Pe calea misterelor: Marele Lup Alb


Câteva însemnări culese de pe internet, de prin cărți. Respectarea până nu demult, a acestor datini, a însemnat un uriaș rezervor de energie care acum se reactivează treptat datorită celor care își doresc asta. Fiecare suntem urmașii acelor timpuri, pentru că avem memoria lor în noi. Noi înșine suntem acele ființe, altminteri nu ne-ar fi atât de dor și nu i-am simți atât de aproape. NOI - fiecare în parte suntem purtători de informații și trebuie să conștientizăm asta. Informațiile se transmit genetic, nu?! De asta ne naștem într-un anumit ținut, neam.  Iar cunoașterea transmisă este uriașă. Am scris sub forma a trei ,,secțiuni”: cîteva informații despre sărbătorile care încep în curând, câteva povestiri personele și ceea ce înțeleg treptat acum. Fiecare poate adăuga propriile cunoașteri. Dar nu fantezii. Și țineți cont că nu suntem mai presusu unii de alții.

,,Potrivit calendarului popular romanesc, perioada cuprinsa intre 25 ianuarie si 2 februarie (in unele parti ale tarii 29 ianuarie–2 februarie) este cunoscuta sub numele "Filipii de iarna”. Filipii sunt zeitati protectoare ale lupilor in legatura cu care nu s-au pastrat foarte multe credinte. Filipii de iarna marcheaza in Calendarul popular, sfarsitul unei lungi perioade de imperechere a lupilor, inceputa cu aproximativ 80 de zile in urma, la Filipii de Toamna.

Dar țăranii spun că, dacă au dat miezul iernii la spate, au pus mâna pe primăvară. Pe 16 ianuarie avem una dintre cele mai importante sărbători, guvernată de o divinitate mito-folclorică pe măsură: „Sânpetru Lupilor”. I se mai spune „Sânpetru de iarnă” şi este frate al „Sânpetrului de Vară”, şi el stăpân peste lupi, cel care păzeşte grindina, iar atunci când pocneşte din bici scânteile care sar se prefac în licurici pentru a lumina cărările celor rătăciţi. Şi pentru că sunt fraţi buni, iar numele lor vine de la „piatră”, la „Sânpetru de Iarnă” ţăranii ţin ziua unor divinităţi meteorologice, „Fulgerătoarele”, de frica grindinii verii şi a viscolelor iernii.

Înainte vreme, ţăranii lăsau o noapte întreagă nişte pietre albe pe pragul casei, pe care a doua zi le aşezau pe pragul bisericii, să calce preotul peste ele. Apoi, le aduceau acasă şi în ziua „Sânpetrului de Iarnă” le puneau în grajd, să le apere vitele de lupi peste an.
Astăzi este interzisă aruncarea cenuşii din vatră, deoarece cărbunii aprinşi, odată găsiţi de lupi, le-ar putea stimula fecunditatea. Celelalte interdicţii, exceptând-o pe aceea a pronunţării numelui animalului-totem pentru a nu-l invoca, le privesc în special pe femei. Acestea nu au voie să-şi descurce părul pentru ca pădurea, la rândul ei, să încurce cărările lupilor, nu se aruncă gunoiul din casă, nu se împrumută nimic, nu au voie să coasă, nu au voie să toarcă sau să împletească.

În schimb, se leagă simbolic ochii şi gura lupului prin încleştarea dinţilor metalici de la pieptenii de scărmănat lâna şi prin chituirea gurii sobei. Tot în această zi, femeile spală rufele cu apă clocotită pentru a opări astfel şi gura lupului.
Desi are o actiune predominant malefica, lupul, si nu alt animal, jaloneaza intre leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor.Uneori prezenta lupului in datinile de nastere tine de ordinea beneficului .Atunci cand se face "schimbarea numelui” (pentru a proteja-in mod magic-copii bolnavi sau amenintati cu moartea), noul nume "e dorit sa fie numele unui animal salbatic-Lupu,Ursu, etc,respectiv Lupa, Ursa, Vidra. Acesata convingere populara isi are ecou si intr-un descantec in care celui bolnav i se promite: "Mancarea lupului,/Puterea ursului,/Sa mananci cat lupu/Si sa poti cat ursu.”

Sacralitatea lupului, penduland intre benefic si malefic, guverneaza peste treizeci de sarbatori ale calendarului popular. Dintre acestea, o importanta deosebita o au zilele Fi­li­pilor de Iarna, ce marcheaza in­cheierea perioadei de imperechere a lupilor inceputa in urma cu 80 de zile, la Filipii de Toamna, sarbatoare numita si Dragostitele, pentru ca atunci se 'dragostesc' lupii.

Cum o mare parte a sarbatorilor si ritualurilor stravechi au fost cano­nizate, Filipii au preluat numele Sfantului Apostol Filip, pentru ca ziua in care acesta este praznuit (14 noiembrie) este inceputul rastimpului in care lupii se inmultesc. Asa se explica faptul ca in mentalul popular aceste divinitati precrestine au imprumutat aura sfantului, raspunsurile taranilor la 'chestionarele' intocmite de Th. D Sperantia la inceputul vea­cului trecut fiind relevante in acest sens: 'Filipii se inchipuiesc ca niste sfinti insarcinati de Dumnezeu cu ingrijirea vitelor'. 'Filipii au fost niste apostoli care, pe vremea prigonirilor in contra crestinilor, au fost dati intr-o groapa cu lupi, de unde au scapat. Acesti Filipi au fost sase frati zdrentarosi, cari rataceau prin lume si aveau puterea sa schimonoseasca, sa poceasca pe cei care nu tineau zilele lor.

In imaginarul popular, Filipii sunt niste divinitati cumplite si razbu­natoare, care trebuie imblanzite prin indeplinirea unor ritualuri si intreruperea lucrului: 'O baba a tors in acele zile pe cuptor, iar lupii, facand o gaura acolo, au mancat-o'. (Tony Brill – Legendele romanilor). 'Se povesteste ca o baba n-a voit sa tina Filipii, sub cuvant ca, neavand vite, n-o s-o manance pe ea, dar iesind seara pe afara a muscat-o un lup. (Th. D Sperantia – Raspunsul la chestio­narul de sarbatori paganesti)

In culegerile lui Tudor Pamfile, Filipii apar ca niste zei ai casei, sarbatoriti prin nemunca indeosebi de femei, pentru a le apara casa 'de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de serpi'. Pentru asta, ele atarna de lemnul cosului o secure si o lasa acolo pe toata perioada Filipilor 'pentru ca intreaga familie sa fie pazita de pagube'.
Prin unele locuri se crede ca Fi­lipii sunt niste sfinti mai mari peste toate fiarele salbatice, in altele, ca sunt patroni ai lupilor, in timp ce unii spun ca Filipii sunt chiar intruchipari ale acestor animale. Credintele in 'zilele rele de lupi' au fost atestate in toate zonele tarii noastre pana in prima jumatate a secolului al XX-lea.

