”. Părintele Cleopa


Dintotdeauna, duhovnicii neamului nostru, au fost mari  îndrumători ai Sufletului și, ne-au dăruit învățăminte pe care le regăsim, îmbrăcate în alte forme, în terapiile actuale, care însă nu au încărcătura Credinței, ci doar explică beneficitatea unei meditații, a unui comportament. 

Nu cred că există om care să nu aibă o suferință sufletească, ca o rană vie. Iar judecata asupra lumii o facem, uneori, pentru a scăpa din chingile propriei suferințe. Judec familia altuia pentru că am eu însămi probleme în familie, pentru că mi se pare că alții au prea multe și a ai mei, nu; judec comportamentul altuia pentru că însămi ascund o traumă, cel mai adesea, nemulțumirea fiind adresată direct lui Dumnezeu, și asupra oamenilor. 

Uneori, tocmai aceste aspecte determină aflarea căii credinței, a înțelepciunii și a nu arunca cu piatra, pentru a învăța să o ridici de propria inimă. Fiecare am venit pentru a învăța să ne stăpânim judecata asupra semenului pentru că pe noi înșine ne judecăm, judecăm propriul Suflet și, ne îndepărtăm de ocrotirea lui Dumnezeu.

Învățăturile părintelui Cleopa sunt cele mai puternice terapii contemporane. Orice judecăm în afara noastră, fie că ne privește direct, fie că doar auzim de la alții, e o altă fațetă a Sufletului nostru pe care noi înșine îl chinuim. Sufletul este parte din inima lui Dumnezeu, pe care nu o lăsăm să ne cuprindă în dulceața ei pentru că noi suntem ocupați cu suferințele, cu judecățile noastre asupra a ceea ce nu știm. Așa creăm o realitate personală, plină de nemulțumiri care ne îndepărtează de credință, oricâte biserici am colinda. „De ce nu-l lovește Dumnezeu pe ăla?!” – vrei să-I spui tu Lui ce să facă?! Se pare că da, dar, ți-ai otrăvit așa propriile zile.

Oare știm de ce se întâmplă nedreptățile din jur?! Orientalii vorbesc de Karmă, noi, am ales să spunem „Judecata lui Dumnezeu” dar, judecând noi mai întâi. Ne lipsește înțelepciunea vederii duhovnicești dar, o aplicăm pe a noastră personală.

,,Doamne, întoarce-i la bunătate și rugăciune, pe toți vrăjmașii mei. Amin!” sau ,,Doamne, întoarce la echilibru și armonie, frica, spaima din mine. Mulțumesc! Amin”. Pentru că dușmanii sunt stările, judecățile proprii, interioare, cărora le dăruim din timpul și energia nostră, pierzând legătura cu Dumnezeu, deoarece nu ne gândim la EL în asemenea momente.






A nu judeca după cum ni se pare nouă este un aspect. Al doilea: îngerul știa ce face, noi nu știm de ce acționăm așa cum o facem uneori.
Trauma nu este numai a celor loviți, ci, rămâne și în cel care a provocat-o. Rămâne ca durere, spaimă, frică. Uneori ne judecăm atât de cumplit încât mulți ajung cei mai feroci judecători ai altora, pentru a scăpa de propriile remușcări. Sau caută Iertarea. Nu numai a celuilalt, ci, puterea de a se ierta singur. Este cea mai dureroasă, uman dureroasă, cale a credinței spre Dumnezeu, personală, de multe ori, mult mai dificilă. Nu poți înțelege, nu poți ști ce înseamnă căința și apoi iertarea, care te va elibera pe tine chiar dacă pari cel mai mare păcătos în ochii altora sau te chinui să înțelegi de ce tocmai tu, a trebuit să lovești, să jignești, să furi, să înșeli, chiar și să omori. 

Dacă nu știați de la început că este Înger cel care face toate acestea , cum ar fi fost „judecata” voastră?!

Pe cine chinuim prin judecățile noastre? Sufletul din noi, parte din inima lui Dumnezeu, implicit pe El înșuși. A da o cană de apă, o bucată de pâine sau o mângâiere celui care poate părea cel mai mare păcătos, poate vindeca multe răni personale dar și ale umanității.

Dumnezeu acționează prin oameni, fie că ești victimă sau călău. Întotdeauna Dumnezeu mai dă o șansă: pierzi totul dar, asemeni lui Iov, nu te dezici de Dumnezeu, nu îți înnegrești Sufletul.

Când te rogi pentru alții, te rogi implicit pentru tine. Când dorești ceva altora acea dorință este de a te izbăvi tu singur, pe tine. Nu judecăm decât stările noastre pe care le atragem din exterior, amplificându-le cu cât le păstrăm în noi. Ridicăm piatra cu mare ușurință. 

