Câteva însemnări culese de
pe internet, de prin cărți. Respectarea până nu demult, a acestor datini, a
însemnat un uriaș rezervor de energie care acum se reactivează treptat datorită
celor care își doresc asta. Fiecare suntem urmașii acelor timpuri, pentru că avem
memoria lor în noi. Noi înșine suntem acele ființe, altminteri nu ne-ar fi atât
de dor și nu i-am simți atât de aproape. NOI - fiecare în parte suntem purtători
de informații și trebuie să conștientizăm asta. Informațiile se transmit
genetic, nu?! De asta ne naștem într-un anumit ținut, neam. Iar cunoașterea transmisă este uriașă. Am scris
sub forma a trei ,,secțiuni”: cîteva informații despre sărbătorile care încep
în curând, câteva povestiri personele și ceea ce înțeleg treptat acum. Fiecare poate
adăuga propriile cunoașteri. Dar nu fantezii. Și țineți cont că nu suntem mai
presusu unii de alții.
,,Potrivit
calendarului popular romanesc, perioada cuprinsa intre 25 ianuarie si 2
februarie (in unele parti ale tarii 29 ianuarie–2 februarie) este cunoscuta sub
numele "Filipii de iarna”. Filipii sunt zeitati protectoare ale lupilor in
legatura cu care nu s-au pastrat foarte multe credinte. Filipii de iarna
marcheaza in Calendarul popular, sfarsitul unei lungi perioade de imperechere a
lupilor, inceputa cu aproximativ 80 de zile in urma, la Filipii de Toamna.
Dar țăranii
spun că, dacă au dat miezul iernii la spate, au pus mâna pe primăvară. Pe 16
ianuarie avem una dintre cele mai importante sărbători, guvernată de o
divinitate mito-folclorică pe măsură: „Sânpetru Lupilor”. I se mai spune
„Sânpetru de iarnă” şi este frate al „Sânpetrului de Vară”, şi el stăpân peste
lupi, cel care păzeşte grindina, iar atunci când pocneşte din bici scânteile
care sar se prefac în licurici pentru a lumina cărările celor rătăciţi. Şi
pentru că sunt fraţi buni, iar numele lor vine de la „piatră”, la „Sânpetru de Iarnă”
ţăranii ţin ziua unor divinităţi meteorologice, „Fulgerătoarele”, de frica
grindinii verii şi a viscolelor iernii.
Înainte
vreme, ţăranii lăsau o noapte întreagă nişte pietre albe pe pragul casei, pe
care a doua zi le aşezau pe pragul bisericii, să calce preotul peste ele. Apoi,
le aduceau acasă şi în ziua „Sânpetrului de Iarnă” le puneau în grajd, să le
apere vitele de lupi peste an.
Astăzi
este interzisă aruncarea cenuşii din vatră, deoarece cărbunii aprinşi, odată
găsiţi de lupi, le-ar putea stimula fecunditatea. Celelalte interdicţii,
exceptând-o pe aceea a pronunţării numelui animalului-totem pentru a nu-l
invoca, le privesc în special pe femei. Acestea nu au voie să-şi descurce părul
pentru ca pădurea, la rândul ei, să încurce cărările lupilor, nu se aruncă
gunoiul din casă, nu se împrumută nimic, nu au voie să coasă, nu au voie să
toarcă sau să împletească.
În
schimb, se leagă simbolic ochii şi gura lupului prin încleştarea dinţilor
metalici de la pieptenii de scărmănat lâna şi prin chituirea gurii sobei. Tot
în această zi, femeile spală rufele cu apă clocotită pentru a opări astfel şi
gura lupului.
Desi
are o actiune predominant malefica, lupul, si nu alt animal, jaloneaza intre
leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor.Uneori prezenta lupului in
datinile de nastere tine de ordinea beneficului .Atunci cand se face
"schimbarea numelui” (pentru a proteja-in mod magic-copii bolnavi sau
amenintati cu moartea), noul nume "e dorit sa fie numele unui animal
salbatic-Lupu,Ursu, etc,respectiv Lupa, Ursa, Vidra. Acesata convingere
populara isi are ecou si intr-un descantec in care celui bolnav i se promite:
"Mancarea lupului,/Puterea ursului,/Sa mananci cat lupu/Si sa poti cat
ursu.”
Sacralitatea
lupului, penduland intre benefic si malefic, guverneaza peste treizeci de
sarbatori ale calendarului popular. Dintre acestea, o importanta deosebita o au
zilele Filipilor de Iarna, ce marcheaza incheierea perioadei de imperechere
a lupilor inceputa in urma cu 80 de zile, la Filipii de Toamna, sarbatoare
numita si Dragostitele, pentru ca atunci se 'dragostesc' lupii.
Cum
o mare parte a sarbatorilor si ritualurilor stravechi au fost canonizate,
Filipii au preluat numele Sfantului Apostol Filip, pentru ca ziua in care
acesta este praznuit (14 noiembrie) este inceputul rastimpului in care lupii se
inmultesc. Asa se explica faptul ca in mentalul popular aceste divinitati
precrestine au imprumutat aura sfantului, raspunsurile taranilor la
'chestionarele' intocmite de Th. D Sperantia la inceputul veacului trecut
fiind relevante in acest sens: 'Filipii se inchipuiesc ca niste sfinti
insarcinati de Dumnezeu cu ingrijirea vitelor'. 'Filipii au fost niste apostoli
care, pe vremea prigonirilor in contra crestinilor, au fost dati intr-o groapa
cu lupi, de unde au scapat. Acesti Filipi au fost sase frati zdrentarosi, cari
rataceau prin lume si aveau puterea sa schimonoseasca, sa poceasca pe cei care
nu tineau zilele lor.
In
imaginarul popular, Filipii sunt niste divinitati cumplite si razbunatoare,
care trebuie imblanzite prin indeplinirea unor ritualuri si intreruperea
lucrului: 'O baba a tors in acele zile pe cuptor, iar lupii, facand o gaura
acolo, au mancat-o'. (Tony Brill – Legendele romanilor). 'Se povesteste ca o
baba n-a voit sa tina Filipii, sub cuvant ca, neavand vite, n-o s-o manance pe
ea, dar iesind seara pe afara a muscat-o un lup. (Th. D Sperantia – Raspunsul
la chestionarul de sarbatori paganesti)
In
culegerile lui Tudor Pamfile, Filipii
apar ca niste zei ai casei, sarbatoriti prin nemunca indeosebi de femei,
pentru a le apara casa 'de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de serpi'.
Pentru asta, ele atarna de lemnul cosului o secure si o lasa acolo pe toata
perioada Filipilor 'pentru ca intreaga familie sa fie pazita de pagube'.
Prin unele locuri se crede ca Filipii sunt niste sfinti mai mari peste toate fiarele salbatice, in altele, ca sunt patroni ai lupilor, in timp ce unii spun ca Filipii sunt chiar intruchipari ale acestor animale. Credintele in 'zilele rele de lupi' au fost atestate in toate zonele tarii noastre pana in prima jumatate a secolului al XX-lea.
Prin unele locuri se crede ca Filipii sunt niste sfinti mai mari peste toate fiarele salbatice, in altele, ca sunt patroni ai lupilor, in timp ce unii spun ca Filipii sunt chiar intruchipari ale acestor animale. Credintele in 'zilele rele de lupi' au fost atestate in toate zonele tarii noastre pana in prima jumatate a secolului al XX-lea.
Astazi,
sarbatorile lor se mai respecta doar in mediul pastoral, insa datele la care
se tin difera de la o zona la alta, cuprinzand intervalul situat intre
Sanpetrul Lupilor (16 ianuarie) si ultima zi a lunii, patronata de Filipul cel
Schiop.
