joi, 24 decembrie 2015

Miracolul Crăciunului



Miracolul întâiului zâmbet, bucuria nețărmurită a primei atingeri, primul țipăt /suspin odihnit în brațele tandre ale Mamei, toate ne însoțesc de două mii cincisprezece ani. Câtă Iubire s-a pogorât din ceruri ca să ne fie pavăză și îndrumare.

Doamne al Înaltului ai pogorât mirarea îngerilor în sufletul nostru, dulceața nestăvilită a inimii ai dăruit-o copiilor pământului să le fie taină de dezlegat și împlinire.

Fie ca sărbătoarea Ta să aducă Bucuria, Armonia, BunaÎnțelegere, Înțelepciune în căldura sufletelor care vor tremura în adânc de Mulțămire și Rugă!

Sunt din nou recunoscătoare tuturor, celor văzuți și și celor nevăzuți. Puterilor cerești și minunaților oameni pe care i-am cunoscut, fiecare cu câte un Dar din care am primit învățăminte. 

Urmează zile în care voi trăi, ca întotdeauna, tot mai profund apropierea de Maica  și miracolul Tainei mari.

Iți mulțumesc și în acest an,Împărăteasă a cerurilor că ai devenit Maica tuturor din deplina Iubire față de Cel care s-a întrupat prin Tine. Numai Iubirea poate face un asemenea Miracol. Ai ridicat ființa umană care e devenit concepere de adânc ceresc, născând Iubirea din Iubire, Tu fiind cea care a împlinit cu adorare și bucurie această Binecuvântare asupra sufletelor noastre.
Micile mânuțe care au mângâiat sub privirea Ta sufletul din noi de atunci încoace, gânguritul care a devenit cuvânt arzător in inimi , ales să fie mângâiere și suspin de puritate.

Bucuria cu care sărbătorim Nașterea Lui, Ție ți se datorează. În adâncul inimii, îmi ești împlinire deplină. Și îți mulțumesc, și te ador așa precum ochii Pruncului Divin au făcut-o când Tu L/ai ținut în brațele Tale, aripi care ne ocrotesc de-a pururi. 

Bucuria de a ocroti, Bucuria de a mângâia, bucuria de a primi și de a dărui...
Bucuria și Puterea iubirii fie pavăza bună tuturor !!!



vineri, 18 decembrie 2015

Rugați-vă pentru dușmanii voștri !




           Doamne… !!!
In articolul http://dor-danaela.blogspot.ro/2014/05/doamne-intoarce-i-la-bunatate-si.html descifram frumusețea, înțelegerea și înțelepciunea la care ajunge sufleul prin rostirea acestei Rugi simple și directe. Mai ales directe.

Necazurile, boala sunt marii îndrumători către divinitate. Mulți știu deja cum este.
Dar mai este și ,,încercarea credinței”. Sau Pilda lui Iov. Pentru că după ce au trecut hopul mulți ,,uită” că au citit zeci de rugi, ceasuri întregi.

Îmi povestea cineva care este cu ,,sabia lui Damocles” deasupra vieții că nu ajunge la Dumnezeu. Citește rugile și gândurile vin năvală. Și vin, și tot vin. O oră dimineața, o oră seara! Două ore de care deja era înspăimântă dar frica de revenirea bolii o făcea să le suporte cu stoicism.

În timpul zilei spunea cu drag Ruga părintelui Gherontie, ori de câte ori se simțea înspăimântată că poate recidiva. Nu este prima persoană căreia i-am spus să schimbe un pic ca să fie o adresare concisă: 

,,Doamne, întoarce la echilibru și armonie, frica, spaima din mine. Mulțumesc! Amin”.

Tot de 33 de ori de trei ori pe zi sau de câte ori este cazul. Așa ,,spui direct” ce dorești. Așa recunoști tu starea ta și, prin adresarea către cea mai Înaltă Putere intri în câmpul ei binefăcător, vibrațional. 

Bine –a - toate- făcător! Ce cuvânt minunat! Meditați asupra lui, va deschide porți de percepție, de înțelepciune în sufletul vostru. Facerea, împlinirea trebuie conștientizare ca să și existe ca realitate în viața noastră. Altfel e doar un potential la care ne tot uităm prin vitrine prăfuite (sigur: iar e vorba de fizica cuantică aici: ceea ce vrei să fie, aceea devine. Tu ești Observatorul).

Relaționezi direct, te împărtășești recunoscând simplu starea de energie joasă, dizarmoniasă din tine. Și ea se transformă. Din articolul de aici http://reiki-jurnalulunuimaestru.blogspot.ro/2015/11/dumnezeu-iti-schimba-creierul.html veți înțelege și mai bine de ce.