Astazi, sar­batorile lor se mai respecta doar in mediul pastoral, insa datele la care se tin difera de la o zona la alta, cuprinzand intervalul situat intre Sanpetrul Lupilor (16 ianuarie) si ultima zi a lunii, patronata de Fili­pul cel Schiop.
 Faptul ca divinitatea ce incheie ciclul de zile festive inchinate lupului este 'insemnata'(este șchiop) o situeaza in panteonul zeitatilor subpamantene, ale mortii si intune­ricului, ancorate in noapte si sta­panite de frica mitologica de soare, in Maramuresul Voievodal existand credinta potrivit careia 'in ziua lui Filip Schiopul lupii se ascund in barlog, pentru ca-si vad umbra si se tem de ea'...

Deoarece credinţele în sacralitatea lupului şi în puterea magico-mistică a acestui animal erau nu numai foarte răspândite, ci şi bine împământenite pe teritoriul vechii Dacii, proto-creştinismul l-a investit pe Sfântul Petru cu însemnele de patron/ păstor al lupilor. La fel ca și pe Sfântul Andrei.

Astfel, teribilele animale au fost numite „câinii lui Sânpetru”, punându-se în slujba lui şi dându-i deplină ascultare. Legendele spun că la miezul iernii, în ziua Sânpetrului de Iarnă, numită în vechime şi „Nedeea Lupilor”, lupii primesc partea lor de hrană pentru tot anul. 
Atunci, în miez de noapte, Sânpetru se arată înaintea lor călare pe un cal alb, le aduce ofrande şi le dă dezlegare să prade animale şi oameni. „Lupu se zice că e câinele lui Sf. Petru şi unde-i porunceşte el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulţi lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru să le rânduiască pradă. El îi orânduieşte după pradă când se adună la urlătoare, de obicei pe la răspântii:
«— Tu să mănânci oaia lui cutare din cutare sat, tu, porcul cutăruia; tu, pe cutare om etc.», fiindcă cică pe cine o rândui Sf. Petru câinilor lui, nu scapă nici în gaură de şarpe.

În tradiţia populară în luna lui “Gerar” se sărbătoreşte SânPetru lupilor. Tot în ziua de 16 ianuarie calendarul Creştin Ortodox celebrează “Închinarea cinstitului lanţ al Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Pevsip şi cei împreună cu el”.
SânPetru lupilor este o tradiţie transmisă din generaţie în generaţie şi sunt multe obiceiuri care stau la baza acestei sărbători. SânPetru lupilor este o sărbătoare sacră printre credincioşi. Se ţine pentru ca lupul să nu facă pagube şi oamenii să fie feriţi de boli şi dăunători.

Bătrânii  povestesc despre “SânPetru lupilor” ca fiind patronul lupilor iar în această zi, lupii se strâng în haite la urlători, unde încep să urle. Sfantul Petre vine şi împarte prada lupilor pe un an de zile.
Se spune că SânPetru soseşte la miezul nopţii pe un cal alb şi împarte fiecărui lup, câte o oaie, un miel sau o căprioară, lupii urmând să nu se atingă decât de prada primită. SânPetru, stăpânul lupilor, apare în poveştile din popor atât ca pământean cât şi ca divinitate. Se spune că el umbla singur pe pământ, uneori îl însoţeşte şi pe Dumnezeu pentru a vedea ce fac oamenii.”

                                           ***

Demonizarea sufletului omului

Păstrarea ritmurilor naturii era respectată cu sfințenie, ,,ținută”. Pentru că Omul le trăia în el însuși. Ritmurile naturii au fost denaturate, demonizate pentru a ne înspăimânta și așa a le pierde, a le ,,lepăda”. Lupii au devenit ,,demonii” pe care învățăm să îi domolim în noi. Nu de cei de prin păduri avem a ne teme, ci de cei din interiorul nostru care ne sfâșie pe noi înșine. Eram neînfricați înainte. Frați cu toate cele ale cerului , pământului și dedesuptului.

Ți-e frică de ceva?! Vei avea parte de împlinirea fricii, pentru că tu ții scai de tine acea fantasmă și ea devine monstru după cum îți este frica de mare. Așa suntem manipulați, împinși să ne lăsăm fiarele din noi la vedere, sfâșiindu-ne unii pe alții și pe noi. Faceți un efort și ,,întoarceți” învășăturile despre frici. Veți descoperi Adevărul.  

Însă a păstra ,,pavăza fricii” e un aspect necesar. A nu amesteca totul pentru a nu ieși mai zăpăciți din încleștarea stihiilor este salvator.  ,,Frica de Dumnezeu” pentru unii înseamnă a păstra rânduiala străveche devenită creștină – fiecare după cum îi este dat. E ca un îndreptar necesar vieții. Când înțelegi așa e dovadă de imens respect și iubire

 A trăi intens acest sentiment este o binecuvântare. Însă a nu face ceva doar că ți-e frică de pedeapsa divină, fără a-L iubi și respecta pe Dumnezeu, nu mai este același lucru. Faci fără să crezi, fără căptușeala interioară și atunci vei suferi. Nu ne putem minți singuri. Nu în adâncul sufletului. Și asta ne duce la trăiri haotice, la acele senzații de neîmplinire cărora tot le căutăm înțelesuri.

Așa și cu LUPUL nostru. Există o legendă : ,, Mitologia romaneasca referitoare la originea lupului afirma ca acesta a fost creat de diavol, pentru "paguba" omului. Numai ca diavolul n-a putut sa-si duca opera la bun sfarsit: dupa ce a modelat lupul din huma sau lemn, nu a mai reusit sa-i dea viata. Pentru a iesi din aceasta incurcatura, el a acceptat pariul cu Dumnezeu: lupul va prinde suflet, dar va fi al aceluia "dupa care s-ar lua sa-l manance”. De indata ce a prins viata, animalul infometat s-a repezit la diavol; acesta abia a scapat ascunzandu-se intr-o balta, lasand insa o bucata din calcai in coltii lupului.,,De atunci lupul e al dracului si dracul nu are calcai".

Amandoua sunt fiinte malefice care, in loc sa colaboreze, se resping reciproc. Astfel, animalul care trebuia sa fie ajutorul diavolului devine dusmanul sau. Momentul de varf al acestei infruntari se consuma in miezul iernii, in ziua in care diavolii nu se mai pot ascunde in taramul harazit lor: apele adanci si statute. ”Culcusul dracilor sunt apele: balti, lacuri, garle; si fiindca in ziua de Boboteaza se sfintesc apele, peste noapte nu le mai da mesii sa se piteasca, asa ca ei sunt goniti de lupi, care ii mananca mai repede decat pe purcei”.

Ciudată ,,legendă”. Răul nu reușește să ,,dea viață” însă … va fi hărțuit de faptele sale. Așa e și în noi. Faptele cărora le dăm suflu ( energie chiar și prin gând) devin ,,realitate” – fie că ne place, fie că nu. Când e bine- ne grozăvim, când e rău –nu recunoaștem autorul. Vom fi însă ,,mâncați” , strop cu strop, până ne vom aminti. Sigur că pe parcurs ,,memoria” ne joacă feste și nu ne vom aminti cea făcurăm. Se va repeta însă. Noi creem ,,animalele înfometate”. Dumnezeu nu a creat nimic imperfect.  În mintea Lui suntem perfecți însă… avem liber arbitru.

