luni, 27 august 2012

Pasărea Paradisului


Pasărea Paradisului






Cândva am auzit o poveste care mi-­a plăcut tare mult. O uitasem până de curând, când am descoperit melodia „PĂSĂRILE PARADISULUI” (a formaţiei B.Z.N.) şi… parcă m­-a lovit o stea.
Încet, încet, o altă poveste s-­a născut în inima mea, amintire vie din poveştile copilăriei, pe care m-­am hotărât să o scriu, poate cineva o va citi şi va găsi un răspuns, o vorbă bună.

O stea călătoare a văzut în drumul ei prin Univers o planetă care a atras-­o ca un miraj: Planeta Albastră. A hotărât să coboare pe această planetă care strălucea ca un safir, luminând cosmosul rece.
Pe celelalte planete, coborâse destul de uşor. Dar aici s­-a întâmplat ceva la care nu se aşteptase: Viteza creştea din ce în ce mai tare şi nu mai avea control asupra zborului. Unda de energie pe care călătorea devenea din ce în ce mai fierbinte şi zbura din ce în ce mai repede.
Se simţea atrasă de forţe mult mai mari decât tot ceea ce întâlnise până atunci, forţe care au devenit copleşitoare, mai puternice decât forţa ei. Se învârtea aiurită, ameţită de întunericul şi de lumina care î­i desfăceau şi refăceau trupul, până când pierdu şi legătura cu unda ei, pe care călătorise spre atâtea stele.
Se înfricoşă de forţa nemaiîntâlnită până atunci şi care a lăsat.­o fără putinţa de a se întoarce printre stele, acasă. Forţa Planetei Albastre o captase şi o transformase într­-o imensă minge de foc, o stea căzătoare.

În timp ce se prăbuşea, gândea: „Cerule înstelat şi mare! Oare aşa se va termina călătoria mea prin universuri? O, Cerule mare şi necuprins! O să mă mistui în flăcări, aşa cum am auzit în copilăria mea stelară?” În ea se petreceau schimbări ciudate, aşa că a închis ochii a rugăciune.

Ştia că va lua înfăţişarea locuitorilor ultimei planete pe care o vizitase, pentru că aşa era Legea, aşa se întîmplase până acum. O clipă, s-­a gândit să-­şi ia rămas bun de la tot. Dar n-a mai reuşit. S-­a prăbuşit ca-­ntr­-un abis.

Când o căldură mângâietoare i­-a atins trupul, un geamăt puternic a izbucnit din ceea ce fusese o strălucitoare stea. Devenise un balaur cu solzi cenuşii, cu ochii ca două rubine şi care au scos foc atunci când a încercat să spună ceva. 
În groaza care a cuprins­-o, a uitat cine este, de unde venise, de ce venise. 
A uitat că locuitorii planetei balaurilor îşi pustiiseră steaua, pentru că vorbele lor ardeau totul în jur, distrugând totul, şi pe ea, şi pe ei înşişi ?! Uitase că pe Planeta Albastră, va lua ultima înfăşişare avută?! Când?! asta voia să ştie.

Dacă până acum păstrase, vag uneori, amintirea a cine era, acum simţea cum un văl negru o cuprinde şi… uită cine este.Poate nici nu voia să îşi amintească, pentru că era prea dureros.Ar fi vrut să ajungă dincolo de amintirea primei planete. Undeva ... într.o altă amintire.
 S­-a ascuns în locuri întunecate, pentru a se feri de acele fiinţe care fugeau îngrozite când o vedeau.
 Foamea şi singurătatea au făcut­-o să devină din ce în ce mai întunecată şi, în locul unde altă dată strălucea un strop de lumină dat ei de Creatorul Însuşi, acum era un bulgăre din ce în ce mai negru, din ce în ce mai greu. 

Până când, într-­o zi, ieşind din locurile întunecate, a simţit o imensă plăcere la vederea fiinţelor care fugeau înspăimântate. A început să pustiască totul în cale… Să stăpânească totul! era unicul gând. Acele fiinţe care­-şi spuneau oameni părăseau pământurile şi lăsau pradă fiarei flămânde totul, încercând să se refugieze cât mai departe.