Faptul ca divinitatea ce incheie ciclul de
zile festive inchinate lupului este 'insemnata'(este șchiop) o situeaza in
panteonul zeitatilor subpamantene, ale mortii si intunericului, ancorate in
noapte si stapanite de frica mitologica de soare, in Maramuresul Voievodal
existand credinta potrivit careia 'in ziua lui Filip Schiopul lupii se ascund
in barlog, pentru ca-si vad umbra si se tem de ea'...
Deoarece
credinţele în sacralitatea lupului şi în puterea magico-mistică a acestui
animal erau nu numai foarte răspândite, ci şi bine împământenite pe teritoriul
vechii Dacii, proto-creştinismul l-a investit pe Sfântul Petru cu însemnele de
patron/ păstor al lupilor. La fel ca și pe Sfântul Andrei.
Astfel,
teribilele animale au fost numite „câinii lui Sânpetru”, punându-se în slujba
lui şi dându-i deplină ascultare. Legendele spun că la miezul iernii, în ziua
Sânpetrului de Iarnă, numită în vechime şi „Nedeea Lupilor”, lupii primesc
partea lor de hrană pentru tot anul.
Atunci, în miez de noapte, Sânpetru se
arată înaintea lor călare pe un cal alb, le aduce ofrande şi le dă dezlegare să
prade animale şi oameni. „Lupu se zice că e câinele lui Sf. Petru şi unde-i
porunceşte el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulţi lupi la un loc, de
urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru să le rânduiască pradă. El îi
orânduieşte după pradă când se adună la urlătoare, de obicei pe la răspântii:
«—
Tu să mănânci oaia lui cutare din cutare sat, tu, porcul cutăruia; tu, pe
cutare om etc.», fiindcă cică pe cine o rândui Sf. Petru câinilor lui, nu scapă
nici în gaură de şarpe.
În
tradiţia populară în luna lui “Gerar”
se sărbătoreşte SânPetru lupilor. Tot în ziua de 16 ianuarie calendarul Creştin
Ortodox celebrează “Închinarea cinstitului lanţ al Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Pevsip
şi cei împreună cu el”.
SânPetru
lupilor
este o tradiţie transmisă din generaţie în generaţie şi sunt multe obiceiuri
care stau la baza acestei sărbători. SânPetru lupilor este o sărbătoare sacră
printre credincioşi. Se ţine pentru ca lupul să nu facă pagube şi oamenii să
fie feriţi de boli şi dăunători.
Bătrânii
povestesc despre “SânPetru lupilor” ca fiind patronul lupilor iar în
această zi, lupii se strâng în haite la urlători, unde încep să urle. Sfantul
Petre vine şi împarte prada lupilor pe un an de zile.
Se
spune că SânPetru soseşte la miezul nopţii pe un cal alb şi împarte fiecărui
lup, câte o oaie, un miel sau o căprioară, lupii urmând să nu se atingă decât
de prada primită. SânPetru, stăpânul lupilor, apare în poveştile din popor atât
ca pământean cât şi ca divinitate. Se spune că el umbla singur pe pământ,
uneori îl însoţeşte şi pe Dumnezeu pentru a vedea ce fac oamenii.”
***
Demonizarea
sufletului omului
Păstrarea ritmurilor naturii
era respectată cu sfințenie, ,,ținută”. Pentru că Omul le trăia în el însuși. Ritmurile
naturii au fost denaturate, demonizate pentru a ne înspăimânta și așa a le
pierde, a le ,,lepăda”. Lupii au devenit ,,demonii” pe care învățăm să îi domolim
în noi. Nu de cei de prin păduri avem a ne teme, ci de cei din interiorul nostru
care ne sfâșie pe noi înșine. Eram neînfricați înainte. Frați cu toate cele ale
cerului , pământului și dedesuptului.
Ți-e frică de ceva?! Vei avea
parte de împlinirea fricii, pentru că tu ții scai de tine acea fantasmă și ea
devine monstru după cum îți este frica de mare. Așa suntem manipulați, împinși
să ne lăsăm fiarele din noi la vedere, sfâșiindu-ne unii pe alții și pe noi. Faceți un efort și ,,întoarceți”
învășăturile despre frici. Veți descoperi Adevărul.
Însă a păstra ,,pavăza
fricii” e un aspect necesar. A nu amesteca totul pentru a nu ieși mai zăpăciți
din încleștarea stihiilor este salvator. ,,Frica
de Dumnezeu” pentru unii înseamnă a păstra rânduiala străveche devenită
creștină – fiecare după cum îi este dat. E ca un îndreptar necesar vieții. Când
înțelegi așa e dovadă de imens respect și iubire.
A trăi intens acest sentiment este o binecuvântare. Însă a nu face
ceva doar că ți-e frică de pedeapsa divină, fără a-L iubi și respecta pe Dumnezeu,
nu mai este același lucru. Faci fără să crezi, fără căptușeala interioară și
atunci vei suferi. Nu ne putem minți singuri. Nu în adâncul sufletului. Și asta
ne duce la trăiri haotice, la acele senzații de neîmplinire cărora tot le
căutăm înțelesuri.
Așa și cu LUPUL nostru.
Există o legendă : ,, Mitologia
romaneasca referitoare la originea lupului afirma ca acesta a fost creat de diavol,
pentru "paguba" omului. Numai ca diavolul n-a putut sa-si duca opera
la bun sfarsit: dupa ce a modelat lupul din huma sau lemn, nu a mai reusit sa-i
dea viata. Pentru a iesi din aceasta incurcatura, el a acceptat pariul cu
Dumnezeu: lupul va prinde suflet, dar va fi al aceluia "dupa care s-ar lua
sa-l manance”. De indata ce a prins viata, animalul infometat s-a repezit la
diavol; acesta abia a scapat ascunzandu-se intr-o balta, lasand insa o bucata
din calcai in coltii lupului. ,,De atunci lupul e al dracului si dracul nu are calcai".
Amandoua
sunt fiinte malefice care, in loc sa colaboreze, se resping reciproc. Astfel,
animalul care trebuia sa fie ajutorul diavolului devine dusmanul sau. Momentul
de varf al acestei infruntari se consuma in miezul iernii, in ziua in care
diavolii nu se mai pot ascunde in taramul harazit lor: apele adanci si statute.
”Culcusul dracilor sunt apele: balti, lacuri, garle; si fiindca in ziua de
Boboteaza se sfintesc apele, peste noapte nu le mai da mesii sa se piteasca,
asa ca ei sunt goniti de lupi, care ii mananca mai repede decat pe purcei”.
Ciudată ,,legendă”. Răul nu
reușește să ,,dea viață” însă … va fi hărțuit de faptele sale. Așa e și în noi.
Faptele cărora le dăm suflu ( energie chiar și prin gând) devin ,,realitate” –
fie că ne place, fie că nu. Când e bine- ne grozăvim, când e rău –nu recunoaștem
autorul. Vom fi însă ,,mâncați” , strop cu strop, până ne vom aminti. Sigur că
pe parcurs ,,memoria” ne joacă feste și nu ne vom aminti cea făcurăm. Se va repeta
însă. Noi creem ,,animalele înfometate”. Dumnezeu nu a creat nimic imperfect. În mintea Lui suntem perfecți însă… avem liber
arbitru.
Vă las să reciți. Sunt multe
doar punctate, sunt multe nespuse. Însă convingerea mea este că veți înțelege.
Nu vă fie teamă de lupi !
LUPUL ALB
,,Cine sunt eu?!” mă aud
întrebând cu voce tare în plină noapte, trezindu-mă brusc. Întrebarea plutește
în jurul meu, formând un aer mai dens, destul de sesizabil. Visam și, nu îmi
mai amintesc nimic. Rareori mi se întâmplă asta. Un tremur ușor îmi cuprinde
trupul.
Lumânările încă ard,
mireasma de busuioc mă liniștește. De obicei când plec undeva pentru mai mult
timp, iau bețișoare parfumate cu mine. De obicei, când vin aici...uit să le iau
! Cei din sat sunt obișnuiți și îmi dau buchete frumos legate, de busuioc.