Vă las să reciți. Sunt multe doar punctate, sunt multe nespuse. Însă convingerea mea este că veți înțelege. Nu vă fie teamă de lupi ! 



video



        LUPUL ALB

,,Cine sunt eu?!” mă aud întrebând cu voce tare în plină noapte, trezindu-mă brusc. Întrebarea plutește în jurul meu, formând un aer mai dens, destul de sesizabil. Visam și, nu îmi mai amintesc nimic. Rareori mi se întâmplă asta. Un tremur ușor îmi cuprinde trupul.
Lumânările încă ard, mireasma de busuioc mă liniștește. De obicei când plec undeva pentru mai mult timp, iau bețișoare parfumate cu mine. De obicei, când vin aici...uit să le iau ! Cei din sat sunt obișnuiți și îmi dau buchete frumos legate, de busuioc. Acum, trecând pe la bisericuța de lemn, preotul mi-a întins un buchet enorm, venind cu el din altar. Busuioc și mere. Mireasma lor mă va însoți clipă de clipă, ca întotdeuna, cât voi sta aici.

În depărtare se aud lupii urlând. Nu mi-e teamă. De când am venit, au apărut la liziera pădurii. Sunt mereu prezenți, ca și cum ar face cu schimbul.,,Parcă mă păzesc” mi-am spus astăzi iar câinele, minunatul Mitu, m-a aprobat dând din cap. Rar se întâmplă minunea de schița el vre-un gest. Așa că am râs sănătos și , mi-am văzut în continuare de ale mele. Urmărind din când, făcându-mă că privesc munții, dacă ei mai sunt la post. Parcă nu se clinteau. Dacă Mitu nu zice nimic, nici pe mine nu mă deranjează. Ba dimpotrivă, am un sentiment din ce in ce mai clar de ocrotire, de pază din partea lor. Mda! Sunt de zile bune blocată aici de ninsoarea care nu se mai oprește, doar se mai domolește din când în când , pentru a căpăta noi forțe. După primele reprize, mă bucuram că gata, va înceta dar, urma câte o tornadă care spulbera parcă văzduhul. Așa că m-am obișnuit cu noul program ...meteo.

Ascult lupii ! parcă își transmit ceva, pentru că unii sunt mai aproape, cei de la lizieră, dar alții se aud din ce în ce mai înspre înălțimea sau... în adâncul muntelui.
Simt în aer întrebarea care m-a trezit dar nu am nici cea mai vagă idee ce să zic. Doar... nu o să-mi spun datele din buletin și, am rezolvat problema?! Pentru că... este o problemă, însă mă prefac, față de mine însămi, că nu e. Culmea e că mă și amuz de dualitatea aceasta care îmi dau seama că e în mine. Și, ca să nu mă dezic de umorul meu, gândesc că...tot nu mă vede/aude nimeni! Așa că ... mă relaxez, respir calm, cât mai profund. Privesc flacăra unei lumânări. Chem Lumina EI în mine.

Ascult noaptea! Doar aici, la munte o pot asculta cu adevărat. Pătrund în ea și ea pătrunde treptat în mine. Nu e o simbioză, e ...altceva. Începe să îmi fie cald și bine, ca într-o îmbrățișare prelungă. Îmi amintesc iar de REGELE ALB, cum l-am botezat ad-hoc când a apărut în calea mea. Este o amintire care mi-a revenit de multe ori, nu în memorie, ci în suflet, ,,în ...memoria sufletului” zic cu voce tare. Vocea mea a devenit neutră - vine un alt gând. Păi, ce să fac, imi dau seama că dialoghez cu mine însămi.
,,Sigur, dac* tot m-am trezit !’’, zâmbesc gândului.

..... Veneam de la gară și era trecut de miezul nopții. Erau mulți câini pe stradă, ca în toate orășelele de provincie. ,,și nu numai” ...adaog în gând. Nu îmi era teamă. Nu mi-a fost niciodată. Cineva a grăbit pașii, simt că vrea să fie aproape, să nu fie singur. Poate îi este teamă de noapte, de întuneric. Îi simt sufletul, aşa am învăţat treptat să percep tot ceea ce este în jur, aşa am început să văd oamenii. ,,Cititor de suflete, asta devii – dacă îţi este dat” mi-a spus demult un glas/gând.

O umbră de neliniște se iscă brusc în mine. Mă uit în jur și, apare din întuneric o haită de câini. Fug de alții care se ivesc brusc din întunericul nopții. Ocupă toată strada. Suntem – eu și persoana din urma mea, la vre-o 15 metri de cele două haite care au început încăierarea, apropiindu-se de noi. Îmi amintesc că ar trebui să mă las jos, ghemuită, să nu mișc, să nu suflu. Apare gândul că și persoana din urma mea va înțelege și va face același lucru. Dar, nu mai apuc să fac asta, pentru că un câine se desprinde din încăierare și vine spre mine. Îl recunosc înainte de a scoate vre-un sunet, pentru că se oprește brusc lângă piciorele mele. Este Bubu, câinele străzii unde stau dar...și spaima locuitorilor, pentru că se repede la mulți oameni. Pe unii chiar i-a mușcat. Știu ce înseamnă asta. ,,Ce” a însemnat Bubu în ei, încercând să arate și altora ce fel de oameni sunt aceia, dincolo de aparențe. Într-o zi l-am luat la ușa apartamentului să îi dau mâncare și să-l vindec de o rană la un picior. I-a crănțănit nițel piciorul vecinei – de fapt i-a rupt numai ciorapul. Am ieșit repede. Știam că iubește animalele și este un suflet bun. Atunci?! Am vrut să îi plătesc ciorapii dar nu a vrut. Era tare supărată. Se certase cu o colegă la servici. Asta ...mușcase Bubu de la piciorul ei. A înțeles și...i-a adus mâncare drept mulțumire.

Acum, rămâne nemișcat la picioarele mele. Mă las ușor în jos și îl cuprind de după gât. Nu mai am nici urmă de spaimă în mine. Observ că unii câini ne privesc. S-au oprit din lupta pentru teritoriu – probabil, și lent se îndreaptă către noi.

Încet, foarte încet. Bubu se scutură din îmbrățișarea mea și scoate un sunet cum nu am mai auzit. Toți...TOȚI câinii încremesc. Unii cu boturile căscate în aer, alții cu labele pe sus. Bubu mai repetă sunetul și.... se aude un răspuns, vag dar clar. Îmi dau seama că se petrece ceva ieșit din comun. Nimeni și nimic nu mai mișcă. Parcă și aerul se furișează încet. Și....încremenesc și eu.

Apare mergând maiestos în mijlocul străzii un imens câine alb. E de o frumusețe rară. Degajă Forță, Putere, Calm, Liniște. Trece printre câinii încremeți, unii parcă au căzut secerați pe pământ. Se oprește la doar câțiva metri de mine. Sincer...îmi vine să îl salut. De fapt schițez un salut cu vârful degetelor. Am avut senzația că îmi zâmbește cu ochii.

