joi, 21 noiembrie 2013

Crenguța din Rai – noaptea Filipului cel Mare și noaptea Sf. Andrei



Avem sărbători , avem magia de cunoaştere a firii , a tot ceea ce ne inconjoară. Dincolo de spaime în faţa stihiilor, a abisurilor...există o poveste care să le facă plină de miez Înţelesurile.. Avem Balauri şi pe Făt-Frumos sau pe Solomonari. Avem iele sau pe Sânziana. Avem... avem multe . Avem sufletul nostru care ştie multe minuni a înfăptui. Acest har, al înfăptuirii vine de a Dumnezeu și ne aparţine.

 Un obicei multora necunoscut care vine din bucuria firii și a înfăptuirilor. Mă bucur dacă voi reuşi să-i transmit farmecul.
Voi încerca să îl redau simplu. Aşa cum ochii mei de copil au privit an de an această minune care atunci mi se părea a fi firească, naturală. Eram obișnuită cu crenguța lângă pernă de cum deschideam ochii în dimineața zilei nașterii Mântuitorului.
Târziu am înțeles semnificația.

Acum însă ... desluşirile vor aparţine doar celor care doresc cu ardoare. Fire nevăzute, dar puternice fac legătura în noi între Cer şi Pământ.  Rădăcinile ne sunt adânci, dincolo de această lume şi ne alimentează sufletul cu iubire. Aceste nopți , ca toate cele care s-au păstrat din străbuni, au o mare Taină.
Graiul animalelor poate fi inţeles, Marele Lup Alb, stă şi face dreptate. Sunt nopțile când se deschid porţile lumii de dincolo, ale Tărâmului Umbrelor, de unde peste Apa Sâmbetei ne privesc strămoşii.

O stare a MAGIEI. Două nopți: Noaptea Filipului cel Mare (sau cel șchiop) și  Noaptea sf. Andrei. Sacrul şi profanul care ne încântă dar ne dau şi fiori dintr-un necunoscut pe care în această noapte avem posibilitatea de a-l trăi. Rugi şi descântece, datină şi vrajă rămase/ sădite într-o parte a fiirii tuturor.
Nopți in care rugăciunile se împletesc cu arhaice descântece ştiute sau neştiute, dar izvorâte din adânc de memorii în inimi.
Unul din cele mai minunate obiceiuri este cel de a pune o crenguţă de măr, zarzăr, cireș, cais, vișin sau din alt pom roditor , pentru a înflori. Dar  mai ales de Măr.


 Nu vă grăbiţi. Un mic ritual , este necesar: Primeniţi-vă apoi spuneţi o rugă către înalturi, sau cine ştie faceţi şi Consacrarea acţiunii pe care vreţi să o săvârşiţi. Pregăţi o căniţă cu apă neîncepută fără a vorbi cu nimeni . Dacă este o căniţă de lut (Îngerul Pământului) e şi mai bine.


Vorbiţi cu copacul, spuneţi-i ce vreţi să faceţi şi cereţi-i voie. Nu e de şagă. Nu e un gest de a rupe ci este un pas pe tărâmul Magiei. Altminteri s-ar putea să nu se rupă crenguţa cu uşurinţă, deci sigur nu va înflori dacă nu dati dovadă de respect.
Veţi şti pur şi simplu care este crenguţa voastră.poate de la acel copac, poate de la altul. Învăţaţi aşa să comunicaţi cu viul din jur. O plecăciune şi o mulţumire adresate apoi copacului este un gest de mare preţuire, făcut cu sfiala inimii. Și un gest de mângâiere este tot o mică vrajă de vindecare și mulțumire.

,,Floare frumoasă, Floare aleasă, vino la mine în casă...! 
Lerui Ler ... chem iubirea, chem inflorirea. 
Floare albă de soroc, 
Floare de iubire.
 În viață să-mi fii ocrotire! 
Viul miresmelor de pe buze revărsat.
 Flacără de iubire.
Învăluită în soartă să-mi Împlinesc  Menirea!

fiecare spune ce crede de cuviință , cu șoapte de dor.
 