Au încercat să o atace, să o distrugă… Dar nu au reuşit. Fiara devenea din ce în ce mai puternică odată cu fiecare izbândă, iar oamenii erau din ce în ce mai îngroziţi. În curând, nu aveau să mai aibă unde să se refugieze, dar nici curaj să mai atace fiara nu mai aveau. Ar fi devenit, iar, mai puternică. La sfatul ţinut, nimeni nu a găsit vre-o idee de a scăpa de pacostea care le ameninţa viaţa.

Într-­o zi însă, o fetiţă care nu mai avea pe nimeni, pentru că ai ei se prăpădiseră din cauza urgiei căzute din cer, a ajuns înaintea balaurului fioros. A ridicat ochii senini şi luminoşi şi l­-a întrebat: „Tu eşti steaua călătoare care a venit din cer? Te caut de când te­-am văzut căzând şi mi-­a fost teamă că ai păţit ceva. Acum, de ce faci ceea ce faci?”

Balaurul a privit cu uimire în ochii curaţi ai copilei. Din ochii lui au pornit fulgere, din gura lui au ţâşnit limbi de foc, dar fetiţa nu s­-a speriat.
Ridică blând mânuţa şi- o îndreptă spre inima balaurului. Acesta se lăsă la pământ, iar mânuţa mică îi atinse inima.
Un fir de lumină izbucni din acel loc şi plecă spre tăriile cerului. Balaurul simţi că î­l cuprinde o căldură moleşitoare, care începea să-­i alunece prin tot corpul. Freamătul care-­l cuprindea părea de foc, dar nu-­l ardea, ci-­i transforma fiinţa într­-o dulce vibraţie, cum nu trăise niciodată. Înlăuntrul lui, totul fierbea şi clocotea, dar simţea cum începea să-­şi aducă aminte că fusese creat de EL.
Fetiţa nu­-şi dezlipea ochii din ochii lui şi-­i atinse uşor cu buzele fruntea. Îl întrebă: “De ce faci atâta rău?”

Iar balaurul răspunse: „Pentru că am vrut să mă apropii de cineva şi să întreb DE CE EXIST. Ce caut eu aici? Toţi au fugit din calea mea, aşa că am întrebat urlând, ca să se audă în toate tăriile cerului, am scrijelit pământul cu întrebările mele, am vrut să scriu cu foc şi ...pe cerul mare”… Şi, în acea clipă, balaurul adăugă „nesfârşit şi înstelat”, iar firul de lumină care plecase din inima lui căzu ca o ploaie lină care­-l cuprinse în întregime.

Fetiţa şopti: „Exişti ca să înveţi să fii TU”.

Balaurul începu să se transforme, începu să­-şi schimbe chipul hidos care adusese atâta nenorocire. În locul solzilor mari şi tăioşi, se iveau pene colorate ca razele soarelui. Iar din balaurul fioros de altădată, răsări PASAREA PARADISULUI.
Fetiţa privea cu uimire şi cu bucurie la minunata pasăre din faţa ei.

„Cine eşti tu? cine sunt eu?”, întrebă fetiţa.
„Pasărea Paradisului! Iar tu eşti minunea mea. Hai, vino, zboară cu mine!”, răspunse pasărea.

„Inima ta curată a eliberat liniştea, pacea şi bucuria pe care le vom sădi noapte de noapte, împreună, în inimile tuturor oamenilor. 

Apoi, vom pleca departe de lumea împietrită a celor care nu­-şi vor aduce aminte visele, pentru a le crea în viaţa lor. 
Te voi duce acasă, în ţinutul ceresc de unde am venit amândoi, micuţa mea stea, tu, care ai venit aici înainte, ca să mă ajuţi să redevin ceea ce am fost amândoi cândva”.

