duminică, 14 decembrie 2014

Roza lui Paracelsus – Jorge Luis Borges


Se spune că unii dintre Creatorii noștri sunt de pe Venus. Atunci când a venit timpul să plece pentru ca noi să învățăm singuri, treptat, Legile Evoluției, nu au vrut să ne părăsească definitiv. Și au creat Trandafirul, ascunzând în el Esența Iubirii lor. Așa a devenit Roza emblema iubirii și dintre pământeni. Dar tot ea prin miracolul sublim pe care îl adăpostește, ne aduce aminte că adăpostim o comoară mult mai prețioasă: credința că suntem o esență divină, plecată din stele să înmiresmeze un ținut celest.

Dorința de a putea recrea o Roză este a fiecăruia. Dar … câtă trudă, câtă ardoare trebuie să investești, tu, personal?! Câți sunt pregătiți cu adevărat și ce înțeleg că presupune această ,,pregătire”? 



Roza lui Paracelsus – Jorge Luis Borges

Din atelierul sau, aflat în două încăperi scobite în stâncă, sub nivelul pământului, Paracelsus îi ceru Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu, să-i trimită un discipol. În  sobă, un palid foc proiecta pe ziduri umbre neregulate. Să se ridice pentru a aprinde lampa de fier ar fi fost un efort prea mare. Paracelsus, toropit de oboseala, uită de rugăciunea făcută. Întunericul nopţii înghiţise athanorul şi prăfuitele alambice, când cineva bătu la uşă. Pe jumătate adormit, el se ridică, urcă cele câteva trepte ale scării în formă de melc şi deschise unul dintre canaturile uşii.

Un necunoscut trecu pragul. Părea  şi el, din cale-afară de ostenit. Învăţatul  îi arată o laviţă;  celalalt se aşeză în tăcere. La început nu rosti nici un cuvânt, iar mai apoi magistrul curmă, primul, tăcerea.
-Ţin minte chipurile dinspre Apus ca şi pe acelea dinspre Răsărit, spuse el nu fără o anume emfază. Dar nu ţin minte chipul tău. Cine eşti şi ce voieşti de la mine?

- Numele meu nu are însemnătate, răspunse celălalt. Am colindat trei zile şi trei nopti ca să ajung până aici. Vreau să fiu ucenicul tău. Ţi-am adus, iată, întregul meu avut. Scoase la iveala un săcuşor de piele şi, cu mâna dreaptă, îl răsturnă pe masă: se prelinse un suvoi de galbeni. Paracelsus, pentru a-şi aprinde lampa, fusese nevoit să-i întoarcă spatele. Când se întoarse iar către noul venit, observă ca acesta ţinea în mâna stângă o roza. Roza îl nelinişti. 

Se aplecă, îşi împreună vârfurile degetelor şi spuse:
-Mă crezi în stare să făuresc piatra care să preschimbe toate elementele în aur şi tot aur îmi oferi. Dar eu nu aurul îl caut, şi dacă aurul te preocupa, nu-mi vei fi niciodată ucenic.
-Aurul nu mă preocupă defel, răspunse celălalt. Galbenii aceştia nu sunt altceva decât o mărturie a dorinţei mele de a învăţa. Aş dori să-mi arăţi Piatra Filosofală. Vreau să te însoţesc pe drumul care duce la Piatră.

Paracelsus rosti rar:
- Drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire. Dacă nu înţelegi acest lucru, n-ai început încă să înţelegi. Căci ţelul este în fiecare dintre paşii tăi.
Celalalt îl privi neîncrezator. Îl întrebă cu glas schimbat:
- Dar exista oare un ţel?
Învăţatul  izbucni în râs.
-Detractorii mei, care nu sunt atât de numeroşi pe cât sunt de stupizi, susţin contrariul şi mă învinuiesc de impostură. Eu nu le dau dreptate, însă n-ar fi cu neputinţă ca totul să fie o iluzie. Ceea ce ştiu e că există un drum.

-Urma o tăcere şi apoi celălalt spuse:
-Sunt gata să-l străbat împreună cu tine, chiar dacă ar fi să cutreierăm vreme multă.
Îngăduie-mi să trec deşertul. Îngăduie-mi să întrezăresc, fie şi de departe, pământul făgăduit, chiar dacă astrele mi-ar interzice apoi să-l ating. Dar, înainte de a începe această călătorie, voiesc o dovadă.
-Când? intreba învăţatul, cu nelinişte.
-În clipa aceasta, răspunse discipolul, arătând dintr-o dată o brusca obstinaţie.
Începuseră să vorbească  în latină, acum vorbeau în germană. Tînărul ridică roza deasupra capului.

-Se spune, rosti el, că tu poţi arde un trandafir în flăcari, pentru a-l face să renască apoi din propria-i cenuşă, cu ajutorul artei şi al priceperii tale. Îngăduie-mi, aşadar, să fiu martorul acestei minuni. Iată ce-ţi cer şi îţi ofer, apoi, întreaga viaţă.
-Eşti foarte credul, spuse magistrul. Şi n-am ce face cu credulitatea; eu am nevoie de credinţă.
Celalalt insistă:
-Tocmai pentru că nu sunt credul vreau să vad cu proprii mei ochi pieirea şi renaşterea acestei roze.

Paracelsus o luase în mână şi se juca, vorbind, cu petalele ei.
- Eşti credul, continuă. Spui că aş fi în stare s-o nimicesc?
-Oricine ar fi în stare s-o nimicească, spuse discipolul.
-Te înşeli. Crezi, oare, că este cu putinţă să trimiţi ceva în neant? Crezi că întăiul Adam a izbutit, în Paradis, să distrugă măcar o singură floare, măcar un singur fir de iarbă?
-Nu ne aflăm în Paradis, răspunse tânărul cu încăpăţânare; aici, sub razele lunii, totul e pieritor.

Învăţatul se ridicase.
- Şi în care alt loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbusirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?
-O roză poate să ardă, spuse provocator discipolul.

-Mai este foc în vatră, răspunse Paracelsus. Dacă ai azvârli această roză în jăratec, ai putea crede că flăcările au mistuit-o şi că cenuşa este cea care-i reală. Îţi spun că roza este eternă şi că doar aparenţa poate să se schimbe. Mi-ar fi de ajuns o vorba pentru ca tu, apoi, s-o ai din nou în faţa ochilor.

-O vorba? spuse discipolul, surprins. Athanorul e stins, alambicele sunt acoperite de colb. Ce-ai putea face pentru ca ea să renască? Paracelsus îl privi cu tristeţe.
-Athanorul e stins, repetă el, iar alambicele sunt acoperite de colb. În această etapă a lungii mele călătorii folosesc, însă, cu totul alte instrumente.
-Nu îndrăznesc să te întreb care anume, spuse celălalt, cu maliţie şi umilinţă.
-Vorbesc de acela pe care l-a folosit divinitatea pentru a creea cerul şi pământul  şi Paradisul invizibil în care acum ne aflam şi pe care păcatul originar ni-l ascunde. Vorbesc de Cuvântul dezvăluit de Kabala.

Discipolul spuse atunci pe un ton rece:
-Te rog cu umilinţă să te învoieşti a-mi arăta pieirea şi întoarcerea rozei. Puţin îmi pasă dacă operezi cu Verbul ori cu athanorul.

Maestrul  rămase pe gânduri. În cele din urmă spuse:
-Dacă aş face-o, ai spune că e vorba despre o aparenţă impusă de iluzia ochilor tăi.
-Miracolul nu ţi-ar da încrederea pe care o cauţi. Aşadar, lasă roza.