Acum, trecând pe la bisericuța de lemn, preotul mi-a întins un buchet enorm,
venind cu el din altar. Busuioc și mere. Mireasma lor mă va însoți clipă de
clipă, ca întotdeuna, cât voi sta aici.
În depărtare se aud lupii urlând. Nu mi-e teamă. De când am venit, au apărut la liziera pădurii. Sunt mereu prezenți, ca și cum ar face cu schimbul.,,Parcă mă păzesc” mi-am spus astăzi iar câinele, minunatul Mitu, m-a aprobat dând din cap. Rar se întâmplă minunea de schița el vre-un gest. Așa că am râs sănătos și , mi-am văzut în continuare de ale mele. Urmărind din când, făcându-mă că privesc munții, dacă ei mai sunt la post. Parcă nu se clinteau. Dacă Mitu nu zice nimic, nici pe mine nu mă deranjează. Ba dimpotrivă, am un sentiment din ce in ce mai clar de ocrotire, de pază din partea lor. Mda! Sunt de zile bune blocată aici de ninsoarea care nu se mai oprește, doar se mai domolește din când în când , pentru a căpăta noi forțe. După primele reprize, mă bucuram că gata, va înceta dar, urma câte o tornadă care spulbera parcă văzduhul. Așa că m-am obișnuit cu noul program ...meteo.
Ascult lupii ! parcă își transmit ceva, pentru că unii sunt mai aproape, cei de la lizieră, dar alții se aud din ce în ce mai înspre înălțimea sau... în adâncul muntelui.
Simt în aer întrebarea care m-a trezit dar nu am nici cea mai vagă idee ce să zic. Doar... nu o să-mi spun datele din buletin și, am rezolvat problema?! Pentru că... este o problemă, însă mă prefac, față de mine însămi, că nu e. Culmea e că mă și amuz de dualitatea aceasta care îmi dau seama că e în mine. Și, ca să nu mă dezic de umorul meu, gândesc că...tot nu mă vede/aude nimeni! Așa că ... mă relaxez, respir calm, cât mai profund. Privesc flacăra unei lumânări. Chem Lumina EI în mine.
Ascult noaptea! Doar aici, la munte o pot asculta cu adevărat. Pătrund în ea și ea pătrunde treptat în mine. Nu e o simbioză, e ...altceva. Începe să îmi fie cald și bine, ca într-o îmbrățișare prelungă. Îmi amintesc iar de REGELE ALB, cum l-am botezat ad-hoc când a apărut în calea mea. Este o amintire care mi-a revenit de multe ori, nu în memorie, ci în suflet, ,,în ...memoria sufletului” zic cu voce tare. Vocea mea a devenit neutră - vine un alt gând. Păi, ce să fac, imi dau seama că dialoghez cu mine însămi.
,,Sigur, dac* tot m-am
trezit !’’, zâmbesc gândului.
..... Veneam de la gară și era trecut de miezul nopții. Erau mulți câini pe stradă, ca în toate orășelele de provincie. ,,și nu numai” ...adaog în gând. Nu îmi era teamă. Nu mi-a fost niciodată. Cineva a grăbit pașii, simt că vrea să fie aproape, să nu fie singur. Poate îi este teamă de noapte, de întuneric. Îi simt sufletul, aşa am învăţat treptat să percep tot ceea ce este în jur, aşa am început să văd oamenii. ,,Cititor de suflete, asta devii – dacă îţi este dat” mi-a spus demult un glas/gând.
O umbră de neliniște se iscă brusc în mine. Mă uit în jur și, apare din întuneric o haită de câini. Fug de alții care se ivesc brusc din întunericul nopții. Ocupă toată strada. Suntem – eu și persoana din urma mea, la vre-o 15 metri de cele două haite care au început încăierarea, apropiindu-se de noi. Îmi amintesc că ar trebui să mă las jos, ghemuită, să nu mișc, să nu suflu. Apare gândul că și persoana din urma mea va înțelege și va face același lucru. Dar, nu mai apuc să fac asta, pentru că un câine se desprinde din încăierare și vine spre mine. Îl recunosc înainte de a scoate vre-un sunet, pentru că se oprește brusc lângă piciorele mele. Este Bubu, câinele străzii unde stau dar...și spaima locuitorilor, pentru că se repede la mulți oameni. Pe unii chiar i-a mușcat. Știu ce înseamnă asta. ,,Ce” a însemnat Bubu în ei, încercând să arate și altora ce fel de oameni sunt aceia, dincolo de aparențe. Într-o zi l-am luat la ușa apartamentului să îi dau mâncare și să-l vindec de o rană la un picior. I-a crănțănit nițel piciorul vecinei – de fapt i-a rupt numai ciorapul. Am ieșit repede. Știam că iubește animalele și este un suflet bun. Atunci?! Am vrut să îi plătesc ciorapii dar nu a vrut. Era tare supărată. Se certase cu o colegă la servici. Asta ...mușcase Bubu de la piciorul ei. A înțeles și...i-a adus mâncare drept mulțumire.
Acum, rămâne nemișcat la picioarele mele. Mă las ușor în jos și îl cuprind de după gât. Nu mai am nici urmă de spaimă în mine. Observ că unii câini ne privesc. S-au oprit din lupta pentru teritoriu – probabil, și lent se îndreaptă către noi.
Încet, foarte încet. Bubu se scutură din îmbrățișarea mea și scoate un sunet cum nu am mai auzit. Toți...TOȚI câinii încremesc. Unii cu boturile căscate în aer, alții cu labele pe sus. Bubu mai repetă sunetul și.... se aude un răspuns, vag dar clar. Îmi dau seama că se petrece ceva ieșit din comun. Nimeni și nimic nu mai mișcă. Parcă și aerul se furișează încet. Și....încremenesc și eu.
Apare mergând maiestos în mijlocul străzii un imens câine alb. E de o frumusețe rară. Degajă Forță, Putere, Calm, Liniște. Trece printre câinii încremeți, unii parcă au căzut secerați pe pământ. Se oprește la doar câțiva metri de mine. Sincer...îmi vine să îl salut. De fapt schițez un salut cu vârful degetelor. Am avut senzația că îmi zâmbește cu ochii.
Se uită la Bubu și latră scurt. Cerule! Parcă i-ar da o comandă. Bubu se lipește de piciorul meu și...face un pas cu ochii la mine. Pricep... și mă las în voia lui. Înaintăm pas cu pas printre câinii care unii se tărăsc îndărăt. Aud mișcarea celui din spatele meu. Bubu întoarce capul și așteptă să fie aproape și el, probabil.
Nu mă opresc în dreptul REGELUI ALB, care stă neclintit ca o stâncă, privind drept înainte, maiestos și impunător. Cel două tabere de câini rămân mult în urmă. Întorc capul și văd persoana din urma mea. E un bărbat la vre-o 40-45 de ani. E într-o stare de uluială totală. Se uită la mine și Bubu de parcă am fi....extratereștri.Spune cu o voce șoptită: ,,Bună seară și mulțumesc lui Dumnezeu că ați apărut! M-ați salvat! “. ,,Nu eu, ci Bubu ne-a salvat pe amândoi”, spun, dar omul simt că nu crede asta. ,,Unde locuiți?” îl întreb.,, Nu departe de aici” răspunde și hotărăsc cu Bubu să îl conducem până acasă. Ajunge în dreptul blocului unde stă, ne luăm la revedere iar eu cu Bubu...ne punem pe alegat pe străzile pustii.
L-aș lua în brațe dar, mai mult aș vrea să îl întreb despre Maiestatea albă. Povestind cuiva întâmplarea, după ani buni, am aflat că în orice colectivitate a animalelor, există un conducător respectat de către toți.
Am spus cât de mare, de maiestos era cel pe care îl întâlnisem dar, am avut senzația că nu mă crede.
