joi, 21 mai 2020

La mulți ani: Constantin și Elena




 Elena - torță, făclie devenit strălucirea Soarelui, căldura Soarelui, lumina Soarelui.

 Numele fiind asociat razelor Luminii, mai ales a celor văzute, dar și frumusețe datorită „naturii sacre” atribuite celor doi luminători: Soarele și Luna. Helena fiind, probabil, la origine o veche divinitate a luminii nopții: Selena.

Eleneia era şi un ritual dedicat zeiţei Artemis, caracterizat prin purtarea pe umeri a unor coşuri cu mirodenii şi foc.

Mitul celor doi luminători a străbătut vremurile și prin numele pe care pământecele, mai ales, îl poartă.

Găsindu-și Lumina interioară, ele devin o adevărată binecuvântare pentru cei din jur. Conștientizarea doar a aspectului diurn: strălucirea Soarelui, căldura Soarelui, lumina Soarelui,  ascunde profunzimile nopților, a strălucirii Puterii Lunii peste visele noastre care se vor împlinite.

În onomastica românească, numele este atestat încă din secolul al XV- lea, sub formă de Elena, Ileana, Olenca.
Derivate ale numelui:
Ialena, Ilinca  Ilina,  Ilena, Elina, Eliana, Alena, Ileana,
Elenca, Olena, Olina, Oliana, Olenca, Leana, Leanca, Lina, Lenuta, Lenus,
Ileanu, Lean, Elenic, Ilinu, Elencu.


Constantin: constant, ferm, neclintit, stabil.
Numele Constantin are la bază termenul latin “Constantinus”, derivat al numelui “Constans”. 

În onomastica grecească este adus pe filieră slavă, la sfârşitul secolului 14, începutul secolului 15, cu diferite forme. Printre primele variante care au fost atestate în Ţara Românească, se numără Costea, Constandin, Coia, Costică, dar şi Coica.

Se pare ca numele de "Constantin" este echivalent cu numele bulgaresc "Стоян" (Stoian) și cu numelec grecesc "Eustathios", acestea având același înțeles, "neschimbător, stabil, neclintit".


Constantin cel Mare (272 – 337) a fost primul împărat al Imperiului Roman care a propovăduit creştinismul şi chiar l-a decretat ca religie de stat. Tot el a renumit capitala imperiului Byzantium cu termenul Constantinopole şi a trimis-o pe mama sa la Ierusalim, pentru a descoperi locurile sfinte. Astfel, a fost confirmată existenţa Golgotei, a Sfântului Mormânt.

-Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Fior, era nepotul după fiică al lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, şi a fost tată marelui Constantin, care s-a născut din Elena. Consta a avut şi alţi copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăra­tului Maximian Erculie.-

Pe 21 mai, Biserica ortodoxă îi sărbătoreşte pe Sfinţii Constatin si Elena. 

Datinile străbune luminând și ele din îndepărtarea veacurilor.

Nume asemănătoare:
Constatina, Tica, Costelus, Costi, Costică, Costas, Ticu, Titi, Titișor, Titel…

Forme si variante ale numelui "Constantin" în alte limbi: în germana, maghiara, sarba si macedoniana exista forma de "Konstantin", iar rusii mai folosesc si varianta de "Kostea". Englezii si francezii folosesc variantele de "Constant" sau "Constantin". In limba greaca exista variantele "Konstantions" si "Gus", iar in italiana exista formele de "Constantino" si "Constanzo".


Darurile, din numele pe care-l purtați, să vă fie,  întotdeauna, cale de împlinire personală !!!

.....................
Semele este Luminatoarea nopții în multe mituri ale neamurilor de pretutindeni.  

Semele, o prințesă tibetană, fiica lui Cadmus și a Armoniei (Concordia sau Eris), a fost sfătuită în mod perfid de Hera să-i ceară lui Zeus să i se înfățișeze în toată splendoarea sa zeiască. Stăpânul zeilor i-a îndeplinit ruga dar, la vederea lui, Semele a căzut fulgerată și a murit. Dionis a fost salvat din pântecul Semelei de către Zeus și ținut în coapsa sa pînă a crescut destul (de unde expresia romană "născut din coapsa lui Jovis"). Mai târziu Dionis a luat-o din Infern pe Semele și a dus-o în Olimp

Semele, mama muritoare a lui DIOnisos, zeul luminii, (anterior cu mult miturilor grecești). Zeița nopții naște zeul Luminii. Mamă și fiu, alteori soră și frate.