Mereu neîncrezător, suspicios, tânărul îl privi. Magistrul ridica vocea şi-i spuse:
-La urma urmelor, cine eşti tu, pentru a năvăli astfel în casa unui magistru şi a cere de la el un miracol? Ce-ai făcut tu pentru a merita un asemenea dar?
Celalalt răspunse, tremurând:
-Ştiu bine că n-am făcut nimic. Îţi cer, în numele tuturor anilor pe care-i voi petrece trudind în umbra ta, să-mi îngădui să văd cenuşa, apoi roza. Nu îţi voi cere nimic altceva. Voi crede în mărturia ochilor mei.

Cu o mişcare bruscă, luă trandafirul roşu pe care Paracelsus îl lăsase pe pupitru şi-l azvârli în flăcări. Trandafirul îşi schimbă culoarea şi, după câteva clipe, din el nu mai rămase decât o mână de cenuşă. Clipe în şir, discipolul aşteptă cuvântul şi miracolul. Paracelsus rămase de gheaţă.

 Spuse cu o ciudată simplitate:
-Toţi medicii şi toţi spiterii din Basilea afirmă ca aş fi un impostor. Poate ca au dreptate. Aici odihneste cenuşa care a fost cândva roza şi nu va mai fi niciodată.
Tânarul se simţi cuprins de ruşine. Paracelsus era un şarlatan sau un simplu vizionar, iar el, un intrus, dăduse buzna în casa lui şi acum îl silea să admită ca faimoasele-i puteri magice nu sunt decăt formule găunoase. Îngenunche  şi rosti:
-Sunt de neiertat. Mi-a lipsit fervoarea pe care Atotputernicul o cere de la credincioşi. Îngăduie-mi să mai privesc o dată cenuşa. Mă voi întoarce când voi fi mai puternic, atunci voi fi discipolul tău, iar la capătul drumului voi vedea roza.

Vorbea cu o autentică pasiune, care nu era, însă, decât milă pentru bătrânul magistru atât de venerat, atât de lovit, atât de ilustru şi, la sfârşitul vieţii, atât de gol pe dinăuntru. 

Cine era el, Johannes Grisebach, pentru a descoperi ca îndărătul măştii nu se afla nimeni? Să-i lase galbenii ar fi părut o umilinţă. Şi-i luă, aşadar, la plecare. Maestrul  îl însoţi până la capătul scării şi-i spuse că va fi întotdeauna bine venit. 
Amândoi ştiau că nu se vor mai vedea niciodata. Paracelsus rămăsese singur.

 Înainte de stinge lumina şi de a se aşeza în fotoliul scâlciat, răsturnă grămăjoara de cenuşă în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut. Roza reaparu…

*athanorul este cuptorul alchimiştilor în care se obţine aur…totul fiind o metaforă


...................................
,,Poetul
muri numai mult mai tarziu.
Mult mai tarziu, ucis
de-un ghimpe muiat in azur
ca de-un spine cu foc de albina.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
in simplu albastru, in simpla lumina..... ” - Poetul -L. Blaga în amintirea lui R.M. Rilke



În ziua de 29 decembrie 1911 Rainer Maria Rilke murea în braţele medicului său, răpus de o leucemie descoperită prea tîrziu pentru a mai permite vindecarea. Legenda spune că poetul, făptură fragilă şi delicată, a descoperit prima oară semnele maladiei în dimineaţa în care, pregătindu-se pentru întîlnirea cu o mare frumuseţe a epocii, egipteanca Nimet Eloui, s-a înţepat în spinii cuvenitului buchet de trandafiri. Rana, în loc să se vindece, s-a transformat rapid în ulceraţii întinse pe întreaga suprafaţă a braţului, iar apoi chiar a întregului corp. Ucis de spinul unui trandafir, floarea-simbol a atîtor dintre poeziile sale, Rilke a murit lăsînd în urmă o operă poetică greu de tradus. El însuşi, cu puţin înaintea morţii, prea epuizat fiind pentru a mai compune versuri, s-a ocupat de tălmăciri, mai cu seamă din Valéry, dar şi din Vita Nuova a lui Dante. "Elegiile duineze" au fost scrise în ultima perioadă a vieţii, la castelul Duino, o fortăreaţă masivă în vîrful unei stînci pe malul mării Adriatice, în apropierea oraşului Trieste. Ferit de grijile financiare care l-au incomodat toată viaţa, încurajat de prezenţa afectuoasă dar discretă a prinţesei Marie von Thurn und Taxis-Hohenlohe, Rilke şi-a petrecut ultimele zile din viaţă meşteşugind în cuvintele sale gîndurile altcuiva, şi pentru aceasta lucrînd intens, cu acea obsesie pentru muncă, trudă, care i-a marcat existenţa poetică şi omenească. 

luni, 24 noiembrie 2014

Devin-o Lumină !



,,Inspir și Binecuvântez energiile exterioare și le las să plece acolo unde Lumina este dorită, așteptată ”.

Când respirăm aducem ,,ceva” în noi, dilatăm plămânii apoi stomacul. Olfactiv nu simțim decât o gamă de mirosuri. Dar nu asta e important. Pentru că mirosurile țin de senzații.

Când inspirăm conștient ENERGIA universului, EA devine hrană REALĂ. Lumina ! Când inspiri Lumina EA pătrunde în tine. Când nu o conștientizezi, bineînțeles că tot pătrunde dar este ca și cum nu ar exista. Nu o folosim ci doar o ,,întrebuințăm”. Atunci cum să devenim conștienți?!

Din Lumină strălucitoare sunt formați îngerii, toate ierarhiile cerești, multe alte Uni-versuri. Unii deja au devenit conștienți prin meditații de această Lumină din care este alcătuit Totul. Pentru că ,,La început a fost Lumina” abia apoi au fost creați Luminătorii: stelele, soarele .... Noi inspirăm (din) această Lumină a Începuturilor. Pentru că EA este veșnică, EA încă ne formează și ne hrănește.

Când inspir Lumină și sunt conștient de asta o mare transformare se petrece în noi. Primim întreaga Lumină celestă, o activăm pentru că o vedem, o conștientizăm. Așa cum devenim conștienți cînd iubim și atunci puterile noastre cresc de mii de ori, când simțim că putem realiza minuni –atît de puternici  devenim când atragem în noi conștient, Lumina Începutului.

Puterea, forța din care sunt alcătuite toate lumile o INSPIRĂM în noi !!! NOI o INSPIRĂM !!! ce poate fi mai   minunat decât asta?! Poate așa veți înțelege cât de amorfi am fost până acum. Conștientizarea că EXISTĂ face cu adevărat ca acel ceva să existe. Dacă nu – nu are utilitate decât într-o mică măsură, nu ne bucurăm și evident, nu conștientizăm ce bogăție avem.

Chintesențele a tot ceea ce ne dorim sunt ÎN Lumină. În Lumina pe care o inspirăm și care pătrunde în noi fără să îi dăm importanță. Iar dacă nu știi ce bogății ai ....sigur că NU le ai. Și atunci: cum să te bucuri de ceva ce ai dar tu habar nu ai?! Inghițim totul și habar nu avem. Însă : FĂRĂ EXTAZIERI ! poate o fi interesant să spui: respir / înghit lumina și să simți că ești ,,cineva”. 
Extazierile nestăpânite la timp creează daune emoționale, fantezii cărora le rămânem sclavi. Ne vor stăpâni ele - ceea ce este periculos pentru noi, pentru cei din jur.

Această respirație conștientă, calmă, observând cu discernământ ce se petrece în tine este adevărata hrană. Dacă spun divină, celestă iar zbârnâie neuronii unora și – din tot sufletul- vreau să evit asta. Această Lumină Primordială, Energie și Forță în acealași timp este o ESENȚĂ ! esență din tot, peste tot. Fiind atât de subtilă ,,ni se pare” că este în stare potențială. Am spus de multe ori asta. Pentru că noi nu o percepem. Iar ca să o percepem (treptat) trebuie să fim conștienți că există, independent de noi, dar suntem formați din ea, manifestarea ei depinzând de noi ÎN LUMEA NOASTRĂ.  Iar a ne impregna cu această conștientizare să nu credeți că este ușor, de azi pe mâine. 