Acum, în noaptea asta, îmi amintesc iar cu claritate de REGELE ALB. Parcă îl văd aievea. Ah! Știu ! Știiiiiiu !!! Înțeleg brusc de ce mi-am amintit iar: lătratul lupilor seamănă cu acele sunete scoase de Bubu când l-a chemat pe MARELE ALB. Nici nu îndrăznesc să dau glas gândului, dorinței din mine: VREAU SĂ-L VĂD !!! Vreau să apară. Nu că aș fi în vre-o primejdie acum ( o să fiu izolată doar o bună perioadă, până încetează ninsoarea și cei de prin sat, care știu că sunt aici, vor veni).
Iar acum îl am pe Mitu în preajmă. Între timp, am aflat de existența MARELUI LUP ALB, legenda lui, ca păzitor al teritoriului străbun dar și a Sufletului neamului nostru. De multe ori m-am gândit că poate îl văzusem pe EL atunci. Apoi, am înțeles că această organizare a lor și coborâre înspre orașe poate însemna coborârea spiritului Marelui Alb și ...,, Doamne ajută să se implinească ! ” zic , fără a mai rosti gândul de parcă nici mie nu-mi vine a a crede. ,,Ba da !!! poate a sosit timpul ca străbunii, sufletul lor să fie din nou aici ! ”
,,Poate... ne-au iertat
străbunii”, spun cu credință.
Știu cu toată ființa mea, că
aparțin spiritului și fac parte din sufletul acestui neam.
Și nu de puține ori în peregrinările mele, aveam să întîlnesc câte un cîine alb păzitor. La Peștera Sf. Andrei, la Ialomiciora după ce am trecut podul peste pârâu, am dat cu ochii de el și am înțeles că trebuie s-o iau înspre stînga ca să ajung la peșteră. Dar și bătrîna cățelușă de la Cetățuia -Negru Vodă.
Și nu de puține ori în peregrinările mele, aveam să întîlnesc câte un cîine alb păzitor. La Peștera Sf. Andrei, la Ialomiciora după ce am trecut podul peste pârâu, am dat cu ochii de el și am înțeles că trebuie s-o iau înspre stînga ca să ajung la peșteră. Dar și bătrîna cățelușă de la Cetățuia -Negru Vodă.
Nod
de timp
Uşa grea de metal mă
înfioară. Apăs cu putere pe clanţa a cărui fier parcă de modelează sub degetele
mele dar nu dau importanţă atunci, ci mult mai târziu, când aveam să rememorez
această zi. Atunci când va începe să se desluşească mesajul rostit din
profunzimi care aveau să îmi schimbe viaţa.
Imi dau jos haina roşie, o
las pe laviţa de piatră acoperită cu ţesături din lână şi privesc în jur.
Însoţitorii mei sunt tăcuţi. Ei trebuie doar să fie martori ai plimbării mele
prin ţinutul dobrogean. Şi impresia că am ajuns într-un loc cunoscut e din ce
în ce mai clară.
Pereţii de stâncă mută, grea, rece, am senzaţia că mă
recunosc. Aerul e cald, cu o aromă care se strecoară în mine făcându-mă să
zâmbesc unui încă neştiut timp.
Străbat peştera într-un
anume ritm al paşilor pe care îl conştientizez cu uimire. Parcă sunt sunetele
unui timp dintr-un alt unui spaţiu pe care încep să-l parcurg, intrând în el cu
fiecare pas.
Un sunet se strecoară în mine modelându-mă cu o blândeţe pe care o
simt fizic. Cuvintele sunt sărace în redarea deacum. Atunci nu gândeam nimic,
străbăteam uimită peştera într-o stare la limita dintre conştient şi reverie.
Ajung la capătul peşterii
unde e un fel de paravan. Bănui că atunci când e lume multă, de acolo se vând
lumânări şi iconiţe A fost primul gând care mi-a venit în minte.
Trec de paravan şi mă opresc
în faţa unei mici firide săpate în piatră. E ca un fel de altar săpat în
stâncă. Şi nu foarte mare.
Arde o candelă cu o flacără micuţă, suficientă să se
vadă cât de cât. Două pietre parcă dezlipite din perete sunt acolo, lângă
icoane. Le iau în mână. Simt cum ceva nevăzut se strecoară în mine. Pun doar
una la loc iar cu cealaltă în mână îmi las fruntea pe altar.
Spun o scurtă rugă
şi simt cum lacrimi grele descătuşează un torent de dor înlăuntrul meu.
Mi-e
dor, un dor cutremurător, de toţi oamenii pe care îi simt în jur. Prezenţe vii,
atât de puternice încât mă gândesc că au venit vizitatori în peşteră. Dar
gândul acesta îmi este înlăturat de forţa celor care sunt nevăzuţi acolo. Sunt
atât de tăcuţi încât necuvintele lor le aud cum pătrund într-o chemare, unică
chemare a tuturor, în mine.
Nu înţeleg, sau nu sunt pregătită încă să înţeleg
mai mult. Încep să desluşesc şoaptele care parcă reverberează. Ştiu că sunt
acolo, cu ei şi că o mare hotărâre e luată. Hotărâre pe care mulţi o vor păstra
în cele mai mari abisuri ale fiinţei lor. Dar căreia ne vom supune.
Umbrele
devin haotice în jurul meu...sunete venind din afară încep să pătrundă, acoperind,
sfâşiind acel spaţiu. Sunete spre care îndrept sunetul din mine ...Şi simt cum
ei se opresc din comunicare. O ultimă adiere de gând îmi mângâie cu un aer
înmiresmat, faţa. Tremur toată.
Adierea e atât de puternică
încât nu mă îndoiesc că ne vom mai întâlni.
Greu de spus mai mult dar e
un adevăr pe care aveam să îl desluşesc treptat. Şi aveau să vină şi alte
dovezi, pentru a fi convinsă că trăisem o realitate. Aveam să întâlnesc oameni uimitori care știau de mult ceea ce se întrupa treptat în mine. Spusele lor m-au ajutat să decriptez slovă cu slovă înțelesurile care s-au șoptit ...
Cu o imensă fericire ies din
spaţiul de după acel paravan şi până să mă dezmeticesc aud o voce:
-Nu aveaţi voie în altar !
Femeile nu au voie acolo.
Sunt înmărmurită.
-Dar nu am intrat în nici un
altar
-Ba da, doamnă. Acolo e
altarul. Acolo se ţin slujbe, şi doar preoţii au voie.
-Şi de ce nu aţi venit să
îmi spuneţi?
Întrebarea e şi pentru
însoţitorii mei şi pentru călugărul tânăr din faţa mea, a cărui chip încep să
îl disting. Se uită uimit la mine şi văd cum întrebarea îl şi derută dar îl şi
zăpăceşte.
-Le-am spus prietenilor
dumneavoastră că nu aveţi voie acolo
-Bine omule, dar de ce nu
mi-ai spus mie? De ce nu ai venit pur şi simplu să îmi spui că nu e voie, că nu
am voie.
-Dar se vede că e un altar!
-....se vede din ceruri???
Cuvintele au ţăşnit brusc iar tânărul călugăr a rămas stană. O forţă l-a oprit
într-o încremenire pe o resimte fizic.
-De ce nu ai venit direct la
mine?! Întreb din nou.
Tace. Simt cum e nedumerit
şi el că nu a făcut asta. Îl mângâi uşor pe umăr.
-Lasă. Nu e nimic.
Linişteşte-te. Uneori se întâmplă lucrurile care trebuie. Dacă ştiam că este
altarul vostru, sigur nu intram. Nu am ştiut. Aşa a trebuit să fie !
Nu spune nimic, ne priveşte
un pic nehotărât şi pleacă. Aflu că a venit imediat, ca o vijelie, după
ce am trecut dincolo acel paravan şi că a intenţionat să mă scoată
de acolo, dar pur şi simplu nu s-a putut apropia. Că nu a trecut de mijlocul
peşterii, că devenea din ce în ce mai agitat, că le spunea mereu însoţilor mei
că nu am voie acolo...