,,Doamne, întoarce la Împlinire și Binecuvântare, supărarea, neajunsul din mine. Mulțumesc! Amin!”

,,Doamne, întoarce la Armonie și Echilibru fricile din mine. Mulțumesc. Amin”

,,Doamne, întoarce la Armonie și Echilibru nemulțumirile mele. Mulțămesc.  Amin!” pentru cei care sunt în depresii. Pentru că, de cele mai multe ori depresia vine dintr-o stare de dezacord interior, de neîmpăcare cu tine.

Neîmplinirile, nereușitele, spaimele, fricile, supărările, nemulțumirile, temerile….căutați ,,dușmanii, vrăjmașii direcți” și rugați-vă pentru însănătoșirea lor.De fapt: a voastră! In exterior nu avem dușmani ci doar atragem ca un magnet pe cei care ne arată pe ,,cine” adăpostim în noi. 


,,Doamne, întoarce la înțelepciune și binecuvântare…! CĂUTAȚI și NUMIȚI ce vă doriți! 

Bună-Stare, de exemplu. Poate fi Buna stare a corpului, dar și a sufletului. A emoțiilor dar și a ,,neajunsurilor materiale”, pecuniare din viață, când toate par înghețate. Însă numiți ȘI de ce sunt: datorită neîncrederii, delăsării, amânărilor voastre. Găsiți-vă propriul vrăjmaș  căruia i-ați dat hrană prin neputința de moment și ea a devenit stare care vă roade în interior. Iar noi începem alimetarea zilnică și apoi apare deprinderea, chiar atașamentul față de ,,starea” (boala) noastră.

Doar asta ni se spune mereu. RUGAȚI-VĂ PENTRU DUȘMANII VOȘTRI ! Și noi ce facem?! Ne uităm peste gard. Daaar: cu cei din curtea, din casa ta (adică DIN tine) ce faci?! De ei cine să aibă grijă?! 

Mulți consideră că au dușmani doar în exterior. Mulți chiar se roagă pentru ,,îndreptarea” acestor dușmani, pentru îndepărtarea, alungarea lor. Simplu ar fi să nu intri în jocul lor.Pentru că nemulțumirea ta va ,,hrăni” energiile, le va da putere și scapi greu din încleștarea a ceea ce unii numesc vrăjmași nevăzuți sau demoni. Te retragi și vezi ce este în tine. Sau apelezi atunci la ….alții! adică te duci la alții și, ți-ai luat de-o grijă. Dacă nu reușești prin preoți, terapeuți ajungi la chirurg, nu?! Uite că nu e chiar așa. Se poate să faci curățenie la tine în casă și ogradă. In Casa și Ograda SUFLETULUI TĂU! Direct! Lasă intermediarii. 

Recâștigă-ți propria Credință prin apropierea ta de Divinitatea cea mai înaltă. ,,Până la Dumnezeu te papă sfinții!”- e vorba înțeleaptă a moșilor noștri. Știe El pe cine să trimită dacă e cazul. Însă a te ,,îmbăia” direct în energia Lui binefăcătoare e dovada ta de încredere. Acordă-I-O!

Observă-te: ai o nemulțumire?! Nu lăsa să devină un tsunami. ,,Doamne, întoarce la Echilibru și Armonie nemulțumirea din mine! Mulțumesc. Amin!”. Și repetați până apare zâmbetul gingaș al Sufletului. Întotdeauna apare.
Nu vă lăsați cotropiți de vechile deprinderi.Pentru că asta sunt până la urma urmei. Iar noi am venit AICI să ne trezim, să învățăm Bucuria, Armonia, BunaStare. Toate comorile dar și lipsa lor depind de noi. Nu mă credeți pe cuvânt. Deja ați făcut asta de sute de ori citind cărți motivaționale sau ascultând predici. Ați avut clipe care v-au ,,încălzit” și apoi... ați adormit la loc. Dușul rece a apărut ulterior când vedeați că nimic nu se manifestă în viața voastră așa cum ați....înțeles. Păi DOAR ai înțeles nu ai ȘI numit TU mereu și mereu, ce vrei. Devine tot mai simplu (și păzea: eficace) MANIFESTAREA! Ești nemulțumit?! asta vei atrage. 

Sau zi: ,,Doamne, întoarce la Armonie și echilibru nemulțumirile din mine. Mulțumesc! Amin!” Nemulțumirea că nu ai găsit un loc de parcare, nemulțumirea că nu ai ciorapi verzi sau că nu ai sănătate, e tot nemulțumire și sunt cumulative. Nu are importanță ,,cauza”. Ele devin treptat picătura care va sfărâma un munte. 
Folosește-te tu pe tine ca să ai Darul Vieții!

Armonie, Echilibru, Bună-Stare tuturor!!!



sâmbătă, 5 decembrie 2015

A dărui _ La mulți ani de Moș Nicolae !!!