Şi, de atunci, Pasărea Paradisului, împreună cu fetiţa, veghează visele pământenilor.
Dar oamenilor le lipseşte puterea de a­-şi dori ca visele să se împlinească, sau le uită când le apare peste zi un alt vis, vis izbucnit din întunericul minţii lor. Nici să­-şi lase gândurile de iubire şi de lumină să fie rostite de la unul către altul nu mai ştiu să o facă.

Aşa că Pasărea paradisului şi mica stea nu s-­au întors încă acasă.

„Trebuie să vă doriţi şi să spuneţi tare şi clar, iar visele vi se vor împlini”, şoptesc cei doi noapte de noapte.
Dar oamenii sunt zăpăciţi de mirajele din jurul lor şi nu aud totdeauna, nu înţeleg totdeauna, cu toate că şi sufletul lor le mai aduce aminte din când în când. Aşa sunt oamenii: Zăpăciţi! Şi aşa învăţă şi ei uneori să zboare, şoptind la rândul lor, în visele altor oameni.

Asta este povestea mea. Şi dorinţa mea este ca toţi oamenii să-­şi aducă aminte visele, atunci când soarele dimineţii va străluci în inima lor, până ce ea va deveni luminoasă şi liberă, precum i-a fost menirea să fie.

Soarele dimineţii îi va face pe oameni mai înţelepţi, iar iubirea, pacea şi lumina vor deschide calea de lumină spre ţinuturile de unde au venit cândva.

Chiar dacă nu tot timpul îmi aduc aminte de Pasărea Paradisului şi de fetiţa din visele mele, aş vrea să fie cât mai mulţi oameni care îşi aduc aminte, pentru a mă putea intoarce acasă, de unde am venit cândva. 

OAMENI BUNI, spuneţi-­le celor din jur, scrieţi­-le visele voastre, dorinţele şi dorurile voastre. Sau scrieţi, telefonaţi!
Poate nu ei vă vor răspunde. Poate ... nu de prima dată! 
Dar cineva vă va auzi şi acel cineva înseamnă că îşi aminteşte de
 PASĂREA PARADISULUI şi de MICA STEA.

Aşa e dat: minunile sunt împlinite prin iubire.

marți, 21 august 2012

Adorare



Cuprind în privirea mea 

adâncul din cuvintele pietrei 

încă nerostogolite 

în prăpastiile sufletului. 

Degetele mele 
sunt rădăcinile din tulpina dorului 
netulburat de viforul dorinţei 
care lasă umbră 
cu gust de pământ reavăn, 
nenăscând încă înfloririle 
adormite în vecerniile altor vremi. 



Mă las cuprinsă în seva copacilor 

- pentru aţi fi foşnet de înserare. 

Rugă nevăzută 

Din mir izvorâtă. 
Devin aroma din setea
Cu care mereu mă cauţi
întîlnindu-ne numai la margini
de timp, în răsărituri sau apusuri
Sunt dincolo de trecerea 

caravanelor de nori 

în care gândurile tale lasă 

umbre chemătoare, 
falduri între orele înserării. 

Mă înfăşor în ele.adâncindu-mă
În misterul nopţilor
prin care mă cauţi.
Devin nesomnul în truda ta veşnică
De a mă găsi.


Te ascult …

Din tăcerea 

care se adânceşte ,

chemare 
altarelor 
din adânc de mare. 

Tu eşti Dorinţa
Eu sunt Zeiţa implinirii tale.