Tăcem toţi . Pentru că
înţeleg că şi ei sunt uimiţi de cele întâmplate. Dar, se aşteptau să se
întâmple ceva deosebit. Spusesem odată că am parte mereu de câte o minune pe
unde mă duc aşa că... aşteptau. Erau mulţumiţi că au avut parte de aşa ceva?!
Poate.
Ei ca ei, da eu nu prea
înţelegeam ce se întîmplă. Şi ca să-mi fie şi mai clar că e ceva, când am ajuns
pe aleea din faţa bisericii, când a văzut că l-am observat şi noi, un călugăr a
început să bată toaca, înconjurând biserica. Întorcea din când în când capul
spre noi, ca un salut sau poate să se asigure că îl urmărim?!
Am aşteptat toţi
trei în tăcere să înconjoare biserica de câteva ori apoi am plecat spre ieşire.
Altcineva a început să bată într-un panou de lemn. Sunete line şi puternice se
ridicau spre tării din lemnul care parcă vorbea cerului.
Deodată, dangătul clopotului
din turlă aduse cerul din ce în ce mai aproape de pământ, dând un sens aparte,
anume, celor clipe prin care treceam.
- Parcă e special pentru noi!
A spus cineva.
Iar călugării se uitau
zâmbind la noi văzând că sunt şi filmaţi. Nu, nu era o simplă întâmplare dar
tâlcul ei sigur că nu îl înţelegeam.( Am căutat apoi să văd orele la care au
loc aceste ritualuri şi nu am găsit nici o corespondenţă cu ora de atunci). Ba
dimpotrivă, ceva din mine parcă se şi opunea acestei înţelegeri.
Strângeam în palmă piatra
luată din altar şi tăceam de teamă că vorbind voi îndepărta ceva care voia să
fie înţeles dar asta însemna să am răbdare. Or asta învăţasem prin lecţii
destul de aspre sau plătite greu.
Mult timp după aceea luam
piatra în mână şi retrăiam clipele acelei zile, din ce în ce mai clar.
Ajunşi la poartă ne-am uitat
după câinii care ne întâmpinaseră la venire. Acum toate aveau parcă un alt
rost. Şi simţeam că aşa este.
Nu intrasem până nu trecusem de
cei cinci sau şase câini. Cel mai mare, alb tot, era şi cel mai bolnav. Acum
când scriu, privesc pozele şi încep să înţeleg. Se aşezase pe picioarele mele
şi ...aştepta. Atunci am simţit doar durere faţă de suferinţa lui. Am ţinut
mâinile pe el, mângâindu-l, vorbindu-i. La fel şi celorlalţi. Acum ştiu că dacă
nu treceam examinarea ...nimic nu s-ar fi întîmplat. Nu mi s-ar fi deschis
porţile. Acele suflete, acel câine mare , alb .... o veche cunoştiinţă.
Doamne!
Cum se leagă toate în viaţa noastră. Simple coincidenţe?! Coincidenţele apar
atunci când Dumnezeu comunică clar ceva! Ceva ce noi trebuie să învăţăm, la
care să luăm aminte. Ulterior, în multe locuri am regăsit acest vechi prieten. La Peștera Ialomiței, la Mânăstirea Cetățuia Negru-Vodă... Apărea ,,din senin” acolo unde trebuia să devin atentă.
Şi tot cu acei însoţitori,
într-o sâmbătă, zi de sărbătoare, aveam să ajung din nou la Peşteră. Dar acum
măcar ştiam că nu am slobod să intru în „altar”. Nu mă opuneam acestei
interdicţii. Dimpotrivă. Şi, nici nu mi-am dorit să revin. Eu, cea umană, care
gândea raţional, se opunea unei noi ,,încălcări”. Dar .... Cineva tot îmi trasa
de zor intinerariul. Sunt atentă la detalii, aparent insignifiante dar care
uneori determină schimbări majore, dacă ţii cont de ele. De fapt, dacă le lași
să te îndrume.
La prima vizită, înainte de
a merge la vechea peşteră, am fost la Mânăstirea Dervent.
Aşa mi se stabilise
intinerariul, aşa îl parcurgeam. La pangar am găsit o carte despre literatura
dacilor. Carte care nu avea preţul trecut pe ea. Nu a vrut să mi-o dea.
,,Cartea asta o iau. Spuneţi un preţ”. Eram atât de hotărâtă să iau cartea
încât cel din faţa mea nu a avut încotro. A spus un preţ, am plătit şi pe
drum însoţitorii mei mi-au spus că am o surpriză: vom ,,trece” şi pe la Peştera
Sf. Andrei care e în drum. Un val uriaş s-a stârnit în mine.
Dar după ,,întâmplarea” cu
călugărul, erau zile când ziceam că nu mă voi mai duce, că nu e bine să încalc
interdicţiile, că dogmele...
Până am căutat pe google cât
costă cartea. Ei bine, o luasem la jumătate de preţ. Nici mai mult nici mai
puţin. Jumătate?! Deci va trebui să dau.... cealaltă jumătate. Mai mult nici nu
voiam să dau glas gândului pentru că ştiam că voi ajunge , din nou, şi la
Peşteră. Acesta era un drum stabilit demult, ,,probele” erau evidente.
Aşa că după o lună eram în
drum spre Dervent. Am achitat cealaltă jumătate de preţ, am trecut prin alte
întâmplări şi ...
Şi mă rugam pe drum ca să mi
se dea dezlegare spre a merge pe Calea strămoaşei mele. Pe drumul Zeiţei pe care
eram convinsă deplin că l-am mai parcurs și de care aflasem între timp, că era parcurs cu sfințenie în anumite perioade.
Filmul acestei a doua vizite
avea să îmi fie cale. Eram atentă la toate semnele pentru că am cerut înainte
de plecarea spre ţinutul dobrogean, voie, dezlegare, ajutor ...
Era o mare sărbătoare, mulţi
oameni veniseră la slujbă. Noi am ajuns spre final. După rugăciunea spusă în
biserică, după ce am stat de vorbă cu preotul, am păşit cu hotărâre pe alee.
Era multă lume. Nu mai avea importanţă. Cu soarta nu te tocmești ...
În faţa uşii grele am tras aer , adânc,
în inimă şi am apăsat pe clanţă. Inlăuntrul peşterii... nu era nimeni! Cei doi
însoţitori au rămas afară, hotărâţi să ţină de vorbă pe oricine ar fi vrut să
intre. Şi eram convinsă că nimeni nu ar fi trecut de ei cât timp eram înăuntru.
Dar, nu a fost cazul. Nimeni din cei prezenţi nu avea în acele clipe intenţia
de a intra în peşteră.
De la uşă până la altar nu
ştiu cum am ajuns. Fusese pusă un fel de bariară. Am dat-o deoparte. Nu era
pentru mine. Trebuia să ajung să-mi las fruntea pe piatra rece a micului altar,
cu aceaşi pâlpâire a luminii dintr-o candelă.
Am parcurs stări de neuitat,
nenumite dar care treceau ca un fulger prin mine. Nu aveam putere să le
urmăresc însă faptul că era o reamintire a ceea ce cerusem, asta da, ştiam. Nu
ştiu nici acum cum am ieşit din peşteră, cât timp am stat acolo.
Am cumpărat lumânări şi când
să le aprind, degetele mi s-au afundat în nisipul amestecat cu resturi de
scoici.
Mirarea mea a fost şi bucurie: ,,Doamne, ce oameni nemaipomeniţi sunt cei care au trimis nisip de la malul mării tocmai AICI, în munţi, pentru a avea unde se pune lumânări! Ce minunaţi pot fi unii oameni! Aşa suntem aproape unii de alţii”. Şi desenam cu degetele, mi le afundam în acel strat pus pentru a ţine lumânările drepte către tării, ba... am scuturat mâna plină de nisip în buzunarul hainei, pentru a păstra câteva urme...