Una din minunile vieții este COPILĂRIA, prin vârstă sau suflet. Atunci găsește EL cum să ne trimită mesagerii care ne aduc bucurii, rămânând necunoscut însă bucurându-se la fel demult.
Moș Nicolae vine pe un cal alb, își scutură barba ca să ningă (Sân Ion vine pe un cal negru înspre vară) sau ... ceartă, determinându-te să te îndrepți pe Calea cea dreaptă.
Vă doresc Darul gândurilor Bune, a mângâierilor și alinărilor sufletești!
Magia iubirii să devină Lege pe pământ !!! Fiecare o poate dărui din dulceața inimii lui devenind ghetuțele vieții cu care să pășiți prin lume.
La mulți, mulți și binecuvântați ani!


La mulți ani tuturor care zâmbesc copilăriei -
cântecul inimii șoptiți-l în inima lumii! 

La mulți ani Nicolaie,Nicoleta împreună cu toți
cei dragi !

Gânduri de iubire, de armonie și prosperitate,

 abundență de împliniri duuuuulci ca

 sărutările din visele pământenilor.
 
Credința să înflorească în bucuria inimilor 

care dăruie binecuvântări de Pace!


,,Fiecare om are o cale proprie de evoluţie către divin, către înţelegerea propriei vieţi. Există câte un Dumnezeu câţi locuitori ai Pământului sunt” – spune fiinţa din faţa mea.
O să-ţi povestesc o amintire care îmi apare mereu în memorie. Târziu am înţeles-o, târziu mi-a fost dat să descopăr Taina din ea.

Am crescut departe, mult timp am crezut/judecat că îndepărtată de ai mei părinţi. Am crescut la bunicii din partea tatălui, într-un cătun din nordul ţării, în Bucovina. Câteva case aruncate pe dealuri, câţiva locuitori, toţi rude, cărora, cândva, le aparţinuse tot acel pământ şi care se vedeau doar de sărbători. 

Erau două case: a bunicilor şi a unchiului care a trebuit să rămână lângă ei, pentru că tatăl meu, mezin fiind, luase calea lumii, plecase la studii şi acum era „om la oraş”.
Dureroasă, dar şi mirifică copilărie. Durerea am trăit-o, pentru că simţeam abandonul părinţilor, abandon care îmi era amintit cel puţin o dată pe lună de a mea bunică, atunci când nu veneau la timp banii pentru întreţinerea mea (aşa fusese „aranjamentul” cu părinţii). De faţă cu bunicul nu avea curaj să îmi spună, dar, când era el plecat…

„Azi nu ai ce să mânci, că nu au venit paralili de la măta” (avea „ceva” cu mama – din cauza ei nu se însurase tata cu bogătaşa satului, ci adusese o „olteancă”).
Aşa că revăd două braţe subţiri, de fetiţă, care înconjoară gâtul unui căţeluş. Un corp firav, zguduit de plâns, de dor, de nemângâiere, de foame. Mă „adoptase” în cuşca lui. Acolo era refugiul meu (ce e drept, ca răsplată, îi duceam toate păpuşile care îmi erau dăruite de trei-patru ori pe an). Ne jucam amândoi cu ele. Adică el le despletea, eu le făceam codiţe sau le îmbrăcam cu „haine noi” ori de câte ori era cazul. Şi era „cazul” destul de des. „Dar asta înseamnă că nu mă plictiseam, nu?”, râde frumos şi cu lacrimi în ochi fiinţa din faţa mea.

Cred că era deja seară. Alergasem toată ziua pe dealuri şi mă cocoţasem prin copaci, iar „vestea” cu „paralili” ştiam ce înseamnă. M-am îndreptat împreună cu Bobel (aşa îl chema pe căţeluş) spre căsuţa noastră. Porţia lui de mâncare a sosit la scurt timp. S-a repezit bucuros şi a început să mănânce. Simt şi acum acea senzaţie de FOAME din mine, acel plâns de deznădejde al copilului, acele lacrimi care se rostogoleau imense pe obrăjori. Lacrimi IMENSE. Înţelegi? Mari ca perlele mele de la gât (are un colier cu trei rânduri de perle mari şi albe, superbe. Mă gândesc: Cum Dumnezeu poate să le poarte cu „amintirea” asta în ele?, pentru că asocierea este clară).



„Lasă, ai să înţelegi acuşi de ce le port cu atâta iubire şi strălucesc aşa de minunat”, răspunde ea gândului meu. Le-am primit de la o prietenă dragă şi mă bucur de câte ori le port. 
Mult timp nu mi-au plăcut perlele, acum însă sunt preferatele mele. Nimic nu este mai total ca starea unui copil. Foamea sau bucuria, deznădejdea sau fericirea la un copil sunt „prototipuri”, le trăieşte cu toată şi prin toată fiinţa lui. Aşa eram şi eu atunci.