Crenguţa o pui în apă la miezul nopţii sau dimineaţă. Am simplificat ...pentru  timpurile de acum. CREDINŢA este TOTUL.  LUNA va ajuta în acest mic Ritual care vă poate dărui din nevăzutul Firii multe.
Ca pe cea mai de preţ comoară , aduceţi crenguţa în casă şi puneţi-o în căniţa aşezată la o icoană. Sufletul fiecăruia va şti ce cuvinte să-i şoptească sau lăsaţi bucuria să fie gând de sfinţită adorare. O vom înflori prin Puterea inimii noastre…. Vă asigur deasta. 

Şi, să nu uitaţi zilnic, să vă admiraţi ...CRENGUŢA DIN RAI! Aşa îi spun, poate şi voi veţi găsi de cuviinţă că merită.


Crenguța din Rai -semnul că sufletul înflorește în cele mai 


aprige stihii atunci când (ne)dăruim iubirii!


Cine ştie ... crenguta cu rădăcinile-n Rai si flori in sufletul nostru vă va picura în cupa din Altarul inimii,  șoapte de alinare! Acolo unde toate se topesc și se transformă în aripi… dincolo de mine, dincolo de tine, într/o unică ființă. Sufletul pleacă mereu în căutarea a ceea ce este în sânu-i. În clipele acestea nu sunteți decât voi. Viul din voi și topirea în noapte, piept la piept. Prin Invocarea adresată direct unei Puteri primim forțe imense care vin în noi. Nu e ceva …supranatural. Doar, noi singuri cerem, nu?!

Crenguța se poate dărui, atunci când înflorește, la nașterea Mântuitorului, persoanei Iubite. Cu care aveți Cununie sau, poate un Sacru Legământ. Mai ales acum, în aceste timpuri, sacralitatea prin care ne putem apropia Ființa, este Totală. Se poate împlini ca Fapt, în una din nopțile în care cerurile se deschid, care este benefică pentru amândoi. Sunt destule asemenea clipe în lunile de peste an. Dar asta este…o altă poveste pe drumul Împlinirii pe care îl parcurgem cu toții acum, conștientizându-l din ce în ce mai clar.

Dar nu altminteri dacă nu există unul din cele Legăminte. Păstrați-o pentru voi. Pentru a vă înflori toate cele în propria viață. Altminteri … nu vă veți bucura de ea. Știu că tendința de a o dărui altcuiva este mare. Pentru că ne îndoim de puritatea iubirii din noi. Nu Celebrăm propria noastră iubire. Atunci… cum vom avea Iubire Legâmânt?! O vom putea respecta cu toată ființa întru veșnică Cale ?! Din care nu mai există întoarcere.

Inflorirea crenguței, care doarme in Taina inimii fiecăruia , depinde numai de iubirea cu care o veți îngriji. Este o străveche noapte magică când se deschid cerurile, când se întâlnesc cele văzute cu cele nevăzute. Timpul se înnoiește din haos născându-se Armonia în om șa și în univers. De fiecare depinde să lăsăm tainele de a pătrunde în suflet pentru ca apoi să le mărturisim.

Aşa să înflorească şi să rodească IUBIREA !!! 




marți, 15 octombrie 2013



STELELE

A căzut o stea și credința populară ne spune că un suflet a plecat pe unda ei la dumnezeire. Cade o stea și se ridică un suflet ... Tare frumoasă imagine!
Fiecare avem steaua proprie prin care privim lumea de aici, în fiecare zi sau noapte. Noaptea luminăn tainic și pe alții. Când ne descoperă , trimitem lumina parcă anume acelei persoane. În timpul zilei însă privim totul, putem vedea totul, datorită Luminătorului mare și perfect. Fiecare avem o stea, fiecare suntem o stea.
Lumina din fiecare o dăruim zi de zi,noapte de noapte. Copacii există pentru că noi îi privim, florile există pentru că noi ne bucurăm de mireasma lor, marea și vântul, munții și cerul există pentru că fiecare din noi îi facem să fie vii, prin noi înșine.