M-am convins de asta lucrând cu mulți oameni. Ar vrea să o simtă precum un scaun sau ca pe apă...ceva palpabil.  Chiar dacă nu spun așa, asta e ceea ce ,,caută” : materialitatea. Vor aplicarea legilor materiale într-un alt sistem de percepție, ceea ce nu este posibil, dar ei au încăpățânarea asta așa cum alții cred că deja stăpânesc aceste înțelesuri. Două extreme.

,,Inspir și Binecuvântez energiile exterioare și le las să plece acolo unde Lumina este dorită, așteptată ”.

Noi devenim doar releu pentru Lumina, Energia Primordială ! Un RELEU ! iar Ea se va duce acolo unde este nevoie, cât, cum, când este nevoie. Nu avem de ce ne amesteca în ,,treburile Luminii” prin părerile noastre. Depinde însă de noi MANIFESTAREA EI ! Realitatea EI are loc prin disponibilitatea noastră conștientă, aici, în 3-4 D-ul nostru.

Când inspiri conștient Energia Cosmică te vindeci treptat, întâi tu : fizic, emoțional, psihic. Frecvența vibrațională personală crește, se schimbă. Așa vei ,,acorda energetic” pe cei din jur. Ridicând prin prezența Luminii din tine, treptat și frecvența altora. Asta face un terapeut. Dar...nu trebuie ca voi să doriți asta! Se petrece când e cazul și poate nici nu veți ști. 

Iubiți lumea? Vreți binele altora?! Vindecă-te pe tine mai întâi așa nu vei fi un purtător de dezastre sau nu ,,vei prelua”(conștientiza mai corect) dizarmoniile (tale).
 Vindecarea lumii, începând cu cei dragi, este ÎN tine. Iar dacă tu ești bolnav, CUM îi vindeci pe alții?! Și mâhnirea, supărarea, nemulțumirea este tot boală. Este deja ,,substanță” și care poate forma o durere/boală fizică. Adică se ,,materializezază” conform cu starea ta, care e ca o comandă fermă. S-a vorbit, scris mult despre acest aspect. 

Atunci când conștientizezi ( nu trebuie să îl ,,vezi”, e suficient să începi cu ,,senzația” că el există) acel hiperspațiu ( predau acum de la gradul 1) din jurul corpului tău, după ce l-ai format acasă de multe ori, el devine activ ori de cîte ori te gândești la el. E... la purtător! Așa poți avea încredere să ,,exersezi” oriunde. Mulți au devenit conștienți de o ,,detașare” față de tot ce era în preajmă, ceva din jurul lor îi ocrotea. Hiperspațiul propriu! Iar dacă tu stai cu mîinile pe genunchi poți observa cum măcar o persoană își ,,atinge” genunchiul. Ki-ul a ,,trecut” acolo unde trebuia ( nu întîmplător ai luat acel metrou și nu altul). Suntem interconectați la nivel mental toți. Cu cât devenim mai conștienți de minunata lume în care suntem, cu atât EA așa va fi. Dacă însă....


Respirația, ca și Zâmbetul, sunt unelte la purtător. Însă a deveni conștienți ce putem realiza cu/prin ele înseamnă a te informa, a învăța, a practica ( mult, mult). Atunci ele devin MANIFESTARE !

Așa să Fie !!!

miercuri, 12 noiembrie 2014

Realitatea Luminii




Suntem alcătuiți din lumină – din fotoni care își pierd din luminozitate în mediul pe care noi alegem să îl avem și care devine o realitate a fiecăruia, depinzând de gândurile noastre conștiente sau nu.

Copierea și transferul semnalelor electromagnetice generate de celule (echipa DigiBio condusă de biologul Benveniste-Paris) este un răspuns la multitudinea de ,,mirări” asupra miracolelor. Semnalul emis de o moleculă ,,vorbește”, transmite informații despre starea moleculei de orice fel ar fi. Moleculă umană sau dintr-un medicament.
,,Semnalele de frecvență” pot înlătura costisitoarele și de durată analize medicale din laboratoare și care  nu sunt concludente întotdeauna.

Dar, ar mai putea însemna că atunci când suntem bolnavi nu mai este necesar să luăm medicamente ci....să ne schimbăm frecvența sau, mai simplu: starea interioară. Schimbăm așa frecvența celulei bolnave, distorsionarea ei provocată din motive diferite care însă sigur sunt de natură energetică: a gândurilor, a emoțiilor. Deci o ,,informație” care a modificat, a făcut un electron să sară de pe orbită, să apară altundeva și... boala e prezentă.


 Ceea ce se practică de mii de ani sub forma ,,miracolelor”, ceea ce la începutul sec XX, Emil Coue practica cu succes prin ,,Zi de zi mă simt tot mai bine și mai bine” devine o ,,cură de sănătate” studiată tot mai mult. Sau simpla credință că un medicament ( fie și o ,,pilulă neutră” adică efectul placebo) te va însănătoși. Este:,, o minune”!!! venită de cine știe de unde, datorată unor forțe necunoscute sau ireale,  sau, poate deveni ,,minunat”, adică o realitate clară la care am participat direct.  

Ne putem îndoi desigur, putem nega –din lipsă de informare, dar am învățat un lucru: atunci când un om află un Adevăr care face parte din el și nu pierde singur acea clipă, atunci ,,minunile” au loc. Se ,,întâmplă”. Ele devin CREDINȚĂ reală, autentică pe care și-o asumă, care depinde numai de el. Devenind ȘI realitate. Încerc acum să trasmit o ,,stare” așa că vă rog citiți cu atenție și nu lăsați să fie o informație care va dispare la următorul paragraf, așa cum se întîmplă de obicei de rămânem doar cu o ,,vagă impresie” revenind la vechile gândiri.
Când CREZI ceva cu ardoare, blochezi orice altă posibilitate de manifestare iar acea credință îți crează realitatea. Chiar dacă este pe frecvențe energo-informaționale diferite, credința într-un medicament sau doctor/terapeut și Dumnezeu, diferențele se învață în timp, de către cei care nu au avut parte de asemenea învățături până acum. Încrederea – credința trebuie să fie totală și din partea minții dar și a corpului – doar așa se poate schimba frecvența unei dizarmonii.

Frecvența potrivită o simte și o ,,cere” fiecare organism în parte. Fiecare organ, fiecare celulă. Este ,,personalizată”. Imi permit să spun asta după ani de practică și de observare a celor cu care am interacționat. Partea științifică am acumulat-o studiind ,,științele de graniță” după ce învățam aplicarea vechilor tehnici care au venit din Orient ca o binecuvântare pentru omenire.

Am mai abordat acest subiect pentru că am considerat că suntem mulți cei care dorim o cunoaștere mai concretă, clară, care să ne ajute să înțelegem legile firii iar aplicarea lor să nu mai fie dependentă de alții ci doar de fiecare în parte. Imensitatea Creatorului este cuprinsă în vastitatea din noi și privesc acest aspect cu un imens respect.