Se uită la Bubu și latră scurt. Cerule! Parcă i-ar da o comandă. Bubu se lipește de piciorul meu și...face un pas cu ochii la mine. Pricep... și mă las în voia lui. Înaintăm pas cu pas printre câinii care unii se tărăsc îndărăt. Aud mișcarea celui din spatele meu. Bubu întoarce capul și așteptă să fie aproape și el, probabil.

Nu mă opresc în dreptul REGELUI ALB, care stă neclintit ca o stâncă, privind drept înainte, maiestos și impunător. Cel două tabere de câini rămân mult în urmă. Întorc capul și văd persoana din urma mea. E un bărbat la vre-o 40-45 de ani. E într-o stare de uluială totală. Se uită la mine și Bubu de parcă am fi....extratereștri.Spune cu o voce șoptită: ,,Bună seară și mulțumesc lui Dumnezeu că ați apărut! M-ați salvat! “. ,,Nu eu, ci Bubu ne-a salvat pe amândoi”, spun, dar omul simt că nu crede asta. ,,Unde locuiți?” îl întreb.,, Nu departe de aici” răspunde și hotărăsc cu Bubu să îl conducem până acasă. Ajunge în dreptul blocului unde stă, ne luăm la revedere iar eu cu Bubu...ne punem pe alegat pe străzile pustii.
L-aș lua în brațe dar, mai mult aș vrea să îl întreb despre Maiestatea albă. Povestind cuiva întâmplarea, după ani buni, am aflat că în orice colectivitate a animalelor, există un conducător respectat de către toți.
Am spus cât de mare, de maiestos era cel pe care îl întâlnisem dar, am avut senzația că nu mă crede.

Acum, în noaptea asta, îmi amintesc iar cu claritate de REGELE ALB. Parcă îl văd aievea. Ah! Știu ! Știiiiiiu !!! Înțeleg brusc de ce mi-am amintit iar: lătratul lupilor seamănă cu acele sunete scoase de Bubu când l-a chemat pe MARELE ALB. Nici nu îndrăznesc să dau glas gândului, dorinței din mine: VREAU SĂ-L VĂD !!! Vreau să apară. Nu că aș fi în vre-o primejdie acum ( o să fiu izolată doar o bună perioadă, până încetează ninsoarea și cei de prin sat, care știu că sunt aici, vor veni).

Iar acum îl am pe Mitu în preajmă. Între timp, am aflat de existența MARELUI LUP ALB, legenda lui, ca păzitor al teritoriului străbun dar și a Sufletului neamului nostru. De multe ori m-am gândit că poate îl văzusem pe EL atunci. Apoi, am înțeles că această organizare a lor și coborâre înspre orașe poate însemna coborârea spiritului Marelui Alb și ...,, Doamne ajută să se implinească ! ” zic , fără a mai rosti gândul de parcă nici mie nu-mi vine a a crede. ,,Ba da !!! poate a sosit timpul ca străbunii, sufletul lor să fie din nou aici ! ”
,,Poate... ne-au iertat străbunii”, spun cu credință.
Știu cu toată ființa mea, că aparțin spiritului și fac parte din sufletul acestui neam. 
Și nu de puține ori în peregrinările mele, aveam să întîlnesc câte un cîine alb păzitor. La Peștera Sf. Andrei, la Ialomiciora după ce am trecut podul peste pârâu, am dat cu ochii de el și am înțeles că trebuie s-o iau înspre stînga ca să ajung la peșteră. Dar și bătrîna cățelușă de la Cetățuia -Negru Vodă. 


                                                      Nod de timp

Uşa grea de metal mă înfioară. Apăs cu putere pe clanţa a cărui fier parcă de modelează sub degetele mele dar nu dau importanţă atunci, ci mult mai târziu, când aveam să rememorez această zi. Atunci când va începe să se desluşească mesajul rostit din profunzimi care aveau să îmi schimbe viaţa.

Imi dau jos haina roşie, o las pe laviţa de piatră acoperită cu ţesături din lână şi privesc în jur. Însoţitorii mei sunt tăcuţi. Ei trebuie doar să fie martori ai plimbării mele prin ţinutul dobrogean. Şi impresia că am ajuns într-un loc cunoscut e din ce în ce mai clară. 
Pereţii de stâncă mută, grea, rece, am senzaţia că mă recunosc. Aerul e cald, cu o aromă care se strecoară în mine făcându-mă să zâmbesc unui încă neştiut timp.

Străbat peştera într-un anume ritm al paşilor pe care îl conştientizez cu uimire. Parcă sunt sunetele unui timp dintr-un alt unui spaţiu pe care încep să-l parcurg, intrând în el cu fiecare pas.
 Un sunet se strecoară în mine modelându-mă cu o blândeţe pe care o simt fizic. Cuvintele sunt sărace în redarea deacum. Atunci nu gândeam nimic, străbăteam uimită peştera într-o stare la limita dintre conştient şi reverie.

Ajung la capătul peşterii unde e un fel de paravan. Bănui că atunci când e lume multă, de acolo se vând lumânări şi iconiţe A fost primul gând care mi-a venit în minte.
Trec de paravan şi mă opresc în faţa unei mici firide săpate în piatră. E ca un fel de altar săpat în stâncă. Şi nu foarte mare. 
Arde o candelă cu o flacără micuţă, suficientă să se vadă cât de cât. Două pietre parcă dezlipite din perete sunt acolo, lângă icoane. Le iau în mână. Simt cum ceva nevăzut se strecoară în mine. Pun doar una la loc iar cu cealaltă în mână îmi las fruntea pe altar.
Spun o scurtă rugă şi simt cum lacrimi grele descătuşează un torent de dor înlăuntrul meu. 

Mi-e dor, un dor cutremurător, de toţi oamenii pe care îi simt în jur. Prezenţe vii, atât de puternice încât mă gândesc că au venit vizitatori în peşteră. Dar gândul acesta îmi este înlăturat de forţa celor care sunt nevăzuţi acolo. Sunt atât de tăcuţi încât necuvintele lor le aud cum pătrund într-o chemare, unică chemare a tuturor, în mine.

 Nu înţeleg, sau nu sunt pregătită încă să înţeleg mai mult. Încep să desluşesc şoaptele care parcă reverberează. Ştiu că sunt acolo, cu ei şi că o mare hotărâre e luată. Hotărâre pe care mulţi o vor păstra în cele mai mari abisuri ale fiinţei lor. Dar căreia ne vom supune. 

Umbrele devin haotice în jurul meu...sunete venind din afară încep să pătrundă, acoperind, sfâşiind acel spaţiu. Sunete spre care îndrept sunetul din mine ...Şi simt cum ei se opresc din comunicare. O ultimă adiere de gând îmi mângâie cu un aer înmiresmat, faţa. Tremur toată.
Adierea e atât de puternică încât nu mă îndoiesc că ne vom mai întâlni.

Greu de spus mai mult dar e un adevăr  pe care aveam să îl desluşesc treptat. Şi aveau să vină şi alte dovezi, pentru a fi convinsă că trăisem o realitate. Aveam să întâlnesc oameni uimitori care știau de mult ceea ce se întrupa treptat în mine. Spusele lor m-au ajutat să decriptez slovă cu slovă înțelesurile care s-au șoptit ...