Rolul ÎNGERULUI este cel mai ingrat iar, aici, pe pământ, toți avem Îngerul în Suflet. Dar am uitat și atunci când greșim, nu știm că suntem unelte ale Înțelepciunii lui Dumnezeu, că determinăm pe alții să se îndrepte făcând efortul Iertării. Iar chinul Sufletului care greșește poate fi mai mare decât al celor care judecă. Și, nu oricine are Puterea de a accepta acest rol. Duhovnicii acordă Iertarea (supunându-te la canoane). Mulți însă nu cred că pot fi iertați, nu cred că Dumnezeu este Iubire și Iertare.

Pe unii îi „chinuie” greșelile altora pentru a le lăsa pe ale lor deoparte. Murdărind așa propriul Suflet. Cel care nu iartă, este Spiritul și nu Sufletul. Spiritul este impersonal și rece, Spiritul se mânie, are frustrări, furii. Iar pe Planetă 80% sunt doar spirite. Cei cu suflet sunt 20%, iar cei care au Sufletul treaz sunt foarte, foarte puțini. Dar din ce în ce mai mulți înțeleg că salvarea este prin Suflet pentru a-l adora pe Dumnezeu.

Vocea Sufletului este senzația acea mică, emoția care ne aduce lacrima Iubirii, a Iertării și a Înțelepciunii.

„Lumea este Creația ta” – ea reflectă gândurile tale, stările tale. Uită-te în tine și în jur. Uită-te mai întâi în tine și apoi în jur. Nu este nici o diferență. Este atât de înfricoșător încât lăsăm Spiritul să ne „ajute”. Și o face cum a învățat până acum, fiind el însuși nefericit. Pentru că un Spirit nu are decât rațiune, și va judeca (trăi) doar în conformitate cu conceptele primite ca învățături bazate pe spaime, frici, mânii, pe nemulțumiri, frustrări, toate devenind depresii. Asta e starea Spiritului care de mult, a fost disociat (intenționat) de Suflet. Ăsta este chinul omului dar poate fi și salvarea lui. Motivele sunt multe, pentru care Sufletul nu este în om, ci doar alături de el, în preajma lui.

Cei care au Suflet, dar nu sunt conștienți, sunt neconformiști, nu se supun „ordinii”, caută mereu să reformuleze realitatea așa cum o percep dar neștiind cum să o facă. De multe ori rolul lor este ingrat pentru ei dar și greu de suportat de cei din jur.

Fiecare avem „păcate” (lecții) de învățat. Uitându-ne la alții nu ne vom rezolva propriile probleme, noi nu vom fi fericiți. Vom judeca, vom fi nemulțumiți până o boală ne salvează sau până când înțelegem ce rău ne facem nouă și implicit celor dragi, care de cele mai multe ori preluând învățăturile, stările noastre, sunt copii ale Spiritului și nu ale Sufletului nostru. Vor încerca și ei să se debaraseze de traume. Dar îi putem ajuta eliberând din noi ceea ce ne ține, prizonieri.


Fiecare putem părea cei mai mari păcătoși în ochii altora. Când ți se arată asta, lucrează cu starea respectivă pentru că dacă nu o ai la vedere, cineva a văzut-o și Îngerul din tine a vorbit cu Îngerul din acea persoană ca, amândoi, să vă vindecați. Noi nu vedem asta, dar putem înțelege și, rezultatele vor fi pe măsură.

Suferim pentru că altuia ni se pare că i s-a făcut o nedreptate. E doar părerea, judecata noastră. Nu știm cu adevărat de ce se întâmplă asta. Ce Lege a lui Dumnezeu, a Universului se aplică. Iar judecăm direct pe Dumnezeu. Da, putem spune o Rugă pentru liniștea acelei ființe. E de ajutor și pentru noi, pentru a scăpa de starea interioară.

A crede în Dumnezeu este a fi atent în fiecare clipă la atitudinea ta interioară! Cel mai dificil lucru, pentru că mereu se interpune Spiritul care vrea judecata lui și Dumnezeu este alungat. Iar toate, le trăim doar în noi. Cheamă-ți Sufletul, adu Sufletul în tine și vei schimba totul.