Mirarea mea a fost şi bucurie: ,,Doamne, ce oameni nemaipomeniţi sunt cei care au trimis nisip de la malul mării tocmai AICI, în munţi, pentru a avea unde se pune lumânări! Ce minunaţi pot fi unii oameni! Aşa suntem aproape unii de alţii”. Şi desenam cu degetele, mi le afundam în acel strat pus pentru a ţine lumânările drepte către tării, ba... am scuturat mâna plină de nisip în buzunarul hainei, pentru a păstra câteva urme...
Din mirare m-am
trezit brusc, aproape înspăimântată: ,,Daaaar, NU SUNTEM, NU SUNTEM ÎN...MUNŢI
!!! sunt la câţiva kilometri de .... MARE!!! Ce e cu mine ???!!! Doamne...”.
Eram uluită, aproape de o paralizie a cărei bruschețe m-a adus treptat la relitatea clipei și locului. Realizam că am crezut, am crezut cu tărie că am fost în munţi tot
timpul cât am stat în peşteră şi până acum, când degetele mele s-au afundat în nisip.
Şi sigur, aşa fusese, eram
convinsă. Sentimentul că am venit dintr-o lungă călătorie l-am resimţit din
plin.
Acum ştiam că în această
peşteră am mai fost, că este încă o cale de comunicare cu neamul meu, dar şi cu
sufletul meu, cel de atunci și cel de acum.Poate acelăși, poate altele erau firele nevăzute care mă chemaseră. Însă știam că M-AM ÎNTORS ACASĂ. Nu numai în trupul de acum. Ci în
deplinătate sufletească, spirituală. Şi eram pregătită, mi se dădea pas cu pas
dezlegare către înţelegeri pe care încă nu le conştietizam, dar eram convinsă
că or să vină.
Atunci însă, în acele clipe
nu gândeam nimic. Ba da! Zâmbeam unui gând, care m-a ajutat mult,
îndepărtându-mă un pic de la uimirea în faţa ...călătoriei mele la munte.
Aducându-mă în cotidianul din care făceam parte.
- ,,Alţii parcurg sute de km
până la piramidele din Egipt, dau bani grei ca să stea o noapte în piramide iar eu....am fost binecuvântată fără nici un obstacol, dimpotrivă, de a trăi
momente poate unice în viaţă.”
Nu mă grăbeam să le dau
vre-o interpretare. Toate înțelesurile ți se deslușesc blând, dacă le lași.
Vorbind cu un bun prieten,
mi-a sugerat să pun împreună ,,pietrele” adunate de prin peregrinările mele
prin munţi, cu piatra luată la prima vizită şi cu nisipul care sigur mai era
prin buzunarele mele. A avut dreptate. Toate au început să capete sensuri apoi
înţelesuri.
Iar Ritualul de la Cetatea
Histria avea să vină ca deplină confirmare. Apoi altele în marile zile ale sărbătorilor străbune când coborau din ceruri visele.
Cetatea Histria.
Timpul-prag de tăcere
Sunt locuri în care ajungem când ne este dat. Un spaţiu care va determina timpul nostru
acum. Sunt puţine locuri în care mi_am dorit să ajung. Asta
nu înseamnă că nu sunt o călătoare cu date certe.
Dimpotrivă. A pleca spre o destinaţie necunoscută e o plăcere. Nu provocare ci o aliniere cu alte drumuri, pe care
demult simt că există. Spaţii , timpuri paralele ?! Se poate spune şi aşa. Când
ajungi într_un anumit loc,într_o anumită secundă e bine. De obicei repetabilitate nu există. Sunt însă anumite
nu înseamnă că nu sunt o călătoare cu date certe.
Dimpotrivă. A pleca spre o destinaţie necunoscută e o plăcere. Nu provocare ci o aliniere cu alte drumuri, pe care
demult simt că există. Spaţii , timpuri paralele ?! Se poate spune şi aşa. Când
ajungi într_un anumit loc,într_o anumită secundă e bine. De obicei repetabilitate nu există. Sunt însă anumite
rezonanţe care te ajută să fii convinsă că e bine să asculţi şi să fii prezentă la întâlnire.
Neamul meu, fără foi scrise,
arse de rugul patimilor vremurilor! Memoria nostră a trecut şi a întregit istoria altor neamuri, devenind ... umbră de luceferi în care ne recunoaştem.
Datele cu care să fie scrisă devenirea noastră încă nu avem. Legende, povestiri, doine şi
strigături, însă da, păstrate cu sfinţenie şi îndârjire.
Cineva îmi sugerase să chem la întrupare sufletele
străbunilor. Să vină ca un fel de,,ocupanţi” în cele deja
prezente. Nu am făcut asta. Pur şi simplu nu am vrut.Fiecare suflet venit acum are menirea lui şi fiecare are dreptul de a
decide singur. Nu să mă rog să fie înlocuit cu altul, chiar
temporar. Să vină la întrupare?! Veniseră. În toţi cei născuţi
deja aici.
străbunilor. Să vină ca un fel de,,ocupanţi” în cele deja
prezente. Nu am făcut asta. Pur şi simplu nu am vrut.Fiecare suflet venit acum are menirea lui şi fiecare are dreptul de a
decide singur. Nu să mă rog să fie înlocuit cu altul, chiar
temporar. Să vină la întrupare?! Veniseră. În toţi cei născuţi
deja aici.
Nu te naşti într_un neam întâmplător. Normal ar fi să avem
noi conştiinţa şi dorinţa de a_i chema acasă. Noi pe noi
înşine defapt. Cu o forţă pe care nici nu o bănuiam atunci...
noi conştiinţa şi dorinţa de a_i chema acasă. Noi pe noi
înşine defapt. Cu o forţă pe care nici nu o bănuiam atunci...
Ce caut la Histria?! Simplă vizitatoare nu mă vedeam printre vechile ruine. Să
admir străbătând Via Sacra altarele, statuile zeilor cu a lor epicleţi, să-l
caut pe Teus Megas?! Am privit ore în şir imaginile de acolo. Voiam să simt, să_mi
imprim locul în memorie,în suflet.
imprim locul în memorie,în suflet.
Promisesem că voi face un ritual. Tot privind zeci de
fotografii ceva din vibraţia prezentă în ele se strecura subtil în memoria mea. Cream aşa o bază de date. Pentru
fotografii ceva din vibraţia prezentă în ele se strecura subtil în memoria mea. Cream aşa o bază de date. Pentru
că orice fotografie asta face: captează energetic o parte din loc, din persoane. Privind o fotografie mulţi pot spune destule despre persoana din ea.
Uneori...te poţi îndrăgosti de acea persoană, tocmai datorită
legăturii energetice create. Aşa iau naştere marile
Uneori...te poţi îndrăgosti de acea persoană, tocmai datorită
legăturii energetice create. Aşa iau naştere marile
poveşti ale iubirii, de exemplu.
Înainte se trimiteau tablouri, mici bijuterii care purtau în ele amprenta energetică a persoanei dar, de cele mai multe ori şi a pictorului ( o carte superbă pe această temă: ,,Portretul lui
Înainte se trimiteau tablouri, mici bijuterii care purtau în ele amprenta energetică a persoanei dar, de cele mai multe ori şi a pictorului ( o carte superbă pe această temă: ,,Portretul lui
Dorian Gray”, scrisă de Oscar Wilde). Sau se pot face multe altele cu o poză. Aveam să învăț și asta pentru că avem nevoie să ne protejăm pe noi dar și pe alții, în drumul nostru pe cărările Terrei.
Ştiu că mulţi confundă Magia cu vrăjitoria. De aici apar mari
denaturări dar şi îndepărtarea de Puterea naturală a Omului.
denaturări dar şi îndepărtarea de Puterea naturală a Omului.
Un vânt rece strecura fiori stranii printre încremenirea din jur. Mergeam împreună sau
ne mai dispersam. Imi dispăruse din memorie orice hartă a
locului. Era fascinantă clipa în sine.
locului. Era fascinantă clipa în sine.