Cu o imensă fericire ies din spaţiul de după acel paravan şi până să mă dezmeticesc aud o voce:
-Nu aveaţi voie în altar ! Femeile nu au voie acolo.
Sunt înmărmurită.
-Dar nu am intrat în nici un altar
-Ba da, doamnă. Acolo e altarul. Acolo se ţin slujbe, şi doar preoţii au voie.
-Şi de ce nu aţi venit să îmi spuneţi?
Întrebarea e şi pentru însoţitorii mei şi pentru călugărul tânăr din faţa mea, a cărui chip încep să îl disting. Se uită uimit la mine şi văd cum întrebarea îl şi derută dar îl şi zăpăceşte.
-Le-am spus prietenilor dumneavoastră că nu aveţi voie acolo
-Bine omule, dar de ce nu mi-ai spus mie? De ce nu ai venit pur şi simplu să îmi spui că nu e voie, că nu am voie.
-Dar se vede că e un altar!
-....se vede din ceruri??? Cuvintele au ţăşnit brusc iar tânărul călugăr a rămas stană. O forţă l-a oprit într-o încremenire pe o resimte fizic.
-De ce nu ai venit direct la mine?! Întreb din nou.
Tace. Simt cum e nedumerit şi el că nu a făcut asta. Îl mângâi uşor pe umăr.
-Lasă. Nu e nimic. Linişteşte-te. Uneori se întâmplă lucrurile care trebuie. Dacă ştiam că este altarul vostru, sigur nu intram. Nu am ştiut. Aşa a trebuit să fie !

Nu spune nimic, ne priveşte un pic nehotărât şi pleacă. Aflu că a venit imediat, ca o vijelie,  după ce am trecut  dincolo acel  paravan şi că a intenţionat să mă scoată de acolo, dar pur şi simplu nu s-a putut apropia. Că nu a trecut de mijlocul peşterii, că devenea din ce în ce mai agitat, că le spunea mereu însoţilor mei că nu am voie acolo...

Tăcem toţi . Pentru că înţeleg că şi ei sunt uimiţi de cele întâmplate. Dar, se aşteptau să se întâmple ceva deosebit. Spusesem odată că am parte mereu de câte o minune pe unde mă duc aşa că... aşteptau. Erau mulţumiţi că au avut parte de aşa ceva?! Poate.

Ei ca ei, da eu nu prea înţelegeam ce se întîmplă. Şi ca să-mi fie şi mai clar că e ceva, când am ajuns pe aleea din faţa bisericii, când a văzut că l-am observat şi noi, un călugăr a început să bată toaca, înconjurând biserica. Întorcea din când în când capul spre noi, ca un salut sau poate să se asigure că îl urmărim?! 
Am aşteptat toţi trei în tăcere să înconjoare biserica de câteva ori apoi am plecat spre ieşire. Altcineva a început să bată într-un panou de lemn. Sunete line şi puternice se ridicau spre tării din lemnul care parcă vorbea cerului.

Deodată, dangătul clopotului din turlă aduse cerul din ce în ce mai aproape de pământ, dând un sens aparte, anume, celor clipe prin care treceam.
- Parcă e special pentru noi! A spus cineva.
Iar călugării se uitau zâmbind la noi văzând că sunt şi filmaţi. Nu, nu era o simplă întâmplare dar tâlcul ei sigur că nu îl înţelegeam.( Am căutat apoi să văd orele la care au loc aceste ritualuri şi nu am găsit nici o corespondenţă cu ora de atunci). Ba dimpotrivă, ceva din mine parcă se şi opunea acestei înţelegeri.

Strângeam în palmă piatra luată din altar şi tăceam de teamă că vorbind voi îndepărta ceva care voia să fie înţeles dar asta însemna să am răbdare. Or asta învăţasem prin lecţii destul de aspre sau plătite greu.

Mult timp după aceea luam piatra în mână şi retrăiam clipele acelei zile, din ce în ce mai clar.
Ajunşi la poartă ne-am uitat după câinii care ne întâmpinaseră la venire. Acum toate aveau parcă un alt rost. Şi simţeam că aşa este.

Nu intrasem până nu trecusem de cei cinci sau şase câini. Cel mai mare, alb tot, era şi cel mai bolnav. Acum când scriu, privesc pozele şi încep să înţeleg. Se aşezase pe picioarele mele şi ...aştepta. Atunci am simţit doar durere faţă de suferinţa lui. Am ţinut mâinile pe el, mângâindu-l, vorbindu-i. La fel şi celorlalţi. Acum ştiu că dacă nu treceam examinarea ...nimic nu s-ar fi întîmplat. Nu mi s-ar fi deschis porţile. Acele suflete, acel câine mare , alb .... o veche cunoştiinţă.
 Doamne! Cum se leagă toate în viaţa noastră. Simple coincidenţe?! Coincidenţele apar atunci când Dumnezeu comunică clar ceva! Ceva ce noi trebuie să învăţăm, la care să luăm aminte. Ulterior, în multe locuri am regăsit acest vechi prieten. La Peștera Ialomiței, la Mânăstirea Cetățuia Negru-Vodă... Apărea ,,din senin” acolo unde trebuia să devin atentă.  

Şi tot cu acei însoţitori, într-o sâmbătă, zi de sărbătoare, aveam să ajung din nou la Peşteră. Dar acum măcar ştiam că nu am slobod să intru în „altar”. Nu mă opuneam acestei interdicţii. Dimpotrivă. Şi, nici nu mi-am dorit să revin. Eu, cea umană, care gândea raţional, se opunea unei noi ,,încălcări”. Dar .... Cineva tot îmi trasa de zor intinerariul. Sunt atentă la detalii, aparent insignifiante dar care uneori determină schimbări majore, dacă ţii cont de ele. De fapt, dacă le lași să te îndrume.

La prima vizită, înainte de a merge la vechea peşteră, am fost la Mânăstirea Dervent.
Aşa mi se stabilise intinerariul, aşa îl parcurgeam. La pangar am găsit o carte despre literatura dacilor. Carte care nu avea preţul trecut pe ea. Nu a vrut să mi-o dea. ,,Cartea asta o iau. Spuneţi un preţ”. Eram atât de hotărâtă să iau cartea încât cel din faţa mea nu a avut încotro. A spus un preţ, am plătit şi pe drum însoţitorii mei mi-au spus că am o surpriză: vom ,,trece” şi pe la Peştera Sf. Andrei care e în drum. Un val uriaş s-a stârnit în mine.
Dar după ,,întâmplarea” cu călugărul, erau zile când ziceam că nu mă voi mai duce, că nu e bine să încalc interdicţiile, că dogmele...

Până am căutat pe google cât costă cartea. Ei bine, o luasem la jumătate de preţ. Nici mai mult nici mai puţin. Jumătate?! Deci va trebui să dau.... cealaltă jumătate. Mai mult nici nu voiam să dau glas gândului pentru că ştiam că voi ajunge , din nou, şi la Peşteră. Acesta era un drum stabilit demult, ,,probele” erau evidente.