 Când nu ne bucurăm , fiind aici, totul moare înainte de a pleca pe unda dumnezeirii. Când nu ,,observăm” sufletele minunate de lângă noi, ele devin triste, stinghere, sau agitate și răscolitoare. Oricum s-ar manifesta, ele cer să le privim ca să le vedem lumina din ele. Atât! Iar dacă privim așa, luminăn ,,ceva” din fiecare, lumina proprie devenind mai puternică. Căpătăm și curaj că se poate și așa. E cel mai minunat ajutor pe care îl dăruim altora dar și nouă, în primul rând. Așa ne vindecăm de singurătate, de depresii, de micile sau marile necazuri, de dureri trupești sau sufletești. Așa devenim ...terapeuți, chiar fără certificate autorizate: existând în lumea aceasta și onorând-o clipă de clipă. Devenind conștienți cât de minunată este.
 Cerul și pământul sunt așa cum le privim noi. Căutați și vedeți că așa este. Le privim cu teamă- vom trăi teamă față de orice, atrăgând lipsuri, le privim sau ...nu le privim și atunci apelăm la imaginile altora .Da! apelăm la imaginile altora despre lume. Cel mai facil și mai ,,ușor” mod de a trăi. Dacă este o imagine frumoasă ne entuziasmăm dar netrăind-o noi înșine în adevărul profund al ființei, devine o poză făcută de alții. Închide ochii apoi deschide-i și privește TU lumea așa. Atunci da, o vei vedea cu adevărat.

 Fiecare strălucire a unei steluțe, este unică. Când însă nu mai este ...ceva din noi dispare.Tocmai pentru că nu mai are cine ne privi. Cât de rău ne pare că nu ne-am lăsat îmbrățișați mai mult, cât de rău ne pare că nu i-am primit căldura cuvintelor sau armonia tăcerilor, în clipe care acum sunt goale, dar ar fi putut fi pline și am fi rămas mai puternici, nu pustiiți.
Când plecăm de aici, dispare o lumea pe care noi am privit-o?! Nu. Dar poate rămâne mai maiestoasă, mai puternică, mai minunată sau ...nu! lăsăm ceva din existența noastră AICI. și suntem răspunzători de asta.

Noi, fiecare suntem o stea care luminează pământul făcându-l atât de misterios din înalturi. Cât timp suntem aici să luminăn cerurile din noi și din jur!

 Avem o unică credință: să vădă Dumnezeu cât de frumoasă este Creația Lui! 

vineri, 30 august 2013

Anyma


Uneori zicem ne doare, alteori reproşăm celuilalt el nu îl are... sau nu-l preţuieşte pe al nostru: SUFLETUL !!! marea căutare şi enigmă umană, cel puţin de când coborârăm în Materie.
Citeam mai demult într-o carte, (Suflete la preţ redusE.O. Chirovici) reprezentantulde voie, de nevoieal Satanei, a apărut într-un orăşel, de provincie, cu Misiune clară: STRÂNGEREA DE SUFLETE UMANE.

Credeţi nu a avut succes? mai ales şi plăteaomul"?! Dimpotrivă, îngrămădeală mare, de era cazul chemi şi poliţiaadică miliţia, (că pe vremea aceea se petrece acţiunea) al cărei reprezentant de vârf îşi dăduse deja sufletul satanei..., de bună voie!
Deci, enumăr din memorie, câteva dintre motivele pentru care oamenii stăteau la coadă ca primească bani pentru SUFLET.
În primul rând, nu credeau au suflet. Nu credeau pur şi simplu, ba socoteau ălae fraier vrea cumpere ceva ce nu există.
Aşa veneau pregătiţi cu sacoşele și cu o listă de cumpărături. Unul pentru a cumpăra o rochie roşie nevesti-sii, pentru a o mai îmbuna..., unul pentru bicicleta lui fii-su. Fiecare cu necesităţile şi visele lui pentru măcar o secundă de viitor mai bun, datorită banilor luaţi pentru propriul suflet.Că... tot NU SE VEDE!!!
Ba chiar și din dorinţa de a face bine, din a cumpăra medicamente pentru cineva bolnav !