Foamea, singurătatea (din cuşcă, vedeam cum mătuşa mea îşi hrănea copiii, doi băieţi şi două fete). Jinduiam să mă ţină şi pe mine mama în braţe şi să-mi dea să mănânc. Să mă mângâie pe păr. Acea lunecare lungă şi mătăsoasă a unei mâini calde şi iubitoare.

Cred că tăcerea mea, încremenirea mea într-o tăcere care era a durerii însăşi, l-a făcut pe Bobel să se oprească din lipăit. M-a privit cu doi ochi mai întâi miraţi, apoi cu o revărsare de iubire imensă, parcă din altă lume, totală. Şi a început să împingă cu botul strachina cu mâncare spre mine.
S-a apropiat şi m-a lins pe mânuţă.
 Am început să mănânc din strachină parcă cea mai gustoasă mâncare din lume, cu lacrimile alunecându-mi pe obraji, amestecându-se cu mâncarea. Luam cu palma făcută căuş şi sorbeam fericită. Ba am început să îi dau şi lui Bobel să mănânce. O dată el, o dată eu.

Ştii, cred că îi părea rău că nu mă poate lua şi în braţe, că nu mă poate mângâia şi săruta. Doar îşi apropia boticul umed de faţa mea, şi stăteam aşa mult timp. De obicei, căţeii doar îşi apropie boticul şi se retrag, sau ne retragem noi brusc, mai bine zis. Ei, Bobel al meu, stătea aşa mult timp.

L-am îmbrăţişat cu recunoştinţă, cu iubire, cu dragoste. Durerea din suflet nu putea să mi-o ia, dorul nu putea să mi-l aline, dar îmi dăruia toată iubirea lui, şi adormeam aşa, suspinând lângă sufleţelul acela IMENS.
De asta iubesc perlele acum. Am înţeles valoarea acelor timpuri.

 Poate părea o poveste dureroasă, dar nu este. Mult timp mi-am plâns şi eu de milă, că am fost abandonată, că nu am avut mâncare, că nu m-au îmbrăţişat ai mei, că am fost urâtă de o bunică, ocolită de verişorii mei, care nu voiau să se joace cu mine decât când le dădeam din ceea ce îmi aduceau ai mei, de câteva ori pe an, altminteri, deveneam „aia cu mă-sa olteancă”. 
Recunosc că am aruncat cu o piatră într-unul din ei când mi-a spus aşa. Nu cred că l-am lovit serios, însă a început să zbiere ca din gură de şarpe, şi s-a pornit un tămbălău de mai mare dragul. Noroc că era Bunicu' pe aproape, şi nu au avut curajul să mă bată, altfel, vedeam eu (Râde din nou, cu toată fiinţa ei parcă).

Vezi, aşa am învăţat să preţuiesc valoarea unei îmbrăţişări, bogăţia ei, bucuria ei. A unei mângâieri. A unui sărut. Hei! Nu toate odată, de cele mai multe ori.

Aşa înveţi să dăruieşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta. Să te bucuri. Să fii recunoscătoare cu ceea ce poţi tu dărui. Să simţi când este adevăr sau nu într-o apropiere. Pentru că… oamenii sunt „oameni.

Perlele îmi amintesc de lacrimile curate ale fetiţei, şi aşa rămân curată cu ceea ce dăruiesc. Nu cu falsitate, din interes sau de complezenţă, ci cu toată fiinţa. Se învaţă. Să nu îmi spui că nu”.

Nu pot să spun aşa ceva, pentru că îi dau dreptate. Mă gândesc la mine. De câte ori am îmbrăţişat pe cineva, măcar de complezenţă? Hmmm… Cu toţii am făcut-o de nenumărate ori.

Cerem în rugi aprinse mănuşi sau un serviciu, cerem bani sau un pulovăr, o rochie sau cine ştie ce mai jinduim din lucrurile acestei lumi.

Dar cine mai cere un vers dintr-un cântec sau dintr-o Psaltire,
 cine mai doreşte să fie ploaia topită-n iubirea celorlalţi, care să hrănească stropi de lacrimi în bulgări de soare?

Eu doresc, ca în toate poveştile, trei daruri.

Darul îmbrăţişării din inimă între oameni. Să ne deschidem inimile şi să trăim iubirea de la inimă la inimă, ca o rugăciune interioară, continuă.
Darul de a uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copacii, totul este intim legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele, viziunile fiecăruia
Să avem putere de a dori cu ardoare şi consecvenţă, pentru ca totul să se şi împlinească.

Şi… darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru totdeauna: „Hai la nani, iubito!”