Iar cum miturile (și minunile lor) se împlinesc, mai târziu, Elena, mama împăratului, i-a fost bun sprijin și sfătuitoare, solarului ei fiu, Constantin.

Selena, zeița cu drepturi zeiești depline, luminează crugul nopților pentru muritorii care o adoră.
 





luni, 13 aprilie 2020

Arta de a iubi



Omul care nu credea în iubire este titlul acestei povestiri din cartea: Arta de a iubi-o carte din înțelepciunea toltecă scrisă de Don Miguel Ruiz. Ne putem regăsi într-un personaj sau în celălalt. 
Descoperim, încă odată, că vechile deprinderi au o putere enormă, chiar și la cei care înțeleg și apoi trăind „realitatea iubirii”, fac un gest care doboară totul. Oricât de inteligent ai fi, prăpastia pare a fi încă mare și revii la vechile obiceiuri. 
Iubirea nu cere nimic, ea doar este existentă,  dar obișnuința, disponibilitatea de a da (acapara) cu bune intenții o depășim cu greu. Citind povestirea, fiți atenți la reacții. Veți descoperi multe despre modalitățile personale de gândire dar și de credințe. 

 Citiți și apoi stați o clipă ca să vă lămuriți cu voi înși-vă. Reluați pasajele care v-au „marcat”. Ele pot determina o atitudine, o înțelegere mai profundă. 


Lectură plăcută și cu folos !!!

                                                 




„Aş dori să vă istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire.
Acesta era un om obişnuit, la fel ca dumneavoastră şi ca mine, dar ceea ce îl făcea să fie cu adevărat deosebit era felul său unic de a gândi: el nu credea că iubirea există.

 Evident, a avut o sumedenie de experienţe în încercarea de a găsi iubirea; mai mult, i-a observat şi pe oamenii din jurul său. Şi-a petrecut o mare parte din viaţă căutând iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost că aceasta nu există.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor că iubirea nu este decât o invenţie a poeţilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face să creadă. El le spunea că iubirea nu este reală, şi deci nimeni nu o poate găsi, oricât de mult ar căuta-o.

Omul nostru avea o inteligenţă foarte vie şi era foarte convingător. El a citit o grămadă de cărţi, s-a dus la cele mai bune universităţi şi a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piaţă publică, în faţa a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternică. El le spunea că iubirea este ca un drog, te ameţeşte şi te face să o doreşti din nou şi din nou, creându-ţi o dependenţă de ea.

Ce se întâmplă însă dacă nu-ți primeşti porţia zilnică de dragoste? La fel ca în cazul unui drog, ai nevoie de această doză zilnică. Le mai spunea că relaţiile dintre îndrăgostiţi sunt la fel ca şi cele dintre un dependent de droguri şi un vânzător de droguri.

Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai mică de iubire este precum vânzătorul de droguri.

 Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât mai bine poţi controla relaţia cu celălalt. Această dinamică a relaţiilor interumane poate fi văzută cu ochiul liber, căci în orice relaţie există un partener care iubeşte mai mult şi un altul care nu iubeşte deloc, dar îl manipulează pe celălalt.

Unii oameni profită aşadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător de droguri profită de pe urma toxicomanilor. Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, trăieşte tot timpul cu teama constantă că nu îşi va putea asigura următoarea doză de dragoste, adică de drog. "Ce mă voi face dacă mă va părăsi?" Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: "Îmi aparţine!" El devine astfel gelos şi solicitant, din cauza fricii de a nu pierde următoarea doză. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreşte, dându-i mai multe sau mai puţine doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet şi va fi dispus să facă orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: "Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susţin că şi-o poartă cei doi parteneri? Nu există aşa ceva.

În faţa reprezentanţilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate.

Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să îşi încalce promisiunile făcute. Totul se reduce la un război al controlului, la cine reuşeşte să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri şi cine toxicomanul...

După numai câteva luni, respectul pe care şi l-au promis iniţial cei doi a dispărut. În urma lui nu au rămas decât resentimente, otrava emoţională, răni reciproce, care cresc treptat, până când iubirea nu mai există deloc. Ei rămân totuşi împreună, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalţi, şi chiar de teama propriilor critici şi păreri.
Unde se mai poate vorbi însă de iubire?