Nici un medicament nu te face bine, dacă sufletul este bolnav. Dar, asta este altă poveste. Ideea este negrutzii, cum îmi place le spun, pentru a avea sufletul unui om, găsesc tertipuri de acest gen:Hai fac un bine, sufletul meu... şi aşa nu mai are nimeni nevoie de el, mai bine... Şi Satana... atât aşteaptă.  Mare, imensă ignoranţă umană!!!
Până şi reprezentantul luciferienilor a fost dezgustat de atâta ignoranţă (el ŞTIA cât costă un suflet, sau mai bine zis ,,ce” este un suflet. Este hrana lor, ei nemaiavând acces la Divinitate, nu au Lumină, nu au energie şi atunci o iau de la umanii ignoranţi, sau avari de putere sau orgolioşi sau deprimaţi).
Aşa a făcut... o listă cu preţuri (ca la aprozar). Cele mai scumpe erau SUFLETELE CREDINCIOŞILOR!!! Cu cât credinţa era mai mare, cu atât creştea preţul sufletului !!! Interesant, nu-i aşa?!
Şi un bun subiect de MEDITAŢIE .
Mai sunt şi alte aspecte din viaţa de zi cu zi: când părinţii îşi drăcuie copii!!! Pur şi simplu dau gratis acele suflete satanei. Vor plăti şi ei, pentru nu au drept  asupra a ceva ce nu le aparţine, decât ca îngrijire şi ocrotire. Iar puterea unei MAME zguduie cerurile. Sus, cu puterea RUGĂCIUNII şi pe cele de jos, prin blesteme.


fragment din cartea : Reiki-jurnalul unui maestru - ed. Orfeu 2000

A trecut ceva timp de la publicarea cărții. Între timp am observat un lucru: mulți din cei care s-au realizat îi consideră pe ceilalți ignoranți. Pe  OMUL în sine. Ignoranța este o ,,stare” și nu omul însuși. E doar învăluit în mai multe sau mai puține văluri. Mai transparente sau nu. Mie personal,mie, nu îmi place asta. Și sunt o persoană răbdătoare, înțelegătoare cât pot eu. Dar…. Când simt această stare în celălalt..m-ai pierdut! Nu știu cum să scap mai repede din preajma unei asemeni persoane. În fața ,,realizării” cuiva- nu am nici o șansă. Și să simt cum îi jefuiește pe ceilalți de frumusețea pe care nu o vede în ei…. MĂ DOARE!!! E o durere pe care nu o pot explica, dar există, și gata!
Fiecare avem trepte personale de evoluție. Că mai putem face un efort mai mare, asta da!!! Însă și lipsa de informații corecte, concrete este o ,,călăuză” nu tocmai bună. Iar dorința OM-ului de a deveni asemeni chipului divin respectând legile celeste, a crescut pe măsură. Asta este ULUITOR! Și numai cel perseverent va ști pentru el însuși ce/cât a realizat. 


Niciodată să nu te dezici de tot ceea ce ai învățat, de ceea ce ai făcut. De școli, grupuri, oameni, cărți …. TOATE ești TU cel de acum. Și, cu cât ești mai strălucitor cu atât căderile au fost mai abisale. Fiecare ne ridicăm din abis din ce în ce mai ușor ( nu confundați cu ,,ușurința sau ușurătatea), DACĂ cei care s-au ridicat au devenit stăpâni pe ei  înșiși,  pe măsura lecțiilor învățate. Dacă însă ,,ridiculizezi” ignoranța din jur…. Mai sunt de făcut pași pe cale. 

luni, 5 august 2013

Taina Templului



Arșița zilei se stinsese aducând liniștea nopții în care își căuta odihna. Razele lunii o îmbrățișaseră și de această dată din nevăzutul tăriilor. Îmbrățișarea devenea putere în ea și din această putere curgeau râuri nevăzute în cei care o ocroteau.
Se lăsa  îmbrăcată în lina lumină cu raze care o pătrundeau  până devenea aidoma lor. Era secretul ei, trezit  în anii uceniciei din templu. Fusese adusă aici și crescuse crezând că a greșit cu ceva de au îndepărtat-o . La vârsta feminității a descoperit din nou relația ei cu undele argintii care o făceau atât de deosebită în privirile celor care îi treceau pragul. Bărbați care se lăsau în voia mâinilor ei, care îi căutau privirile, rămânând aninați parcă într-o vrajă.
Privea senină totul. Casa asta mare, încăpătoare pentru toți cei care îi treceau pragul, îmbrăcămintea și podoabele la care renunța bucuroasă pentru cămașa lungă și albă. Avea o liberatate care nu îi aparținea. Nici ea nu înțelegea de ce.