Aşa că după o lună eram în drum spre Dervent. Am achitat cealaltă jumătate de preţ, am trecut prin alte întâmplări şi ...
Şi mă rugam pe drum ca să mi se dea dezlegare spre a merge pe Calea strămoaşei mele. Pe drumul Zeiţei pe care eram convinsă deplin că l-am mai parcurs și de care aflasem între timp, că era parcurs cu sfințenie în anumite perioade.

Filmul acestei a doua vizite avea să îmi fie cale. Eram atentă la toate semnele pentru că am cerut înainte de plecarea spre ţinutul dobrogean, voie, dezlegare, ajutor ...
Era o mare sărbătoare, mulţi oameni veniseră la slujbă. Noi am ajuns spre final. După rugăciunea spusă în biserică, după ce am stat de vorbă cu preotul, am păşit cu hotărâre pe alee. Era multă lume. Nu mai avea importanţă. Cu soarta nu te tocmești ...

 În faţa uşii grele am tras aer , adânc, în inimă şi am apăsat pe clanţă. Inlăuntrul peşterii... nu era nimeni! Cei doi însoţitori au rămas afară, hotărâţi să ţină de vorbă pe oricine ar fi vrut să intre. Şi eram convinsă că nimeni nu ar fi trecut de ei cât timp eram înăuntru. Dar, nu a fost cazul. Nimeni din cei prezenţi nu avea în acele clipe intenţia de a intra în peşteră.
De la uşă până la altar nu ştiu cum am ajuns. Fusese pusă un fel de bariară. Am dat-o deoparte. Nu era pentru mine. Trebuia să ajung să-mi las fruntea pe piatra rece a micului altar, cu aceaşi pâlpâire a luminii dintr-o candelă.

Am parcurs stări de neuitat, nenumite dar care treceau ca un fulger prin mine. Nu aveam putere să le urmăresc însă faptul că era o reamintire a ceea ce cerusem, asta da, ştiam. Nu ştiu nici acum cum am ieşit din peşteră, cât timp am stat acolo.

Am cumpărat lumânări şi când să le aprind, degetele mi s-au afundat în nisipul amestecat cu resturi de scoici. 
Mirarea mea a fost şi bucurie: ,,Doamne, ce oameni nemaipomeniţi sunt cei care au trimis nisip de la malul mării tocmai AICI, în munţi, pentru a avea unde se pune lumânări! Ce minunaţi pot fi unii oameni! Aşa suntem aproape unii de alţii”. Şi desenam cu degetele, mi le afundam în acel strat pus pentru a ţine lumânările drepte către tării, ba... am scuturat mâna plină de nisip în buzunarul hainei, pentru a păstra câteva urme...

Din  mirare m-am trezit brusc, aproape înspăimântată: ,,Daaaar, NU SUNTEM, NU SUNTEM ÎN...MUNŢI !!! sunt la câţiva kilometri de .... MARE!!! Ce e cu mine ???!!! Doamne...”. Eram uluită, aproape de o paralizie a cărei bruschețe m-a adus treptat la relitatea clipei și locului. Realizam că am crezut, am crezut cu tărie că am fost în munţi tot timpul cât am stat în peşteră şi până acum, când degetele mele s-au afundat în nisip. 
Şi sigur, aşa fusese, eram convinsă. Sentimentul că am venit dintr-o lungă călătorie l-am resimţit din plin.

Acum ştiam că în această peşteră am mai fost, că este încă o cale de comunicare cu neamul meu, dar şi cu sufletul meu, cel de atunci și cel de acum.Poate acelăși, poate altele erau firele nevăzute care mă chemaseră. Însă știam că M-AM ÎNTORS ACASĂ. Nu numai în trupul de acum. Ci în deplinătate sufletească, spirituală. Şi eram pregătită, mi se dădea pas cu pas dezlegare către înţelegeri pe care încă nu le conştietizam, dar eram convinsă că or să vină.

Atunci însă, în acele clipe nu gândeam nimic. Ba da! Zâmbeam unui gând, care m-a ajutat mult, îndepărtându-mă un pic de la uimirea în faţa ...călătoriei mele la munte. Aducându-mă în cotidianul din care făceam parte.
 - ,,Alţii parcurg sute de km până la piramidele din Egipt, dau bani grei ca să stea o noapte în piramide iar eu....am fost binecuvântată fără nici un obstacol, dimpotrivă, de a trăi momente poate unice în viaţă.”

Nu mă grăbeam să le dau vre-o interpretare. Toate înțelesurile ți se deslușesc blând, dacă le lași.
Vorbind cu un bun prieten, mi-a sugerat să pun împreună ,,pietrele” adunate de prin peregrinările mele prin munţi, cu piatra luată la prima vizită şi cu nisipul care sigur mai era prin buzunarele mele. A avut dreptate. Toate au început să capete sensuri apoi înţelesuri.
Iar Ritualul de la Cetatea Histria avea să vină ca deplină confirmare. Apoi altele în marile zile ale sărbătorilor străbune când coborau din ceruri visele.




Cetatea Histria. 

Timpul-prag de tăcere

Sunt locuri în care ajungem când ne este dat. Un spaţiu care va determina timpul nostru 
acum. Sunt puţine locuri în care mi_am dorit să ajung. Asta 
nu înseamnă că nu sunt o călătoare cu date certe. 
Dimpotrivă. A pleca spre o destinaţie necunoscută e o plăcere. Nu provocare ci o aliniere cu alte drumuri, pe care 
demult simt că există. Spaţii , timpuri paralele ?! Se poate spune şi aşa. Când 
ajungi într_un anumit loc,într_o anumită secundă e bine. De obicei repetabilitate nu există. Sunt însă anumite 
rezonanţe care te ajută să fii convinsă că e bine să asculţi şi să fii prezentă la întâlnire.

Neamul meu, fără foi scrise, arse de rugul patimilor vremurilor! Memoria nostră a trecut şi a întregit istoria altor neamuri, devenind ... umbră de luceferi în care ne recunoaştem. Datele cu care să fie scrisă devenirea noastră încă nu avem. Legende, povestiri, doine şi strigături, însă da, păstrate cu sfinţenie şi îndârjire.

Cineva îmi sugerase să chem la întrupare sufletele 
străbunilor. Să vină ca un fel de,,ocupanţi” în cele deja 
prezente. Nu am făcut asta. Pur şi simplu nu am vrut.Fiecare suflet venit acum are menirea lui şi fiecare are dreptul de a 
decide singur. Nu să mă rog să fie înlocuit cu altul, chiar 
temporar. Să vină la întrupare?! Veniseră. În toţi cei născuţi 
deja aici. 
Nu te naşti într_un neam întâmplător. Normal ar fi să avem 
noi conştiinţa şi dorinţa de a_i chema acasă. Noi pe noi 
înşine defapt. Cu o forţă pe care nici nu o bănuiam atunci...