Știu cât de dificil este să schimbi clișeele create în sute de ani și care par mai la îndemănă, mai atractive și, de ce nu, scot din ecuație eventualele implicări personale, așa cum este cu ,,karma” de neam, sau personală. Sigur că există pentru că este o energie informată codată în noi –altfel nu ne-am fi născut în familia respectivă. Dar ...cine te determină să fii mereu supărat, mânios etc?! Nu-ți poți reprima nemulțumirile și trebuie să le strigi ?! te obligă cineva să –ți cheltui energia prețioasă pe asemenea stări care vor aduce mereu și mereu alți ,,demoni” (o formă metaforică care ne-a ,,zgâlțâit” destul până acum determinându-ne ,,înfricoșări” de care nepoții noștri sigur vor avea ce spune). Dizarmoniile repetate vor activa ceea ce este codat deja în memoria celulară. Oricât de mici, de ,,neconcludente” ar părea ele, celui implicat.

Am obiceiul să spun multora: ,,ce cauți tu pe frecvența respectivă?” care se plâng de ,,atacuri” și care mă asigură că nu au făcut ,,nimic”. În jumătate de oră e suficient să aflu că sunt certați cu o rudă ,,rea”, că partenerul este nașpa... 
Ce poți face tu ca terapeut?! Simplu: îi schimbi frecvența vibrației (și sunt o multitudine de tehnici spirituale) și apoi îl ajuți să înțeleagă că poate bea un ceai liniștit fără a provoca un cataclism în cealaltă parte a planetei prin ,,stările” lui oricât de mici ar fi. Pentru că rezonanța mai mare o va acorda pe cea mai mică. Atât de simplu este. Dar tu ca terapeut trebuie să fii mereu atent la tine însăți – asta este o imensă responsabilitate care e din ce în ce mai evidentă.
Suntem alcătuți din același lut, iar sufletele noastre, sunt asemeni undelor luminoase care nu pot fi distruse și sunt legate unele de altele. Celălalt trebuie să înțeleagă treptat că schimbarea din el trebuie ,,întreținută” de el însuși, nu să devină dependent de tine. Și fiindcă tot am spus de ceai: obiceiul ,,închinării” mâncării, patului, pernei ar trebui reînvățat treptat pentru a apela la cea mai înaltă emisie de Binecuvântare din toate lumile.

Până acum a fost mai simplu, am fost cu toții într-o perioadă de pregătire TREPTATĂ. Ceea ce era valabil, necesar, de ajutor acum câțiva ani, acum nu mai ajunge. Au ,,evoluat” stările mentale, emoționale iar noi trebuie să învățăm să le facem față celor de acum dar nu cu cele învățate acu 10 ani. Acelea reprezintă baza necesară care ne-a scos din amorțeală. De aici și nevoia continuă de a ști mai mult, avalanșa de informații pe care o acumulăm încercând să găsim și stabilitatea necesară.

Revin iar la spusa părintelui Rafael Noica: Satelitul Doamne ! Iertați-mă, dar mi se pare uluitor mereu și mereu, de fiecare dată când ,,apelez” la spusa părintelui. Îmi doresc din inimă să vă pot trasmite cutremurul interior, ca o avalanșă, pe care îl trăiesc de fiecare dată când mă gândesc la Adevărul atât de actual spus de părinte. 
 Gândul tău PERSONAL să fie ,,Doamne!” EL să fie unda gândită! (frecvența).  Ceea ce oamenii de știință ( considerați ca aparținând graniței granitelor) încearcă să demonstreze prin zeci și sute de experimente, părintele spune simplu: transmite prin Satelitul Doamne ceea ce ai de spus, transmite-I tu, direct, fără intermediari care s-ar putea să fie nițel ocupați în acel moment. Cred că acest efort îl poate face fiecare, cu toată neîncrederea pe care o are în el însuși – obicei bine întreținut până acum, ce e drept e drept.

Nu ne este ușor să ne schimbăm deprinderile moștenite. Sunt multe. Când credem că am reușit apare altceva. Uneori chiar mai dureros. Și suntem frustrați. Însă șansa care ni se dă de a fi ultima verigă a unui lanț în care am fost noi și neamul, mi se pare uluitoare, oricât de dificil ar fi în anumite clipe. Învăț mereu să am răbdare și înțelegere cu mine și cu cei din jur. Nu reușesc întotdeauna dar mai scurtez timpul pierdut din ,,reacții” și aceasta devine un prețios câștig. Am ,,învățat” că o simplă nemulțumire poate provoca dizarmonii pe termen lung dar și atunci când te aștepți mai puțin. 
A observa, a înțelege acest lucru fără patimă ci cu iertare și iubire este un privilegiu al fiecăruia.  Ceea ce doresc tuturor !





marți, 11 noiembrie 2014

Legea Iertării



 Legea Iertării aparține omului. Omul este cel care creează păcatele, bolile, ura sau suferința, dușmănia. Dumnezeu nu are nimic de-a face cu acestea. Nu El le-a creat, ci omul. Care este singurul în stare să le facă să dispară, prin iertare. Aceasta este o mare putere sufletească recuperatoare  și numai cel care o trăiește îi cuprinde esența eliberatoare; din neanturile firii stimulând procesul de vindecare și de rezolvare a mesajelor conflictuale care apar în sistemul nervos. Pentru că aici este Sediul de memorie și de comandă prin  care învățăm să ne cunoaștem.



Orice nemulțumire – crează o dizarmonie. Și nu există nemulțumire mare sau mică, pentru că impactul este diferit la fiecare. La fel cu toate celelalte care se văd sau nu.

Omul singur are puterea de a ierta toate cele făcute de el, începând cu sine – o parte deloc ușoară pentru că o evităm. Iertarea este o stare importantă în procesul autovindecării. Ea ascunde multe în noi peste care trecem din teama de a le ,,vedea” pentru că noi credem în ,,puterea păcatului” fără a ne gândi și ce presupune această ,,credință” preluată, moștenită.

Dacă ridic gândul la Dumnezeu – cu EL creez o undă de legătură (Scopul procesului Ho'oponopono este:
1) Sa conecteze cu Divinitatea in fiecare moment;
2) Sa ceara ca memoria si tot ceea ce aceasta contine sa fie purificata. Numai Divinitatea poate face asta. Numai Divinitatea poate anula sau corecta amintirile si formele-gand. Deoarece Divinitatea ne-a creat, doar Ea stie ce se intampla cu noi.

In acest sistem, nu este necesar sa analizezi, sa solutionezi sau sa iei decizii in privinta problemelor. Atât timp cât Divinitatea a creat totul, trebuie doar sa te indrepti catre Ea si sa ii ceri corectarea problemei, curățarea acesteia.

In ceea ce priveste solutionarea unei probleme, lumea este o reflectare a ceea ce se intampla in interiorul nostru.
Daca experimentezi supărare sau dezechilibru, locul in care trebuie sa privesti este in interiorul tau, nu in exterior, catre obiectul/persoana pe care le percepi ca ar fi generat problema ta. Orice stare de stres, dezechilibru sau boala poate fi corectata doar lucrand asupra ta.

Dacă apare și las să mă copleșească gândul de supărare, de nemulțumire, de iritare etc pe șef, pe vecin, pe politicieni, pe copii, pe soț/soție, pe oricine sau orice, acel gând mă va face prizonier.  Eu devin prizonierul supărării, furiei, nemulțumirii și va trebui să tot alimentez acea stare cu propria mea energie. 

Dacă mă supăr pe cineva – eu alimentez supărarea și rămân în frecvența energetică respectivă.
 Neurologii au descoperit prin studii de ani de zile, cu sute de persoane, că sunt necesare minim 12 minute de rugăciune, de meditație chiar și cu un cuvânt ( pace, calm, armonie) pentru ca el să devină treptat stare statornică în noi și așa să ne schimbăm propria perspectivă și atitudine. Se formează o nouă deprindere recuperând treptat energia din celelalte stări care ne-au copleșit până acum.