I-a  întrebat pe cei doi bărbați importanți din viața ei, de care depindea cu totul, despre ea, despre destinul ei, despre familia ei, neștiută vre-odată. ,,Nu este timpul să știi”, a fost singurul răspuns dat cu voce aspră.
 Simțea o dulce căldură care devenea plâns tăcut atunci când vedea trecând pe uliți, femei cu copii în brațe sau care fugeau pe lângă fustele mamelor. Nu avusese parte de așa ceva. Bătrîna călugăriță care o crescuse era ca un abur în ceața amintirilor.
Părtașa a gândurilor îi era doar fermecata Lună care mereu și mereu o primea în îmbrățișarea Ei. În ultima vreme însă o săgetaseră ivirea unor clipe grele, dureroase. Tresărise speriată și ele dispăruseră. I-a fost ciudă după aceea. Dacă s-ar fi putut stăpâni, poate ar fi aflat un crâmpei din viața ei trecută sau din cea viitoare. Înțelesese că se va întâmpla ceva iar rolul ei era important. Tot mai zbuciumați, apăsați de nori negri, erau cei care veneau la ea să tacă așezați la umbra copacilor sau să se închidă în cameră de taină de unde răzbăteau șuierături înveninate, care o înfiorau, alungându-i liniștea și somnul.

 În ultimul timp toți cei care veneau să fie alinați, care îi ascultau cântecele și poveștile, care îi priveau dansurile amețioare sau pline de alunecări vii asemeni murmurilor care se strecurau printre stele, își ascundeau ochii de ea. Ceva greu și plin de înfricoșare se strecura cu fiecare zi, cu fiecare bătaie a clipelor, în întreaga lor ființă. Înainte plecau cu chipul luminat, acum însă aproape o urau, cu o disperare  de care ei înșiși se cutremurau absorbind-o tot mai puternic.

,,Ești urmașă  din neamul Ei, și îți vei căpăta din nou osânda” îi spusese  într-o clipă de furie amestecată cu amărăciune,  bărbatul îmbrăcat în solemne haine. 
,, Nu va reuși să te scape nici măcar El!” Căzuseră vorbele ca și cum ar fi fost biciuită sau lovită cu pietre. Știa, din șoaptele femeilor aruncate înfundat în urma ei, că unele o priveau cu ură, poate cu dispreț dar și cu  teama pentru că era ,,întreținuta” lor, a celor mai puternici bărbați, care mereu îi treceau pragul. Avea tot ceea ce ele doar visau. Avea și poftele din ochii flâmânzi, ai bărbaților pe care îi întâlnea uneori. Atitudinea lor era disprețuitoare dar ochii le trăda admirația.

Învățase multe despre adâncurile pline de jar ale oamenilor. Sufletele chinuite ale femeilor ar fi vrut să le aline, să le dea din tot ceea ce știa ca ARTĂ a IUBIRII. Nu a trupului ci a sufletului. 

,,Devii prea cutezătoare și asta te va pierde... dar nu trebuie înainte de vreme” i-a spus cel de care se temeau toți. Îl privise mirată, și mânia se strecurase în inima ei. Femeile și copii erau bunuri pe viață ale bărbaților?! În virtutea cărui drept?! În nopțile ei de veghe își dorea să nu mai existe cuvântul ,,păcat”, o pecete pusă pe fruntea oamenilor și care ascundea frumusețea dinlăuntru, parcă adormindu-i.

Razele dimineții îi aduseră neliniște înlăuntrul ei.
Privea cu ochii sufletului lumea de dincolo de ziduri. Ar fi vrut să fie altfel.