Ce caut la Histria?! Simplă vizitatoare nu mă vedeam printre vechile ruine. Să admir străbătând Via Sacra altarele, statuile zeilor cu a lor epicleţi, să-l caut pe Teus Megas?! Am privit ore în şir imaginile de acolo. Voiam să simt, să_mi 
imprim locul în memorie,în suflet.
 Promisesem că voi face un ritual. Tot privind zeci de 
fotografii ceva din vibraţia prezentă în ele se strecura subtil în memoria mea. Cream aşa o bază de date. Pentru 
că orice fotografie asta face: captează energetic o parte din loc, din persoane. Privind o  fotografie mulţi pot spune destule despre persoana din ea. 
Uneori...te poţi îndrăgosti de acea persoană, tocmai datorită 
legăturii energetice create. Aşa iau naştere marile 
poveşti ale iubirii, de exemplu.
Înainte se trimiteau tablouri, mici bijuterii care purtau în ele amprenta energetică a persoanei dar, de cele mai multe ori şi a pictorului ( o carte superbă pe această temă: ,,Portretul lui 
Dorian Gray”, scrisă de Oscar Wilde). Sau se pot face multe altele cu o poză. Aveam să învăț și asta pentru că avem nevoie să ne protejăm pe noi dar și pe alții, în drumul nostru pe cărările Terrei.

Ştiu că mulţi confundă Magia cu vrăjitoria. De aici apar mari 
denaturări dar şi îndepărtarea de Puterea naturală a Omului.

Un vânt rece strecura fiori stranii printre încremenirea din jur. Mergeam împreună sau 
ne mai dispersam. Imi dispăruse din memorie orice hartă a 
locului. Era fascinantă clipa în sine.
Treceam printre zidurile a căror piatră în unele locuri părea încremenită,în altele părea gata să se desprindă. În câteva locuri am simţit fizic cum sunt trasă spre o memorie din adâncuri, acoperită de timp dar care era acolo. 
Gândul meu a fost tras înspre acele zone încă ascunse la mulţi metri sub pământ. Sunt 
oasele străbunilor, sunt comorile lor, sunt şi gesturile lor 
acolo, rămase şi acoperite de memoria altor pământuri care le_au ocrotit până acum. Dar 
vor ieşi, vor apare lasuprafaţă. E un efort enorm, însă pe 
care îl vor face. Chemările lor le aud mulţi,iar prin gândurile 
îndreptate spre acele fiinţe, ajutăm. E chiar mai mult de atât, dar vremea va fi. Cei care şi_au dezgropat istoria sunt 
admiraţi.Unii chiar şi_au fabricat istoria luând de la  alţii câte ceva. Sunt care şi_au format o cultură de reală frumuseţe. A noastră…încă e în adânc de multe taine. Destinul umanităţii a fost mereu transferat de la o cultură la alta.
Sunt locuri din care poţi cuprinde cu privirea mari porţiuni , sunt ziduri în care te poţi adăposti. Am ales un asemenea adăpost.

L-am curăţat, s-au aprins lumânări, am aşezat cristale ...şi eram toţi îngheţaţi. Bătea un vânt aspru, cu picături de ploaie rece. Cerul era vânăt. Îşi frecau mâinile, suflau în ele, tropăiau pe loc.
Am intrat treptat într-un Timp şi Spaţiu Sacru după ce am început să mă rog Zeiţei neamului meu, dintru Marele Început, şi Dumnezeului inimii mele. Atunci când mâinile tuturor ni s-au atins, pentru o secundă, enormă secundă, totul S-A OPRIT !!! S-a oprit Timpul atât de clar încât parcă a spulberat totul din jur.

Nimic nu mai era. Ba da! Acel vid imens în care toate sunt cuprinse, în care totul există. Una din acele clipe unice, atemporale în care Nimicul există. Toţi cei prezenţi au simţit fizic această oprire. O linişte în care am intrat toţi odată. A fost uluitor, comoară de suflet care nu se poate zice dar nici uita vre-odată.
 După luni bune aveam să învăţ cum se poate retrăi această ,,trecere”, pentru că defapt asta a fost.  Asemeni mie, nici unul nu se aştepta la asemenea trăire. Dar uite că ne-a fost parte de destin.Însă atunci ne-am privit, am înţeles că toţi trecusem prin acea stare şi....am tăcut. Clipe care aveau să rămână în memoria fiecăruia. Toţi am simţit cum s-a oprit vântul, cum nu mai era ploaie sau frig. Nici trupurile noastre. Dispărusem dar păstram conştienţa existenţei într-o vastitate care era atât de clară încât nimeni nu s-a îndoit că a trăit-o.

Fiecare a ,,găsit” apoi câte ceva, unic, doar pentru el. Sper că prietenii mei mai păstrează acele amintiri. Au mare însemnătate pentru fiecare. 

În muzeu am stat doar lângă câteva din vechile ,,amintiri”, 
Memoria lor există. Pământul a fost un strat protector dar a lăsat ca memoriile 
timpului de acum să ajungă în cel trecut. Epoca grecească, 
epoca romană au acoperit cu înverşunare ceea ce făcea 
parte dintr_un trecut comun. Aşa a avut loc, ciclic, naşterea 
naţiunilor. Iar greşelile cer tribut. Sfatul Bătrânilor încă veghează, chiar dacă a fost călcat în picioare, din ignoranţă. Au crezut că sunt simple ,,pietre" şi l-au făcut ,,prag”. Uite aşa....simţim noi trecutul!

Sunt convinsă că habar nu avem cei mai mulţi cât de învăţaţi erau înaintaşii. Îi considerăm barbari care se ocupau cu practici, multe socotite eronate sau diavoleşti de către unii contemporani ai acelor timpuri dar mai ales, de acum. Considerăm că blocurile noastre din betoane sunt dovada unei evoluţii faţă de cetăţile lor. Nu cred. Sfinxurile, piramidele au rezistat pe tot pământul. Şi au trecut prin destule. A fost suficient un avion şi gata, s-a prăbuşit un simbol. Acel avion, ce soartă ar fi avut dacă nimerea într-un sfinx?! Întreb doar!

E adevărat că omenirea îsi revenea după Potopul fizic. Că 
trecea prin potopul spiritual. Dar avea îndrumători şi apoi 
conducători care de atunci ne vor supraveghea evoluţia
Mulţi trecând în acele dimensiuni paralele pe care le simţim mult mai puternic acum, cu cât avem disponibilitatea de a ne informa măcar. În timpuri am învăţat să cădem în genunchi. În faţa lor?! Nu! Pe ei i_am urcat în 
ceruri cât mai colorate şi cât mai îndepărtate, iar noi am 
îngenunchiat în faţa celor care şi_au păstrat în grupuri bine 
păzite, Cunoaşterea. Foarte puţini. Dar această păstrare 
strictă i-a făcut puternici până azi.
O trecere  imensă a fost când s_a făcut predarea Puterii 
Femeii către Puterea Bărbatului. Exemplu a fost luat din 
ceruri. Hai să nu ne învinovăţim sau să avem pretenţia în a
 patenta asta.