3 comentarii:

  1. „ problema diferenței dintre emoție și sentiment - este vorba de două lucruri total diferite.
    Sentimentul este o stare a Spiritului, pe când emoția este o stare a Sufletului.
    Dacă suntem supărați, speriați, mulțumiți, enervați, trăim o reacție a unei condiții a Spiritului, care, prin intermediul Minții, o manifestă ca sentiment. Pe când Sufletul transmite starea sa Minții, iar efectul este emoția.
    Emoția apare dintr-o dată și pare să nu aibă nicio legătură cu restul, având într-adevăr o matrice inconștientă - este ceea ce te face să plângi fără niciun motiv.
    Raționalitatea noastră este cea care caută un motiv, care nu poate să nu considere plânsul ca pe o reacție a corpului la o anumită solicitare.
    Astăzi știința spune că nu se cunoaște motivul pentru care plângem. Întradevăr, animalele nu plâng.
    …….. Confuzia în a distinge emoția de sentiment este provocată de faptul că adesea ambele se manifestă concomitent. Plâng și bat cu pumnul în masă pentru că m-au concediat de la serviciu? Pumnul în masă reprezintă un sentiment de ură și de autoafirmare împotriva celui care mi-a luat ceva ce-mi aparținea. În schimb, sufletul plânge pentru că este indignat de suferința pe care o implică viața.
    Sunt convins că plânsul, reacție corporală absolut necunoscută diverșilor Piero Angela ai situației, este provocat de o reacție a sufletului, pe când pumnul în masă se datorează unei reacții a Spiritului, prin urmare, Spiritul s-ar manifesta prin intermediul Mintii asupra reacțiilor prin sentimente, pe când Sufletul s-ar manifesta prin intermediul emoțiilor. A învăța să discerni aceste două manifestări înseamnă a învăța să înțelegi ce spune Sufletul și ce spune Spiritul, dar și să îți dai seama cine are suflet și cine nu are.
    Cu alte cuvinte, dacă ceea ce spun este adevărat, este clar că ne vom trezi în fața a două tipuri de umanități, dintre care una are suflet și capabilă de un discernământ superior, pe când cealaltă nu are suflet (sau nu este suflet, cum ar fi mai corect să spunem n.a.)
    Deci, în realitate, cine are suflet, sau mai bine zis, cine este suflet, dacă vrea poate înțelege - ceilalți, chiar dacă vor, nu vor putea înțelege niciodată. Rezultă că cel care înțelege este cu adevărat izolat de ceilalți, pentru că aparține unui grup în primul rând cu suflet și în plus sufletul său este și evoluat.
    E ca și cum am spune, arhetipic, sau mai bine zis simbolic, că în toți există Dumnezeu (Conștiința), dar în mulți nu știe că este.” Arhetipuri- Corado Malanga.

    RăspundețiȘtergere
  2. „Și, dacă e povestea a doi îngeri care au venit împreună? Un îngeraș voia să știe ce este durerea, suferința (încă nu ajunsese pe Pământ!). L-a rugat pe Doamne-Doamne să îi dea voie să plece pe planetă. Doamne i-a spus că încă nu e pregătit. S-a tot rugat. „Ai nevoie de un însoțitor” i-a spus într-o zi, Doamne-Doamne. A întrebat dar nu a găsit pe nimeni dispus de a-l însoți. Intr-o bună zi, văzându-l atât de mâhnit, un alt înger, prietenul lui cel mai bun, i-a spus: ” vin eu cu tine! Dar am o rugăminte! După ce îți voi provoca durere, ca să vezi cum este, să nu mă lovești prea tare! Vom fi amândoi răniți și nu ne vom putea ajuta prea curând!”.
    https://dor-danaela.blogspot.com/2018/02/iertarea.html

    RăspundețiȘtergere

  3. „Două persoane pot avea o relație formală dar cu cât se cunosc, se acceptă una pe alta cu atât legătura devine în timp, mai puternică. Intotdeauna în relațiile umane, există o a treia Putere: Dumnezeu!
    Dacă știm că El ne privește atunci când gândim, când vorbim, când alcătuim povestea vieții noastre, ne vom elibera de spaime, de depresii, de frici, de mânii, de nemulțumiri, frustrări... Pentru că toate acestea, chiar dacă sunt îndreptate împotriva cuiva, ascund ne-vederea lui Dumnezeu, de care mereu, mereu și mereu, NE ESTE TARE DOR!”
    https://dor-danaela.blogspot.com/2017/05/atingerea-lui-dumnezeu.html
    „ Cei care îl roagă pe Dumnezeu să îi ajute dar ei nu fac nimic pentru îndreptarea, în primul rând a Sufletului, nu cooperează cu Dumnezeu, nu lucrează cu Dumnezeu, nu cred în El. Omul este singurul care poate face asta atunci când consideră că este nedrept ce i se întâmplă lui sau când judecă pe alții.
    „Nu vă faceți probleme. Intreaga lume este creația ta și acest lucru trebuie luat ad litteram” dr. Len.
    https://dor-danaela.blogspot.com/2018/02/lumea-este-creatia-ta.html

    RăspundețiȘtergere

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text