Veniră doi trimiși ai templului. Aspru și rânjind îi spuseră că trebuie să îi urmeze. Erau cei care îl însoțeau de obicei pe marele conducător al templului. Ceva rău era în ei, mult mai diabolic decât până atunci, când îi aruncau priviri pofticioase, pline de admirație amestecate cu ură. Acum mergeau repede silind-o să alerge, se împiedicase și căzuse dar brutal unul o ridicase și o împinsese înainte.

Tăcerea din Marea sală a templului o înfioră. Îi recunoscu pe toți. Stăteau țepeni, uitându-se acuzator la cel  din mijlocul lor. Îmbrăcat într-un stai alb, părea că o așteaptă. Zeci de ochi iscoditori, ai unei mulțimi de oameni, erau ațintiți asupra lor

,,Învățătorule, a fost prinsă păcătuind. După Legea lui Moise, e o adulterină. Și trebuie ucisă cu pietre. Tu ce zici?!” 
Cuvintele au căzut unele după altele, făcând-o să se ridice uluită de pe dalele unde o impinseseră cei care o târâseră până aici, în cea mai sacră sală a templului. Îi privi pe rând, pe fiecare.  Toți așteptau răspunsul Învățătorului care se adâncise într-o tăcere îndepărtată, așa cum luna pleca și ea din timp în timp. Privirea Lui a luminat zări prea îndepărtate pentru a fi văzute de cei din jur. Apoi lăsându-se în genunchi, începu a scrie numele celor prezenți.

,,Cel fără de păcat să arunce primul, piatra!”

 Și a început a scrie și numele mamelor, surorilor, iubitelor, soțiilor celor de față. Cu fiecare nume scris părăseau grăbiți sala, de parcă ei erau chemați la judecată împreună cu tot neamul.
O lumină blândă o cuprinse din privirea Lui. Cuvintele spuse de El știa cu certitudine că erau pentru a fi auzite de ceilalți: 
,,Unde sunt pârâșii tăi, femeie?! Nu te-a osândit nici unul, nici Eu nu te osândesc. Ești iertată!” și lumina din El o înconjură. 
,,Mergi. Să nu mai păcătuiești”.

Și în acea clipă a înțeles că ea însăși își dăruise până atunci, viața, lăsând să îi fie folosită cu bună știință de alții. Nu aceasta era rău ci faptul că nu a fost conștientă niciodată că era ,,folosită”. Că din puterea pe care o dăruia ei se hrăneau întărindu-se și o foloseau pentru a lovi, a destrăma, a înjosi pe alți, pentru a-și ostoi setea de comori și înavuțire, de stăpânire cu drept de a decide asupra vieții, sfintei vieți, a celor neajutorați și ignoranți din jur. Pe care nu îi lăsau să decidă singuri, determinându-i prin înfricoșare, să fie copii ascultători și supuși în  jug. Robie a spiritului.
 Aducându-le liniște și pace, alinare în suflet, îi întărea pentru mârsăvia pe care aveau de gând să o facă. Era deja părtașă la ceea ce făceau ei. Și voiseră ca prin ea să Îl lovească și pe El. O amintire dureroasă pătrunse în adâncul inimii, din timpuri tare îndepărtate, care parcă se repetau.

 Iar clipa de acum, fusese pregătită de alții, cu mult înainte. Avea un drum, necunoscut încă,  dar pe care era îndemnată să pășească. Să ,,meargă” pe drumul ei, lăsând totul în urmă, asupra celor care fugiseră ca lașii,   plini de ură și venin.  Se gândise la cât sufereau celelalte femei, dar ignoranța ei fusese de o mie de ori mai mare. Ăsta era de fapt, adevăratul ei păcat. Fusese pregătită pentru a fi folosită împotriva Lui. Iar El văzuse asta, El știa și îi ridicase cu adevărat pecetea de pe frunte, punându-i în loc strălucire de stele.
Nimeni nu s-a opus plecării ei din marea sală. Nimeni nu a oprit-o. Cei de după coloane, priveau cu teamă dar și cu iubire, înfricoșați de Taina pe care nu o înțelegeau, dar simțeau că a avut loc.