 El le-a mai spus că a văzut multe cupluri în vârstă care au trăit împreună 30, 40 sau 50 de ani, şi care erau foarte mândre că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relaţia lor, tot ce spuneau era: "Am supravieţuit căsniciei". Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda şi decidea să îndure suferinţa. Oricum, persoana care avea voinţa mai puternică şi nevoi mai puţine câştiga războiul, dar unde era iubirea de care vorbeau?

Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe nişte posesiuni. "Ea este a mea". "El este al meu". Si astfel, eroul nostru a continuat să peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire.

 El le-a mai spus oamenilor: "Eu am trecut prin toate acestea. De acum înainte nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii".

Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale.
Iubirea nu există. Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simţit curios. De aceea, s-a aşezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva.

Vă puteţi imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există.

 "Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!" 

Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.
- De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el.
 - Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranţă la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect şi credinţă, şi am întemeiat o familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost soţia credincioasă, care avea grijă de copii şi de casă, în timp ce soţul meu a continuat să se ocupe de carieră. Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am încetat şi eu să îl mai respect pe el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu îl mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine. Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi sta în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că, dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng.

Înţelegând-o perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:
- Ai dreptate: iubirea nu există. Noi căutăm iubire, ne deschidem inimile şi devenim astfel vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne răneşte, chiar dacă suntem convinşi că ne vom putea detaşa. Oricâte relaţii am avea, acelaşi lucru se petrece din nou şi din nou. De ce să ne mai obosim să căutăm iubirea?
Cei doi gândeau la fel, aşa că s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relaţie frumoasă. Se respectau reciproc şi nu s-au dezamăgit niciodată. Pe măsură ce relaţia avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiţi împreună. Nu ştiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca să îl controleze pe celălalt, nu erau deloc posesivi. Relaţia dintre ei a continuat astfel să se aprofundeze. Le plăcea să fie împreună, căci viaţa li se părea mult mai amuzantă astfel. Când nu erau împreună, ceva lipsea din viaţa fiecăruia dintre ei.

Într-o zi, pe când era plecat din oraş, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudată:
"Hm, poate că ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzaţie atât de diferită de ceea ce simţeam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poeţii, nici cu ceea ce afirmă religia, căci nu mă simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea să aibă grijă de mine, nu îmi vine să-mi vărs frustrările asupra ei pentru eşecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreună. Ne bucurăm fiecare de prezenţa celuilalt. Eu respect felul în care gândeşte ea, felul în care simte. Nu mă simt deloc stânjenit alături de ea, nu mă agasează niciodată. Nu mă simt gelos când este cu alţi bărbaţi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate că iubirea există totuşi, dar este altceva decât ce cred oamenii".

De-abia aştepta să ajungă acasă şi să-i spună de ideea ciudată care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însă bine să vorbească şi ea i-a luat vorba din gură:
- Ştiu exact ce vrei să spui. Mi-a trecut şi mie prin cap aceeaşi idee, cu mult timp în urma, dar nu am vrut să-ţi spun, căci ştiam că nu crezi în iubire. Poate că iubirea există totuşi, dar nu este ce credeam noi că este. Cei doi au decis să devină amanţi şi să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au înrăutăţit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu.

Chiar şi cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi. Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simţea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol.

 Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a aşezat în palma lui.
Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem de fericit, şi de-abia aştepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea.

Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simţit un moment de îndoială; iubirea lui era prea copleşitoare, şi atunci, steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion de cioburi.

Si uite-aşa, am ajuns iarăşi la un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul ca iubirea nu există.

Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi aşteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul pentru paradisul pe care l-a ţinut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire.

Cine a comis greşeala? Puteţi ghici?

Greşeala i-a aparţinut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui.

Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greşeala lui a fost că a renunţat la ea şi a aşezat-o în mâinile ei.

Fericirea nu vine niciodată din afara noastră. 
El era fericit datorită iubirii care ţâşnea din inima lui. 
Ea era fericită datorită iubirii care ţâşnea din inima ei.

Când el a făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui.

Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să ştie ce era în mintea lui. Ea nu putea şti care erau aşteptările lui, căci nu îi cunoştea visele.

 Dacă veţi proceda la fel, luându-vă fericirea şi punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va sparge, la fel ca şi steaua din poveste.