Învățăm să respectăm FRUMUSEȚEA din OM ! 

miercuri, 8 octombrie 2014

Caii la fereastră - de Matei Vișniec

,,Caii la fereastră” – de Matei Vișniec, note de la premieră, Constanța, 7 oct 2014



Perdelele! Primul element din decorul spectacolului ,,Caii la fereastră” de Matei Vișniec care te întâmpină de pe scena în penumbră. Perdele elegante, rupte, cu găuri hâde care te determină să îți ferești privirea directă dar cu colțul ochilor să te întorci la ele. Perdelele unei lumi elegante – așa cum o dorim, dar pe care dramele au să o/le sfâșie întotdeauna. Un prim avertisment ce avea să continue treptat până ajungea în suflet. Un suflet care istoric traversează aceeași epocă a luptelor devenite războaie și iau în altă dimensiune sufletele parcipante direct sau indirect.

Perdele nu flutură la geamuri ci parcă sunt fixate în rame. Fixare care lasă să se vadă orice ruptură devenită gol hâd și el se va adânci treptat căscând parcă neantul de dincolo. Descoperit însă în interiorul vieții. Așa ajungem să ne fixăm fiecare dramele proprii, goluri prin care ne ferim să privim.

,,Ramele” aparente sau nu, dau fixitate și repetabilitate, aproape de sufocare. Poți sfâșia mai mult în ele pentru a lua o gură de aer. Dar ,,dincolo” se aude întotdeauna nechezatul unui cal sub a cărui copite te poți face praf. Aveai să afli asta. Perdele pe care parcă le recunoști ca făcând parte din recuzita personală a vieții tale, a casei tale, a ta însăși. Dincolo de ele poate fi orice, oricine.

Tinerețea actorilor studenți dă realitate acestui spectacol. Nimic nu este forțat, nu este ,,jucat”. Dimpotrivă, au acea redare nudă, de temut în confruntarea pe care ți-o vor trece prin fața ochilor, așa cum este scrisă piesa.

Am citit acum mulți ani piesa. Nu am reluat-o înainte de premieră pentru că nu am avut timp. Mă bucur acum. Am descoperit un spectacol care mi-a dăruit noi valențe ale textului, fără preconcepții personale.

Drama începutului, în care Mama are grijă de fiecare element, pe care vrea să îl vadă pus în ordinea știută de Ea, metafora  care devine Ordine Cosmică. Nu sfaturi sâcâietoare ci creatoare de ordine a vieții însăși. Pot părea banale, chiar supărătoare, dar dacă le ,,auzi” înțelegi cât de bine ar fi fost să fie chiar auzite și apoi aplicate. Fără ele, ordinea Lumii cade. Ordine Cosmică trăită simplu. Ea știe. Știe și pregătește minuțios totul, poate împiedică deznodământul la care sigur a mai fost martoră, pe care îl știe din generație în generație. Și totuși îl repetă nu pentru că așa l-a învățat ci în speranța că făcând tot ceea ce aparține de ea, îl poate determina, dar nu silit, pe cel care va fi ,,actorul” principal al deznodământului, -  Fiul ei, să nu fie din nou pierzător. Nu vrea ca hazardul să îi reproșeze iar  ceva?! Se poate. Simplitatea jocului actriței este fermitatea cu care orice femeie transmite iubirea maternă fie că este față de fiu, față de tată  sau soț, iubit. Fiecare este o altă fațetă a Iubirii femeii. Unica dar cu manifestări diferite.

Fără mișcări scenice de amploare, aparent pierdută în stările statice, dar cu o limpezime și profunzime a înțelesurilor care cutremură. Textul este de ajuns iar atunci când actorii redau asta este o adevărată împlinire. La început, mărturisesc că m-a ,,deranjat” nemișcarea Ei din monolog, stare provocată multora. Pentru că te duce exact acolo unde nu ai fost demult. Și e de temut acest adânc al sufletului fiecăruia. ,,Totul dispare, dispare și dispare până devine un punct”. Revine la Punct. Piesa umană va continua dar tu ești deja avertizat. Aș fi vrut să se miște, să facă un gest, ceva care să mă scoată din acel neant. Nimic ! și această nemișcare, și aproape monotonia cuvintelor avea să îmi atragă atenția atunci când eu însămi am căutat un gest ,,salvator”. M-am foit, ca să ,,scap”.  Degeaba însă. Textul, cuvintele deja erau în mine, pătrunseseră în memoria mea subconștientă unde se recunoșteau cu altele, aflate deja acolo. Rememorându-mă acum pe mine însămi, gestul făcut în timpul spectacolului, asta înțeleg. Știu că orice reproș am face cuiva sau vis- a -vis de ceva, el este strigătul ,,ceva-ului” din tine.  


,,Mesagerul” – frumos, ingenuu, cu o dulce ironie, blândă și înțeleaptă, cu un firesc al celui care a trăit mult și multe, privește Lumea aceasta cu detașarea celui care o coordonează de pe alte paliere, în care multe sunt mai cuprinzător vizibile, din perspective mult, mult mai mari. Face suportabil totul. Și îți explică cum devin toate, și tu parcă preferi imaginile create de el nu durerea ta, proprie. Și zâmbești, chiar râzi ca să scapi de coșmarul pe care ți-l simți prezent în memorie. Treci peste el, pentru că Mesagerul știe că repetabilitatea nu te va ocoli, că alte dimensiuni ale durerii vor mai veni până când ... Până când vei ști să îți ordonezi Viața. Mai este însă.
,,Mesagerul” acesta, aparent fără griji, îți spune  Adevărul și tu asculți parcă povestea altcuiva. Dar e a ta însă prezența lui e atât de fermecătoare încât înțelegi că acel care s-a făcut mic, tot mai mic până a devenit un punct, chiar dacă este fiul, soțul, iubitul, tot a rămas ceva indestrucbil din el. A devenit esență. Dispariția este o plecare atunci când participi la ,,lupte” și nici nu trebuie să fii un viteaz care cade răpus de bombe sau glonțe. Viața răpune astfel pe ,,vitejii” înrolați în a crea dezordine, sub stindardul ideilor care nu le aparțin, ci devin doar umili și jalnici executanți.

Construcția piesei este repetitivă, cu paliere de viață diferite, dar aceleași plecări ale bărbaților la ,,luptă”. Fie că sunt fiul, tata sau soțul. Femeile rămân păstrătoare ale unei alte ordini, care nu se impune, ci simplu: există. Este statornică și uite că, indestructibilă. Ajungem să jucăm mereu și mereu în aceeași piesă la nivel uman. Prea repetitiv dar asta ne privește pe fiecare să înțelegem și să alegem. Cândva!

Femeile nu luptă, dar nici nu acceptă înfrângerea. Primesc Mesagerul, dialoghează cu el. Reproșuri banale, dar ele se supun ordinii care știu că există și care prin ascultare poate veni. Dimensiunea feminină (nu feministă) a piesei, scrisă de un bărbat, regizată de un bărbat mi se pare că spune mult despre schimbările actuale în relațiile conceptuale ale zilelor de acum. Nu vreau să exploatez prea mult acest aspect pentru că doar enunțarea lui, cred că este suficientă. Mă adaptez viziunii regizorale care lasă ,,ideile” să ți se prindă în suflet. Nu le impune ci ți le sugerează. O persuasiune pe care jocul textului o poate reda prin mijloace extrem, extrem de simple care devin așa copleșitoare. Femeile nu luptă, dar nici nu acceptă înfrângerea. Se pare că Viitorul încă există datorită acestei statornicii a lor. Toți cei plecați să dizolve ordinea cosmică ( ei având aparent bune intenții) devin un punct sau praf. Nu dispar.