Treceam printre zidurile a căror piatră în unele locuri părea încremenită,în altele părea gata să se desprindă. În câteva locuri am simţit fizic cum sunt trasă spre o memorie din adâncuri, acoperită de timp dar care era acolo.
Gândul meu a fost tras înspre acele zone încă ascunse la mulţi metri sub pământ. Sunt
oasele străbunilor, sunt comorile lor, sunt şi gesturile lor
acolo, rămase şi acoperite de memoria altor pământuri care le_au ocrotit până acum. Dar
vor ieşi, vor apare lasuprafaţă. E un efort enorm, însă pe
care îl vor face. Chemările lor le aud mulţi,iar prin gândurile
îndreptate spre acele fiinţe, ajutăm. E chiar mai mult de atât, dar vremea va fi. Cei care şi_au dezgropat istoria sunt
admiraţi.Unii chiar şi_au fabricat istoria luând de la alţii câte ceva. Sunt care şi_au format o cultură de reală frumuseţe. A noastră…încă e în adânc de multe taine. Destinul umanităţii a fost mereu transferat de la o cultură la alta.
acolo, rămase şi acoperite de memoria altor pământuri care le_au ocrotit până acum. Dar
vor ieşi, vor apare lasuprafaţă. E un efort enorm, însă pe
care îl vor face. Chemările lor le aud mulţi,iar prin gândurile
îndreptate spre acele fiinţe, ajutăm. E chiar mai mult de atât, dar vremea va fi. Cei care şi_au dezgropat istoria sunt
admiraţi.Unii chiar şi_au fabricat istoria luând de la alţii câte ceva. Sunt care şi_au format o cultură de reală frumuseţe. A noastră…încă e în adânc de multe taine. Destinul umanităţii a fost mereu transferat de la o cultură la alta.
Sunt locuri din care poţi
cuprinde cu privirea mari porţiuni , sunt ziduri în care te poţi adăposti. Am
ales un asemenea adăpost.
L-am curăţat, s-au aprins
lumânări, am aşezat cristale ...şi eram toţi îngheţaţi. Bătea un vânt aspru, cu
picături de ploaie rece. Cerul era vânăt. Îşi frecau mâinile, suflau în ele,
tropăiau pe loc.
Am intrat treptat într-un
Timp şi Spaţiu Sacru după ce am început să mă rog Zeiţei neamului meu, dintru
Marele Început, şi Dumnezeului inimii mele. Atunci când mâinile tuturor ni s-au
atins, pentru o secundă, enormă secundă, totul S-A OPRIT !!! S-a oprit Timpul atât
de clar încât parcă a spulberat totul din jur.
Nimic nu mai era. Ba da!
Acel vid imens în care toate sunt cuprinse, în care totul există. Una din acele
clipe unice, atemporale în care Nimicul există. Toţi cei prezenţi au simţit
fizic această oprire. O linişte în care am intrat toţi odată. A fost uluitor,
comoară de suflet care nu se poate zice dar nici uita vre-odată.
După luni bune
aveam să învăţ cum se poate retrăi această ,,trecere”, pentru că defapt asta a
fost. Asemeni mie, nici
unul nu se aştepta la asemenea trăire. Dar uite că ne-a fost parte de destin.Însă atunci ne-am privit, am
înţeles că toţi trecusem prin acea stare şi....am tăcut. Clipe care aveau să
rămână în memoria fiecăruia. Toţi am simţit cum s-a oprit vântul, cum nu mai
era ploaie sau frig. Nici trupurile noastre. Dispărusem dar păstram conştienţa
existenţei într-o vastitate care era atât de clară încât nimeni nu s-a îndoit
că a trăit-o.
Fiecare a ,,găsit” apoi câte
ceva, unic, doar pentru el. Sper că prietenii mei mai păstrează acele amintiri.
Au mare însemnătate pentru fiecare.
În muzeu am stat doar lângă câteva din vechile ,,amintiri”,
Memoria lor există. Pământul a fost un strat protector dar a lăsat ca memoriile
timpului de acum să ajungă în cel trecut. Epoca grecească,
epoca romană au acoperit cu înverşunare ceea ce făcea
Memoria lor există. Pământul a fost un strat protector dar a lăsat ca memoriile
timpului de acum să ajungă în cel trecut. Epoca grecească,
epoca romană au acoperit cu înverşunare ceea ce făcea
parte dintr_un trecut comun. Aşa a avut loc, ciclic, naşterea
naţiunilor. Iar greşelile cer tribut. Sfatul Bătrânilor încă veghează, chiar dacă a fost călcat în picioare, din ignoranţă. Au crezut că sunt simple ,,pietre" şi l-au făcut ,,prag”. Uite aşa....simţim noi trecutul!
naţiunilor. Iar greşelile cer tribut. Sfatul Bătrânilor încă veghează, chiar dacă a fost călcat în picioare, din ignoranţă. Au crezut că sunt simple ,,pietre" şi l-au făcut ,,prag”. Uite aşa....simţim noi trecutul!
Sunt convinsă că habar nu
avem cei mai mulţi cât de învăţaţi erau înaintaşii. Îi considerăm barbari care
se ocupau cu practici, multe socotite eronate sau diavoleşti de către unii
contemporani ai acelor timpuri dar mai ales, de
acum. Considerăm că blocurile noastre din betoane sunt dovada unei evoluţii
faţă de cetăţile lor. Nu cred. Sfinxurile,
piramidele au rezistat pe tot pământul. Şi au trecut prin destule. A fost
suficient un avion şi gata, s-a prăbuşit un simbol. Acel avion, ce soartă ar fi
avut dacă nimerea într-un sfinx?! Întreb doar!
E adevărat că omenirea îsi revenea după Potopul fizic. Că
trecea prin potopul spiritual. Dar avea îndrumători şi apoi
conducători care de atunci ne vor supraveghea evoluţia.
trecea prin potopul spiritual. Dar avea îndrumători şi apoi
conducători care de atunci ne vor supraveghea evoluţia.
Mulţi trecând în acele dimensiuni paralele pe care le simţim mult mai puternic acum, cu cât avem disponibilitatea de a ne informa măcar. În timpuri am învăţat să cădem în genunchi. În faţa lor?! Nu! Pe ei i_am urcat în
ceruri cât mai colorate şi cât mai îndepărtate, iar noi am
îngenunchiat în faţa celor care şi_au păstrat în grupuri bine
păzite, Cunoaşterea. Foarte puţini. Dar această păstrare
strictă i-a făcut puternici până azi.
ceruri cât mai colorate şi cât mai îndepărtate, iar noi am
îngenunchiat în faţa celor care şi_au păstrat în grupuri bine
păzite, Cunoaşterea. Foarte puţini. Dar această păstrare
strictă i-a făcut puternici până azi.
O trecere imensă a fost când s_a făcut predarea Puterii
Femeii către Puterea Bărbatului. Exemplu a fost luat din
ceruri. Hai să nu ne învinovăţim sau să avem pretenţia în a
patenta asta.
Femeii către Puterea Bărbatului. Exemplu a fost luat din
ceruri. Hai să nu ne învinovăţim sau să avem pretenţia în a
patenta asta.
Ceea ce trăim noi aici, pe
pământ are /este o unică realitate. Puterea noastră însă este
imensă. Puterea omului!!! Unu și cu unu… redevine (în) UNU.
Acum trecem prin Timpuri.
Descoperim treptat fiecare cum este. Timpuri paralele, noduri de timp. Iar
toate acestea printr-o Putere care devine din ce în ce mai puternică: cea a
mentalului. Nu a celui colectiv. Ci a fiecăruia. Şi nu a celui psihologic.Ci a
unui Mental dincolo de Legile fizicii actuale. Chiar şi a celei cuantice. Iar
toate acestea prin ceea ce numim percepţie. Nu cred cei mai mulţi că percepţia
este o stare de ... comunicare. În care nimic nu este ascuns, şi totul este
cunoscut în adâncimile cele mai de neconceput încă. Măcar a accepta că există
şi tot este un pas enorm.