duminică, 12 august 2012

Şoaptele din ploi


Şoaptele din ploi



Ploaia destramă seninul invelindu-mă în armonii.. Le las să curgă alene, alunecări de patimă. Ador să privesc seninul ce-mi striveşte trupul în sărutul prelung care se strecoară în viul din sufletul meu.
Adorarea din mine cheamă freamătul nenăscut, cel de dincolo de stele. Fior de flacără rece e în  adâncul picului pe ploaie. Gândul în care mă las cuprinsă deatâtea ori.
Palmele mele răstoarnă sărutul, mângâindu-ţi fruntea arsă de hoinare umbre. Limpezirea din azur transformă totul într-o tandră, veşnică mângâiere.
Tălpile vor să simtă freamătul din adâncul haosului. Doar dansul, desprinderea lină a bucuriei din inima iubirii mă poate transforma în fulgerul cu care să cuprind totul, fără a mă lăsa înlănţuită de nimic.
Linii care se topesc în aer… Dezmierd un gând, o amintire a ploilor.
M-am amestecat în miile de ploi care au căutat un căuş pentru a fi setea astâmpărând văpaia din graiul trupurilor în care se năştea arderea dorului. Căuşul însă a băut setea din înalturi, lăsând trupurile într-o însetare aidoma morţii. Uitarea din clipe a zburat dinlăuntrul ochilor, dincolo de ei, lăsând un deşert în a cărui umbră mulţi se pierd.

Rămân până la sfârşitul timpurilor, grai din ploaie- o imensă simfonie a iubirii,
 şoaptă chemată doar în adorare.


miercuri, 8 august 2012

Cuvântul Timp


Şoptesc şi apoi închid în mine Cuvântul. Se preface în murmur şi
 îl las să se aşeze în inima mea, 
adânc care cheamă Adâncul.
De ce- o fi rănită?
Un înger se aşează alături şi zâmbeşte.
Ce-­o fi ştiind de fiinţa lui mă învăluie ca ropotul­-cântec al ploii? 
Ah! Am uitat: Cuvântul.
Şi eu care voiam să-­l şoptesc din nou.
Pentru că, la începuturi, întotdeuna îţi răspundeam 
chiar şi când nu­-mi spuneai nici-o vorbă. 
Învăţasem să ascult privirile tale.
Să te caut şi să te găsesc înlăuntrul adâncurilor mele.
 Şi acum eşti în atingerea Cuvântului uitat de când nu l­-am mai şoptit.
Rostirea lui rămâne suspendată,
nemişcată,
 în tăcerea dintre noi.
Iar sufletul meu începe să­-şi amintescă, respirând în iubire,
sunet cu sunet,
Taina
cea demult uitată.

Lasă fereastra deschisă,
să pot pătrunde în tăcerea inimii tale, unde să ne regăsim.
Am fost acolo dintotdeauna. Chiar dacă acum ne este greu să mai înţelegem unde începe cerul, 
Lumina care înconjoară necuprinsul.
Până atunci, boabă de rouă, voi aştepta Soarele să mă sărute,
 transformându-­mă în curcubeu, pod de culori între visele nostre.
Iar tu vei şopti
înconjurându-­mă cald şi blând,
ca să nu mă doară sunetele lui,
Cuvântul.  





Închid ochii peste pleoapa timpului trecător printre tâmplelele mele.
Cer suspendat a viselor, gândurilor, chemărilor.
Calc peste clipele care vin. Am vrut să plec din ele,
luând cu mine verdele din liniile vieţii frunzelor,
batere înfioarată a copacilor,
albul din sideful perlei în care s­-au ascuns
razele de lună- gândul argintiu al Crăiesei,
roşul din sărutul soarelui răsfrânt pe buzele tale
care topeau în fiinţa mea mireasmă de aprinsă floare
în al cărei potir pătrunzi însetat,
 să mă regăseşti în nopţile nesomnului.
Luând albastrul din neantul în care gândurile tale
caută dorul împlinirii din răsăritul atingerilor
rămase în delirul zidurilor reci
răstignite în arcada timpului obosit de el însuşi, în surâs nemişcat.
Am vrut să plec
prin nopţi cu stele,
să mă dezbrac în surâsul nemişcat al albastrului de sub pleoapele tale…
Redesenează-­mă în el, în conturul gândului tău,
la fiecare răsărit sau apus, sau înserare sau
lasă-­mă
să plec
în nefiinţă.  


                                                           ☼  ☼
                                                              ☼

 Fragment din Cap. 7 Sub semnul SÂNZIENEI
,,Izvorul iubirii" - ed. Sarbatoare Publications