Prima scenă: Mama și Fiul. Fiul dispare – devine punct.
A doua scenă: Fiica și Tatăl. Tatăl omoară Fiica. O încercare de a scăpa lumea de Viitor?! Pentru că lumea așa nu ar mai exista. Dispar și traumele adâncite, șchiopătarea, mutilarea provocate de războaie. Ar dispare drama unor lupte nefirești firii umane, dar la care mereu suntem îndemnați și parcă damnați să o purtăm. Mesagerul apare desigur. El dialoghează numai cu femeile. E doar o simplă constare nu vreau să provoc ,,război”. Dimpotrivă. Toți avem nevoie se stabilitate și ordine firească a vieții.

Tatăl care a fost în război. Tatăl tiran, furios, cu mânii pe care le proiectează asupra copilei. Moartea ei fizică doar îl duce în altă dimensiune dar Adevărul rămâne. Tatăl tiran. Frica lui față d el însuși. Lipsa reproșurilor dure îl îngrozește mai rău. Poate vrea să se salveze?! Sau să-și salveze copila?! Poate toate la un loc.
Războiul mutilează relațiile cu alții dar și cu tine însăți. Te duce la demență. O pot face și furiile obișnuite, mâniile zilnice, dacă le scăpăm și devin asemeni cailor sălbatici care calcă totul, totul sub picioare. Calul poate fi domesticit, cu respect și gratitudine. Invățăm. Subconștientul poate fi stăpânit dacă nu... războiul cu noi înșine devine o luptă în care pierdem. De cele mai multe ori.
Câtă nevoie are bărbatul-războinic de o mângâiere, de un umăr cald, de o apropiere feminină?! Fie că este fiu, tată sau soț?! O întrebare nerostită care transpare din piesă. Iar câmpul de luptă este cel al vieții. Dirijată de alții, în care ne lăsăm înrolați. Unii rămânând la vatră, alții luptând dar pierzători toți.

Vivacitatea ultimului tablou te ,,dezmorțește”. E ca un respiro în care vii într-un ,,prezent”. Un pic grotesc dar cu atât mai gustat, fiind chiar recunoscător că te ,,ajută” și nu te lasă în grija sumbră care te cuprinsese. Sau poate amorțeală prin care încerci să te protejezi de cele ițite deja din adâncurile proprii. Viața în cuplu, cu sare și piper dar dominată de ,,colonel”. O sincronicitate perfectă cu timpurile atât de actuale !!! Nu cred în ,,întâmplări” ci în avertismentele care vin prin ele, și nu vrem să le pricepem. E prea ,,actual” acest ,,colonel” care nevăzut planează și ordonează viețile. Diriguitor și dirijor în orchestrarea vieților direct. Implicând direct dar și indirect.

Personaje aproape grotești, dar fermecătoare ! Felicitări, felicitări actorilor care au fost demențial de frumoși ! S-au ,,jucat” parcă dincolo de timpul creionat dar făcând parte din el. Aveau un ,,timp” al lor printre frânturile date de veșnica ,,comandă” a colonelului, care atârna ca sabia lui Damocles. Pe tine, ca spectator, te-a lăsat să respiri sperând așa că s-a terminat. Că ai scăpat și că poți reveni la propria ta ,,iluzie”. Dar Mesagerul apare!!! Apare întotdeauna. Mângăie arătându-ți ,,colbul” – urmele de pe bocancii altora. Doar atât a rămas din cel chemat și înrolat sub ordinile/ordenelele, colonelului. Atât rămâne: colb care devine invizibil, purtat însă de și pe încălțările altora. Îl poți prelua și tu, chiar dacă nu ai fost participant direct la orori?! Se pare că da. Devine microb. Colb pe care nu-l mai vezi, dar știi că există. Îl poți arăta oricui. Spunând povestea îl faci să devină real, chiar vizibil. Dureros. Mesagerul apare mereu. Detașat dar cu o căldură răbdătoare. I s-au dat multe ,,dimensiuni” până acum. Statornicia lui, răbdarea evidentă și lipsa acuzelor și a damnării participanților pe care sigur i-a purtat cu blândețe pe un alt tărâm. O dimensiune a acestui personaj bine creionată, fără ostentație. Ajunge să îți fie drag în îndeplinirea misiunii lui, deloc ușoare.

 Prezența autorului la ,,ședința de final” a fost un firesc care i-a bucurat pe toți cei implicați. S-a râs mult. Tinerețea are avantajul că alături de înțelepciune – profesorii prezenți, regizorul și autorul piesei,  învinge întotdeauna. Pentru că nu este o ,,piesă” și gata. Remarca autorului:  ,,am descoperit valențe noi a propriei piese” i-a răsplătit cu prisosință pe toți. Și nu a fost o remarcă de complezență. Actorii simt asta imediat. Copii aceștia tineri, care au ,,jucat” un text extraordinar de dureros, dureros de actual în războiul dat pe câmpul zilnic al luptelor de putere în care suntem fiecare târâți, au primit așa un premiu meritat.
 Recunoașterea muncii acestor tineri și a îndrumătorului lor alături de care au jucat, care le-a clădit (la propriu) spațiul de joc, merită o floare și aplauzele de final. Da! Și o bomboană. În timpul unei reprezentații trăiești acolo, împreună cu EI – care devin Cuvânt Viu al unui Text. Dacă ,,după” îți poți pune întrebări nerostite până atunci și înțelegi că poți lua decizii în propria ta viață,  care devin suport și pentru comunitate, atunci menirea slujitorilor Thaliei (cum se consideră ei) este împlinită.

Sunt doar note scrise imediat după spectacol. Știu cum ne ,,apărăm” de cele relevate/ revelate: uităm! Și nu vreau asta! Ștergem cu ușurință de la suprafața memoriei, dar ele rămân putând deveni noi lupte. Interioare sau aievea. La fel de dureroase, traumatizante. Repetitive dacă nu le iei în seamă.

O piesă actuală, prea actuală. Sunt trei ritmuri în piesă. Sunt trei povești. Trei! Sunt elemente simbol care dăngăne ca un ecou mereu multiplicat: nechezatul calului, apa care fie că picură fie că la un gest magic, curge. Dar e ,,neagră ” pentru că apa are memorie! Ce bine că măcar știm și, poate și înțelegem asta. Că ne otrăvim singuri. Că ,,urmele” nu dispar. Fragilitatea tinerilor actori pare că face mult mai dureroasă tragedia dramei în care suntem, repetitiv, demult timp. Fără emfază, pare că textul curge, curge, devine litanie care te copleșește. Pentru că asemenea amintiri avem cu toții. Jocul tinerilor actori nu a avut tușe care să ,,îngroașe” textul (tentația cea mai mare a actorilor). Devine așa o realitate nudă și tu te trezești. Accente ușoare, aproape neobservate, care ,,te ating” și așa doare. Viziunea regizorală, ea da, accentuează textul, ce devine propria ta pagină de suflet.


Îi îmbrățișez pe toți, pe fiecare în parte. O punere în scenă  care a transformat o piesă de teatru extraordinară într-un adevărat spectacol care merită văzut ca să privim în/la noi, să avem grijă de propria Lume.

Sunt note succinte. Textul piesei a dat prilejul la multe interpretări regizorale și actoricești până acum. Sigur că este ,,privirea” mea subiectivă dar spre fericirea (tot a) mea, susținută de această montare.


Mulțumiri tuturor !

marți, 30 septembrie 2014

Revenirea



Doamne, recunosc că TE IUBESC ! Nu știu cum și cât și niciodată nu îmi doresc să știu asta. Pentru că Iubirea mea va crește mereu, mereu și mereu  până voi deveni din scânteie o flacără!!!

Cum să fii fericit atunci când auzi ,,suntem cu toții păcătoși și plătim pentru ....” urmând o listă lungă cât toate meridianele. Cum să te apropii cu încredere de Dumnezeu și Maica când deja de sute de ani  auzi că ești impur, plin de toate nenorocirile și amăgirile și imperfecțiunile...