Revin: ceea ce facem acum,
asta este Realitatea. Şi avem Liberul Arbitru să o modelăm. Unii spun că acesta
este tărâmul Magiei. Da! La început aşa pare. Dar pentru a fi trebuie să
avem o anumită stare. Mulţi gândesc acum că am să scriu IUBIRE ! Da! Care însă
se trăiește, nu numai ,,se zice”.
Acele clipe de la Histria au
fost calea spre IUBIRE! Atunci când starea noastră mentală este propice, atunci
avansăm în a determina schimbări. Să nu ne grăbim. Până ele nu vor fi
stabilizate în noi, nu vom putea inainta. Oricâte emoţii am avea. Mărturisesc
că nici eu nu mă aşteptam la acea clipă. Şi nu mi se datorează, asta în mod
sigur. Ceea ce este acolo, în ţinutul dobrogean încă nu e cunoscut. Este primul
pământ al Europei ieşit e sub ape. Acum, în unele locuri, sătenii care sapă
fântâni mai adânci, dau de cristale. Sunt deosebite. Au o culoare deosebită, clusterele sunt altminteri
aranjate. Iar energia lor încă nu a ajuns la pragul de manifestare deplină
pentru că, noi nu suntem pregătiţi. Ne-ar ,,ameţi” mai mult decât suntem acum.
Starea mentală presupune şi
ea energie. De un tipar aparte. Această energie bineînţeles că are diferite
particularităţi de manifestare. Care sunt atât de multe încât putem spune că
sunt infinite. Aşa ne luăm grija de a le număra.
În ultimul timp au apărut
informaţii despre posibile universuri paralele. Intotdeauna se vor produce la
un nod temporal, care poate deveni
Poartă.
Unii vor alege o cale, alţii altele.
Bon! Ştiu ce mă aşteptă.Voi fi întrebată : şi cum facem, cum alegem ce e bine, cum ştim...etc. ŞTIM! Fiecare ŞTIE pentru el. Aşa că răspunsul meu va fi: Nu ştiu! Alegeţi fiecare. Timp pentru alte,,minuni” fiecare are, dar pentru a căuta propriile răspunsuri….
Bon! Ştiu ce mă aşteptă.Voi fi întrebată : şi cum facem, cum alegem ce e bine, cum ştim...etc. ŞTIM! Fiecare ŞTIE pentru el. Aşa că răspunsul meu va fi: Nu ştiu! Alegeţi fiecare. Timp pentru alte,,minuni” fiecare are, dar pentru a căuta propriile răspunsuri….
Energia urmează gândul care musai e să se bazeze
pe intuiţie. Iar gândul presupune o izvorâre de undeva. Din mental coborând lin
în inimă. Iar aici el vine din înalturi . Ştiu că e abstract ce scriu. Dar cu
puţin efort se poate percepe dincolo de sărăcia termenilor. Şi nu vorbesc de
mentalul omului, cel care ne ajută să învăţăm tabla înmultirii.
După Histria mi-a ,,căzut”
în mână o hartă cu zăcămintele ţării. Au fost mediatizate Roşia Montana, apoi a
venit rândul gazelor de şist, apoi a cuprului...
Urmăream zăcămintele de aur,
de argint, de uraniu, de cupru... Interesant cum sunt dispuse. Ce legături
creează la nivel subtil pentru noi. A le seca inseamnă să pierdem mult mai
mult. Iar alţii ...ŞTIU asta. Nu pentru că erau conducători era musai să
folosească tacâmuri din aur, din argint. Nu! Pentru că a fi conducător înseamnă
pe lângă investitura umana şi una divină. A entităţilor care ne-au creat, ne-au
dat posibilitatea ca biologic să ne desăvârşim. Dar fără ca inteligenţa
biologică să fie determinantă, ci noi să o coordonăm. Până acum....nu prea am
reuşit. Nu prea mulţi. Materia ne poate determina la trăiri sublime, unice. Dar
care sunt ...pieritoare în forma biologică.
Trăirile vor rămâne. Cât?! Depinde de Puterea Trăirilor şi de dreptul Lor de existenţă. Aici sunt de discutat multe aspecte.Orice analizăm să nu o facem doar dintr-un singur unghi, sau punct de vedere. Vom fi...stresaţi! Pentru că asta inseamnă că ne-am oprit într-o zonă nu prea confortabilă. Devenim depresivi sau agresivi.
Trăirile vor rămâne. Cât?! Depinde de Puterea Trăirilor şi de dreptul Lor de existenţă. Aici sunt de discutat multe aspecte.Orice analizăm să nu o facem doar dintr-un singur unghi, sau punct de vedere. Vom fi...stresaţi! Pentru că asta inseamnă că ne-am oprit într-o zonă nu prea confortabilă. Devenim depresivi sau agresivi.
Ceea ce au construit Ei, nu a
putut fi distrus de timp. Blocurile noastre gigantice, şoselele, podurile se
topesc, se fărâmă. Suntem mai buni constructori?! Nu cred asta.
Iar Histria e
una din acele mărturii care ne așteaptă e fiecare în parte ca să fim împreună.
25 august 2012
Despre
Dobrogea şi a ei taine :
https://sites.google.com/site/descopeririarheologice2010/constructii-spectaculoase
https://sites.google.com/site/descopeririarheologice2010/constructii-spectaculoase
Buna. Asa am simtit si eu la un moment dat. Ceva nu-mi dadea pace si imi spunea sa merg de ziua mea la Babele si apoi sa urc la Omu. Prima incercare a fost ca nu gaseam pe cineva sa ma insoteasca. Sotul meu avea treaba, copii nu voiau si parca nu m-as fi incumetat sa urc singura. Mi-erea teama. Apoi, cineva a vrut sa mearga cu mine. Era foarte suparat pentru ca trecuse printr-o despartire si chiar fusese la psihiatru, avand o tentaviva de sinucidere. Am aflat asta cand eram pe drum. Am plecat cu trenul urmand sa urcam cu telecabina din Busteni. Cand am ajuns in Busteni era furtuna si telecabina nu functiona. Amicul meu de calatorie ar fi vrut sa ne intoarcem in Bucuresti, dar eu nu puteam sa ma intorc. Am gasit o masina care ne-a dus pana la Padina. Totul era negru si vanat in jur asa ca am inoptat la o cabana. Dimineata m-am trezit la 6 si grabita, m-am uitat pe fereastra. Nu mai era nici un nor. Brazii inalti nici nu-si clinteau varfurile. Am urcat la Babele si apoi la Omu, fiecare din noi gandindu-se la ale noastre. Pe parcurs simteam cum fiecare pas pe care il faceam ma inalta si ma facea mai usoara. Umerii mi se indreptau cand parca imi cadea cate o haina groasa de iarna de pe spate. Am trait o bucurie de nedescris, in suflet, in inima asa fara motiv. M-am intors altfel. dar nu numai eu. Amicul meu are o viata fericita acum, nu mai ia medicamente, si-a gasit o trupa cu care canta (e baterist) si viata are o alta insemnatate pentru el. De multe ori ma gandesc ca am facut acest drum pentru el si nu numai pentru mine.
RăspundețiȘtergereFoarte frumoasă povestire. Mulțumesc pentru postarea ei. Sincer: mă onorează! Atunci când suntem hotărâți să ajungem undeva în viață, iată că avem de infruntat și opreliști. Ni se măsoară așa determinarea, credința !
ȘtergereSunt convinsă că ai făcut drumul pentru tine.Fiecare l-a făcut pentru el însuși. Că v-ați ajutat, sprijinit unul pe altul a fost probabil o veche înțelegere și mă bucur că a-ți onorat-o amândoi.
Uneori descoperim după mult timp ce dar am primit.
Cu drag !