Ceea ce trăim noi aici, pe pământ are /este o unică realitate. Puterea noastră însă este imensă. Puterea omului!!! Unu și cu unu… redevine (în) UNU.
Acum trecem prin Timpuri. Descoperim treptat fiecare cum este. Timpuri paralele, noduri de timp. Iar toate acestea printr-o Putere care devine din ce în ce mai puternică: cea a mentalului. Nu a celui colectiv. Ci a fiecăruia. Şi nu a celui psihologic.Ci a unui Mental dincolo de Legile fizicii actuale. Chiar şi a celei cuantice. Iar toate acestea prin ceea ce numim percepţie. Nu cred cei mai mulţi că percepţia este o stare de ... comunicare. În care nimic nu este ascuns, şi totul este cunoscut în adâncimile cele mai de neconceput încă. Măcar a accepta că există şi tot este un pas enorm.

Revin: ceea ce facem acum, asta este Realitatea. Şi avem Liberul Arbitru să o modelăm. Unii spun că acesta este tărâmul Magiei. Da! La început aşa pare. Dar pentru a fi trebuie să avem o anumită stare. Mulţi gândesc acum că am să scriu IUBIRE ! Da! Care însă se trăiește, nu numai ,,se zice”.

Acele clipe de la Histria au fost calea spre IUBIRE! Atunci când starea noastră mentală este propice, atunci avansăm în a determina schimbări. Să nu ne grăbim. Până ele nu vor fi stabilizate în noi, nu vom putea inainta. Oricâte emoţii am avea. Mărturisesc că nici eu nu mă aşteptam la acea clipă. Şi nu mi se datorează, asta în mod sigur. Ceea ce este acolo, în ţinutul dobrogean încă nu e cunoscut. Este primul pământ al Europei ieşit e sub ape. Acum, în unele locuri, sătenii care sapă fântâni mai adânci, dau de cristale. Sunt deosebite. Au o culoare deosebită, clusterele sunt altminteri aranjate. Iar energia lor încă nu a ajuns la pragul de manifestare deplină pentru că, noi nu suntem pregătiţi. Ne-ar ,,ameţi” mai mult decât suntem acum.

Starea mentală presupune şi ea energie. De un tipar aparte. Această energie bineînţeles că are diferite particularităţi de manifestare. Care sunt atât de multe încât putem spune că sunt infinite. Aşa ne luăm grija de a le număra.

În ultimul timp au apărut informaţii despre posibile universuri paralele. Intotdeauna se vor produce la un nod temporal, care poate deveni Poartă. Unii vor alege o cale, alţii altele.
Bon! Ştiu ce mă aşteptă.Voi fi întrebată : şi cum facem, cum alegem ce e bine, cum ştim...etc. ŞTIM! Fiecare ŞTIE pentru el. Aşa că răspunsul meu va fi: Nu ştiu! Alegeţi fiecare. Timp pentru alte,,minuni” fiecare are, dar pentru a căuta propriile răspunsuri….

Energia urmează gândul care musai e să se bazeze pe intuiţie. Iar gândul presupune o izvorâre de undeva. Din mental coborând lin în inimă. Iar aici el vine din înalturi . Ştiu că e abstract ce scriu. Dar cu puţin efort se poate percepe dincolo de sărăcia termenilor. Şi nu vorbesc de mentalul omului, cel care ne ajută să învăţăm tabla înmultirii.

După Histria mi-a ,,căzut” în mână o hartă cu zăcămintele ţării. Au fost mediatizate Roşia Montana, apoi a venit rândul gazelor de şist, apoi a cuprului...
Urmăream zăcămintele de aur, de argint, de uraniu, de cupru... Interesant cum sunt dispuse. Ce legături creează la nivel subtil pentru noi. A le seca inseamnă să pierdem mult mai mult. Iar alţii ...ŞTIU asta. Nu pentru că erau conducători era musai să folosească tacâmuri din aur, din argint. Nu! Pentru că a fi conducător înseamnă pe lângă investitura umana şi una divină. A entităţilor care ne-au creat, ne-au dat posibilitatea ca biologic să ne desăvârşim. Dar fără ca inteligenţa biologică să fie determinantă, ci noi să o coordonăm. Până acum....nu prea am reuşit. Nu prea mulţi. Materia ne poate determina la trăiri sublime, unice. Dar care sunt ...pieritoare în forma biologică.

Trăirile vor rămâne. Cât?! Depinde de Puterea Trăirilor şi de dreptul Lor de existenţă. Aici sunt de discutat multe aspecte.Orice analizăm să nu o facem doar dintr-un singur unghi, sau punct de vedere. Vom fi...stresaţi! Pentru că asta inseamnă că ne-am oprit într-o zonă nu prea confortabilă. Devenim depresivi sau agresivi.

Ceea ce au construit Ei, nu a putut fi distrus de timp. Blocurile noastre gigantice, şoselele, podurile se topesc, se fărâmă. Suntem mai buni constructori?! Nu cred asta. 
Iar Histria e una din acele mărturii care ne așteaptă e fiecare în parte ca să fim împreună.


25 august 2012






                                    



2 comentarii:

  1. Buna. Asa am simtit si eu la un moment dat. Ceva nu-mi dadea pace si imi spunea sa merg de ziua mea la Babele si apoi sa urc la Omu. Prima incercare a fost ca nu gaseam pe cineva sa ma insoteasca. Sotul meu avea treaba, copii nu voiau si parca nu m-as fi incumetat sa urc singura. Mi-erea teama. Apoi, cineva a vrut sa mearga cu mine. Era foarte suparat pentru ca trecuse printr-o despartire si chiar fusese la psihiatru, avand o tentaviva de sinucidere. Am aflat asta cand eram pe drum. Am plecat cu trenul urmand sa urcam cu telecabina din Busteni. Cand am ajuns in Busteni era furtuna si telecabina nu functiona. Amicul meu de calatorie ar fi vrut sa ne intoarcem in Bucuresti, dar eu nu puteam sa ma intorc. Am gasit o masina care ne-a dus pana la Padina. Totul era negru si vanat in jur asa ca am inoptat la o cabana. Dimineata m-am trezit la 6 si grabita, m-am uitat pe fereastra. Nu mai era nici un nor. Brazii inalti nici nu-si clinteau varfurile. Am urcat la Babele si apoi la Omu, fiecare din noi gandindu-se la ale noastre. Pe parcurs simteam cum fiecare pas pe care il faceam ma inalta si ma facea mai usoara. Umerii mi se indreptau cand parca imi cadea cate o haina groasa de iarna de pe spate. Am trait o bucurie de nedescris, in suflet, in inima asa fara motiv. M-am intors altfel. dar nu numai eu. Amicul meu are o viata fericita acum, nu mai ia medicamente, si-a gasit o trupa cu care canta (e baterist) si viata are o alta insemnatate pentru el. De multe ori ma gandesc ca am facut acest drum pentru el si nu numai pentru mine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Foarte frumoasă povestire. Mulțumesc pentru postarea ei. Sincer: mă onorează! Atunci când suntem hotărâți să ajungem undeva în viață, iată că avem de infruntat și opreliști. Ni se măsoară așa determinarea, credința !

      Sunt convinsă că ai făcut drumul pentru tine.Fiecare l-a făcut pentru el însuși. Că v-ați ajutat, sprijinit unul pe altul a fost probabil o veche înțelegere și mă bucur că a-ți onorat-o amândoi.

      Uneori descoperim după mult timp ce dar am primit.

      Cu drag !

      Ștergere

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text