Fii CURAT , CURAJOS și BUN cu tine însuți ! IUBEȘTE_TE OMULE !!! Iubește-te că EXIȘTI azi, acum. Cu toate imperfecțiunile tale ....gândite de alții care ți-au creat propria VIAȚĂ !!! Așa am fost condiționați și noi și părinții și străbunii... Așa lăsăm să funcționeze pe pilot automat Viața !
Oamenii au învățat să fie ,,aiurea”. Sunt în marea majoritatea determinați să se simtă josnici, murdari, tributari cine știe căror păcate și, cum se întâmplă ceva cum scormonesc în ,,arhive” (amintiri proprii sau din neam) începând să se teamă de cine știe care urmări. Sau considerând că e nedrept. Sau multe alte stări care îi scot din circuitul vieții de ACUM.
 Avem asemenea programe în noi, fiecare. Ce facem cu ele este important. ACUM în clipa când tot noi le activăm din ,,eroare”. Pentru că am venit să învățăm. Nu să risipim în fiecare clipă energia din noi pe bau-bauri. Începem să știm asta dar la CUM – ne înpotmolim pentru că ar trebui să ne privim pe noi, înlăuntrul nostru = zonă tabu pentru cei mai mulți. Știți că orice Energie urmează gândul și apoi devine stare dacă e susținută mai mult timp?! Știți că un gând emis ( când nu e susținut) pleacă și se întoarce mai puternic?! ( hrănit din întîlnirea cu altele asemănătoare).  Lăsați satanismele deoparte. Au fost bune pentru acum 100 de ani. Asumați-vă stările proprii și ... VIAȚA !!!

Se spune că în om e un înger și un demon. In Om este doar Divinitatea. TU alegi ce coloratură dai zilei. Am ,,învățat” multe, acum ,,alegem”. Asta este reala Putere a Omului. Liberul Arbitru.

Imi spunea cineva zilele acestea că în fiecare zi citește postarea ,,Satelitul Doamne”. Dar voia o metodă de ...protecție împotriva cuiva. Mărturisesc că am trecut prin bucurie – că citește , apoi fulgerător am simțit o mare dezamăgire. Grea încercare pentru cei care nu se ,,privesc”. 

La ce ducea dezamăgirea mea, a mea proprie ?! Să o judec?! Să fiu împotriva unui suflet care se chinuia singur și să-i mai țin și eu o predică?! Dezamăgirea e doar ca un folder care există în fiecare. Nu contează cine te mai determină să mai adaogi ceva ca să îl activezi. Aș fi trăit în ziua aceea căutînd alte și alte prilejuri de dezamăgire. Care sigur ar fi venit.
La REACȚIILE interioare trebuie fiecare să fie atent. Nu la ale celorlalți.

De ce dezamăgire?! Pentru că scrisesem de multe ori că : SATELITUL DOAMNE NU POATE FI DOBORÎT DE NIMENI !!! Din afara ta! Doar de ....tine însuți. Aici e mai dificil dar de înțeles înțelege fiecare, sunt convinsă .

 CINE poate doborî FORȚA care ne-a creat?! Aici va trebui să ,,lucrăm” fiecare. Să avem Puterea acestei convingeri. TOTALE !!! Iar asta se deprinde, se învață. Nici nu e nevoie să ,,zici” ci să nu ,,uiți” – ceea ce facem. Nu-i nimic. Revenim fără a ne lua la luptă că ,,iar am uitat”, ce păcătos mi-s. Lasă clipa trecută DEJA. Nu o fă un veșnic prezent. 

Conștientizează mereu și mereu prezentul ținându-te de el. Se învață. Metodic și sîrguincios.  ,,Am greșit/uitat?! + Iartă-mă” . Apoi va mai veni o clipă a uitării dar tu deja vei mai puternic. Și vei uita din ce in ce mai rar. Atâta tot. E o traumă autoînvinovățirea din care ieșim cu greu.

Tot ce am scris a durat cîteva secunde. Depindea de mine CE îi transmit ȘI la nivel empatic, subliminal ființei din fața mea. Mai mult decât prin vorbe. Nu m-ar fi crezut. Este minunat să vezi cum în celălalt se naște încrederea fără exaltări. Pentru că percepția asupra Satelitului Doamne așa fusese. Percepție și nu deplină încredere. O va căpăta treptat. Așa ne ajutăm unii pe alții. Asumându-ne cum suntem noi ÎN noi. Și asta vom face mereu și mereu până vom pleca de aici.
 De câte ori am ,,sărit” peste asta?! de multe ori. Și tot de atâtea ori am învățat. Și am mulțumit că este atât de minunat pe Pământ ! Nu contabilizând pe alții ci doar pe tine treptat și fără să te renegi. Doare! Prntru că renegi FRUMUSEȚEA OMULUI acoperită de multe. Se poate explica asta în zeci de moduri.

Simplitatea vieții de până acum a fost mai puțin traumatizantă sufletește ca acum. Comunicarea instantanee între pământeni a dus și la însingurare. La depresii.
Nu dezicerea de Dumenezeu ci de Creația Sa = OMUL ne face să suferim. ,,Aici e penitenciar, aici e păcatul, aici e plata datoriilor veșnice dacă întrebați pe ,,unii”. ETC....”. 

Dacă mă uit în jur depinde ce văd în raport de ceea ce este în mine. Văr cum alții se chinuie, văd cum suferă căutând... văd cum sunt manipulați de unii care care au ales să facă asta din diverse motive. Dar... pe TINE cine?ce te determină să intri în lumea pe care EI o vor așa?! CREAZĂ și tu LUMEA ! Nu boscorodi pe alții. Înseamnă că te plîngi de lumea pe care o lași să te invadeze și tu nu depui nici un efort de ....gândire, de observare. INERȚIE! Am am spus de această Lege a fizicii care este prezentă și în viața noastră.
Suntem păcătoși și ...plecăm în pelerinaje ca să ne mântuim. Sigur drumeția ne va face bine o vreme. Nu focul iadurilor (pârjolul  care se strecoară în sufletele însingurate), ne va face mai frumoși , buni și fericiți. Sigur că energia acelor locuri ne va încărca pentru o vreme. Știm bine asta. Sunt lucruri dovedite, clare. Nu ,,miracole”.

Divinitatea să fie OGLINDA fiecăruia. Nu iadul. Pentru că relaționarea cu cineva ne arată pe ce/care lungime de undă suntem. Te gândești la vecin?_ești pe lungimea lui de undă, chiar dacă ,,nu se vede” dar....se simte. Ne trăim gândurile în noi. Gânduri care devin sentimente, boli. Pentru că transmisia se face în două sensuri. Noi trimitem gânduri - el trimite. Ping pong sau ...lupte cu săbii,pumnale, pumni, după moda spirituală din ultima vreme. Funcționăm și pe acest plan de existență ( puțină informație din fizica cuantică ar fi de un real ajutor). Deci : suntem ocupați să ne ,,gândim” vecinul. Ce vom atrage? Gânduri și oameni asemănători . NU! Nu cu vecinul ci cu NOI ÎNȘINE din acel moment. La servici, la piață, în tramvai, în propria casă.

Te gândești la Dumnezeu?! Ești pe lungimea Lui de undă. Începi, treptat, să ÎL auzi, să ÎL descoperi în tine. Dumnezeu se ascunde cel mai bine în ...oameni. În fiecare în parte. Însă TU trebuie să ÎL descoperi. Și atunci COBOARĂ RAIUL PE PĂMÂNT ! daaar ...fără extazieri ! fiți foarte, foarte atenți la asta. Aici mulți devin așa, habotnici. Trăiți voi înșivă și lăsați și pe alții să trăiască. Dacă vor vedea /simți că e mai bine la voi, vor dori și ei. Așa, doar așa se schimbă lumea. Nu cu forța dinafară. Ci cu statornicia dinlăuntru.