Astăzi ,,piatra” rămăsese pe inima bărbaților care nu înțeleseseră să o ridice de acolo, piatra din inimă nu o aruncaseră. Nu li se ceruse să arunce cu pietre - în templu nici nu erau, ci să le arunce pe cele de pe inima lor. Fuseseră lași și plecându-și ochii, ieșiseră. Cu sufletele grele, mai grele ca niciodată, de o ură pe care o recunoștea în ei și pe care acum nu o mai ascundeau.

,,Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni”- L-a auzit vorbind în sala visteriei,  care ar fi trebuit să fie o sală a comorilor sufletești nu a celor lumești. Venise în ascuns să Îl mai vadă, să Îl asculte cu tot dorul și zbuciumul din ea.

,, Veți muri în păcatele voastre” - și știa că nu păcatele lumești, ale trupului, sunt cele care întunecau mințile și apăsau pe suflete – așa cum voiseră să arate învățații, prin aducerea ei spre condamnare. Nu hrana din pământ ci aceea din inimi devenea păcat care separa omenirea de divinitate, lumea de sus, din care El venea și era parte dar și întrupare.

Omului îi este dat să treacă prin vârste, de șapte ori șapte și deabia apoi e considerat împlinit, că să poată vedea începuturile. Dar EL era de dinaintea lor, era Facerea Ei prin care toate s-au făcut.
Până la urmă, învățătorii au aruncat cu pietre asupra Lui, pentru a nu fi cunoscut și crezut și de către  alții. Dar El s-a ferit și a trecut prin mijlocul lor, croindu-și propria cărare, lăsând învățăturile săpate în adâncurile celor care L-au ascultat. Cuvântul Lui nu încăpea în ei. Sclavia umană avea să fie  urmarea  sclaviei spirituale dar nu recunoșteau încă asta, Punând întrebări asupra legilor umane voiau să le îndepărteze pe cele divine. Întunecarea în care trăiau cei mai mulți era bun ajutor pentru păstrarea puterii.


 Zorile se ridicau din noaptea care arsese rugurile întrebărilor din ea. Cum va fi de acum înainte?! Fusese fără putința de a avea control asupra vieții ei. Nu știuse că poate face asta. Acum vedea că era o filă pe care nu o citise, ascunsă cu dibăcie, în marea carte a vieții. Nu regreata. Nu  l-ar fi cunoscut pe El, nu ar fi înțeles  păcatul ignoranței sufletești.
Din ignoranță trupească se nasc copii ai sorții, dar din cea sufletească se nasc monștri. Iar femeia contribuie la toate dacă se lasă  robită, nu de simțuri ci de imensa putere de a dărui neîncetat viață dar și forța care o menține. Forța vieții este femeia. Bărbatul o folosește cu chibzuință sau nu. Dar e conștient întotdeauna de izvorul din care s-a ivit. Păcatul femeii este de a dărui până la a se distruge odată cu cel care folosește abuziv darul. Sfințenia mamei este părtașă de-a pururi cerurilor și pământurilor. Cântec tainic al iubirii.

Ca să poată fi ținute în robie trupească și spirituală li se repetă femeilor că sunt ....păcătoase. Din iubirea imensă care era în inima lor dăruiau întotdeauna și susțineau viața. 
Nu contrazisese vechile legi până acum. Legi umane care păstrau femeia într-o anumită taină cunoscută doar de unii. Curățenia femeii trebuia să fie fundamentul Vieții. Abuzul asupra femeii însă nu. Continua adâncind uitarea.
Dar ...cum va fi de acum încolo?! Ceva din ea se zvârcoli dureros: privirea Lui îi spusese. Surâsul acela trist îi vorbise și el.

Femeilor li se repeta mereu că sunt vinovate, că păcatul e din vina lor. Femeile și copii auzeau plânsul Lumii în inima lor. Copii creșteau și uitau plânsul, dar femeile rămâneau cu el în inimi.

Iisus, mulțumesc! și Christos pogorî în inima ei.