Uită toate fricile, spaimele. Lasă-le celor care le-au provocat !!! spun unii. Eu cred că NU !!! pentru că SPAIMELE, FRICILE, DEPRESIILE  conțin o cantitate enormă din PROPRIA NOASTRĂ ENERGIE împachetată într-un ambalaj de o vibrație joasă. Care nouă ne provoacă boli. Care aruncate în afară provoacă răni și războaie.

Folosim propria energie pentru a ne îmbolnăvi sau pentru a distruge pentru că AȘA am fost determinați, preprogramați până acum.  Să ,,rulăm” tot așa?! Nu căutăm vinovați acum. Ar fi pierdere de vreme, de energie. Conștientizarea ne este de ajutor în a hotări cum să fim începând de acum, din clipa prezentă. Dar să nu creadă cineva că doar asta este suficient. Am ,,zis” și gata. Zi de zi va trebui să fim atenți cu NOI ( lăsați pe alții în pace, oricând vor putea să v-o ia înainte și rămâneți voi în urmă tot ,,amendându-i”). 

Acceptarea cu seninătate că avem de trecut prin așa zisele ,,încercări” trebuie să ne-o asumăm. Mulți nu vor asta, consideră că orice schimbare e permanentă. Și când ți-e mai bine... aluneci din nou. De ce?! Pentru că ai ,,adormit” în bucuria că ai o casă, un cățel.... Pentru că NU AI RELAȚIONAT CU DIVINITATEA. Nu supunându-te EI ci bucurându-te că EA există, lăsîndu-te fermecat mereu de VIAȚĂ. Sunt  sute de nuanțe. Dar toate înseamnă echilibru, nu extazieri din care ieși și te înspăimînți vrând și căutând alt drog....spiritual. pentru că spre asta se tinde. Mai multe ,,impulsuri” din afară fără a fi atenți CE se petrece în- lăutrul nostru. Asta e INSINGURAREA de noi înșine. Și devine dominantă dacă nu suntem atenți. Ni s-a spus în fel și chip până acum. Alegeți statornicia propriei înțelegeri și confirm-o mereu și mereu prin TINE însuți, nu după reacțiile altora. Nu depinde de ele.

Divinitatea să fie unitatea în care te mărturisești TU ca OM. Avem curajul acesta?! După toate zecile de spaime cu care venim (implementate genetic) acum, când simțim cât de minunați suntem, începem să baleiem între vechile concepte și ceea ce se naște cu putere în inima noastră. ,,Ești păcătos, aici este temniță, penitenciar cosmic” și multe, multe altele. O fi...pentru unii care așa determină să fie ascultați și prin care se ia din Puterea fiecăruia. Nu e rău nici asta pentru că te determină să spui NU,sau să accepți fără să gândești, că te dezici  de Dumnezeu. Dar... dacă am venit aici să sublimăm MATERIA, să o facem inteligentă ?! acea inteligență durabilă prin care să ajutăm întâi pe noi și apoi pe alții?!

Trebuie să acceptăm că este deja o mare diferență în gândirea/percepția noastră, între noi și părinții noștri. Ei nu au avut posibilitățile și îndrumările pe care le avem noi acum. Este suficient că ne-au dat viață.

Știu că este nevoie pentru mulți, ca și pentru mine, de a TRĂI /SIMȚI forța, energia din care suntem formați. Altfel sunt doar vorbe sau stări pasagere. Fiecare a ales o cale personală. Am nevoie de confirmări. Le caut din trei surse. Așa mi-am propus și nu prea trec peste asta. Incerc - ca să fiu sinceră. ReiKi m-a ajutat mereu până acum. E o denumire a unui sistem care se redescoperă în fiecare doar prin practică. Fizica cuantică o consider pe primul loc. Așa descoperi PUTEREA din CREAȚIE și rămâi mut de uimire și fascinație smerită în fața IMENSEI și de nepătruns REALITĂȚI DUMNEZEIEȘTI. Dar pe care realizezi că o folosești după bunul plac – fie că știi asta fie că nu. Insă informându-te afli că DA! Atunci apare FRICA ! nemărturisită dar sigur apare: gândurile, stările tale crează realitatea! Văleu! Cum să CREZI asta?! Nu e bine! Cum să renunț ,,io” la a-l mai bîrfi ( zicem ,,observa”) pe vecin ( nu am nimic cu vecinii mei, nu îi pomenesc pe ei aici, sunt oameni extraordinari. E doar pentru explicitare.). Cum să renunț la a fi nemulțumit, supărat, anxios?! Vai de mine !!! cum voi fi sigur așa că mai exist fără toate ,,coloraturile” astea?! CE pun în schimb ?! aici apare depresia sau oricare altă formă de însingurare, durere.... ( continuați fiecare).

Prima dată când am ,,simțit” hiperspațiul între/dintre palme am plecat... să mă plimb ! Eram fericită! Ceva se năștea în mine, o conștientizare pe care nu voiam să o pierd exaltându-mă. Ci voiam să o statornicesc înlăuntrul meu. Pentru că descopeream cu SPAIMĂ ce Putere este INLĂUNTRUL meu. O spaimă care mi-a prins bine. M-a ținut ,,trează”. Noi absolutizăm în ,,bun” sau ,,rău”. Dar ce e bun pentru unul pe altul îl trimite la balamuc. Știm asta. A trecut ceva timp de atunci. Au trecut multe ,,încercări” dar ,,ce nu te omoară te face mai puternic”. Pentru mine a apela la știință și la cunoașterea antică au fost doi stâlpi de nădejde în a practica pentru a descoperi cît de minunat este AICI. Fără entuziasme de prisos care și acelea îți papă din energie. Zi de zi (mai am sărit câte una-recunosc, ca să fiți și voi pregătiți în a fi sinceri cu voi) descopeream câte ,,ceva”. Nu am căutat nume, tipare mentale. Pentru că m-aș fi blocat singură. Când deschizi geamul de dimineață intră o anumită lumină la prânz alta, seara, noaptea alta. Doar să fii conștient că așa este natural, firesc, minunat. Să nu cauți explicații, cuantificări ci să te bucuri de fiecare etapă. Să TRĂIEȘTI ! Ea devine statornică. E un pic dificil de explicat dar știu că se înțelege.


TRĂIM frumusețea dumnezeiască și asta este ceea ce se așteaptă de la noi. Și NOI o dorim cu ardoare. Dar... ne închidem ochii și devenim atașați de lucruri. Nu spun că nu ne sunt necesare. Dimpotrivă. Bon. Hai să dau un exemplu. Cât nu am suferit pentru ...o fustă! O dădusem cu împrumut și a fost pierdută. Mamăăăă ce dezastru. Mă DUREA SUFLETUL. Mă supărasem pe persoană, pe mine că i-am dat-o . Calamitate, ce mai! Cerule! Ce lecție superbă a fost. Am depășit-o greu. Fusta aceea avea să se continue cu un colier de perle. Atunci am înțeles că mai rămăsese ,,ceva”. Și nu apelasem la DA sau NU, fără ranchiună, fără spaima că ,,da dacă pierd și acum”. Astea sunt nuanțe subtile din noi. Vrem să le conștientizăm sau ...ne prefacem că nu le-am ,,auzit”. Cred că asta este una din Puterile omului de acum. De atunci...liniște. Defapt au început să revină/apară lucruri pe care le uitasem, le crezusem pierdute. E doar un exemplu prin care trecem mai toți.

Statuile : Cucuteni, 4050-3900 î.e.n.

N.B. am ales această imgine pentru frumusețea și înțelepciunea străbunilor care ... ȘTIAU !
....................voi continua .