Dacă îi dăruiţi altcuiva fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura.

Pe de altă parte, de vreme ce fericirea se naşte în interior şi este rezultatul iubirii dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea.

Nu aveţi dreptul să faceţi niciodată responsabil pe altcineva pentru ea. 
Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele.

 Noi ne punem steaua în palma celuilalt, aşteptând ca el (sau ea) să ne facă fericiţi, şi invers.

Nu contează cât de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată cel care doreşte cealaltă persoana să fiţi. Aceasta este greşeala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun început.
 Noi ne bazăm fericirea pe celălalt. Din păcate, lucrurile nu merg în acest fel.

Noi facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am eşuat.

                                                        
„Arta de a iubi-o carte din înțelepciunea toltecă”- Don Miguel Ruiz

sâmbătă, 28 martie 2020

Nunta cosmică


Nunta cosmică-Sabin Bălașa




Nunta cosmică, o împletire a dualităților dar la cea mai înaltă, minunată fecvență, a energiilor interioare! Trei zile de care putem avea parte pentru a învăța să statornicim energii puternice, în noi înșine! Luminătorul zile și Doamna Nopții ne ajută. Doi veșnic îndrăgostiți!

 Frecvențele energetice a Soarelui și ale Lunii, sunt armonioase în aceste trei zile, așa cum sunt ale mirilor. Pline de freamăt, de nerăbdare... dar apar piedici inevitabile. Cine iubește-le trece! Asta este lecția celor trei zile. Confruntarea cu spaimele, îndoielile, poate neputința și multe altele, pe care le putem cu ușurință depăși dacă avem ochii inimii deschiși și lăsăm vechile tipare personale, deoparte. Nu va fi ușor. Dar am avut îndrumători buni: cărți, seminarii, cursuri... S-au adunat cât pentru două vieții, atât de flămânzi am fost în a căuta „ceva” care să ne facă să ajungem la noi înșine. Intîi trebuie să simțim în interior ca apoi să putem explica, să nu pornim de la explicații pentru a simți.

Trebuie să fim atenți la vorbele, atitudinile, stările noastre. Să conștientizăm că „nu suntem singuri sub soare” iar comportamentul nostru de acum va fi cel dominant în perioada următoare.

 Nu sunt astrolog dar cred că, în aceste trei zile, puterea energetică a celor doi aștri, emană armonie de care ne putem lăsa purtați. Chiar dacă în jurul lor, alte planete sunt în conflict, unele cu altele, sau au conflictele lor interne. In fiecare an sunt planete care în acestă perioadă au și ele conflicte care, energetic, ne pot influiența dacă nu suntem atenți în a ne rezolva pe ale noastre. Așa „reușim” să ne fie amplificate. Doi se ceartă și intrăm în jocul lor, aprinzându-ne și noi. E cazul să ne potolim, mai ales că avem suficiente de rezolvat cu noi înșine.

Dualitatea noastră pământeană ne-a dominat. In trei zile ne putem auto-observa și alege. Primim energiile curate ale Iubirii. Recunoștința din noi trebuie să fie răspunsul. Cum ne trăim stările își va pune amprenta pe tot ceea ce ni se întâmplă până la următoarea nuntă cosmică din anul viitor.
Nunta cosmică reflectă partea cea mai minunată din noi! Magia personală! Ne poate speria atâta putere și să căutăm vechile stări pentru a ne ascunde în ele. Este atâta tumult în jur încât greu realizăm că este consecința acțiunilor noastre, ale tuturor. Poate ne și înfricoșează acest gând și, mai bine, nu-l acceptăm.

Pe parcursul anului, avem multe „șanse cosmice” dar, Nunta cosmică ne aduce Iubirea celor două armonii din noi: cald-rece, noapte- zi, iubire-ură. Ele sunt de mult timp, și timpuri, în dezechilibru. Cresc și  scad în noi. În Natură totul este simplu: se completează una pe alta, se armonizează derulându-se parcă după un tipar. Noi însă intervenim cu „autoritate” creind dezechilibre. Să nu uităm că Saturn -domnul Karmei este în Vărsător, când schimbarea este inevitabilă și personală. Deciziile luate acum, stările de acum sunt mult amplificate pentru că facem parte, suntem în pragul dintre ere. 

La fiecare două mii de ani s-au produs schimbări în conștința umană. Acum e un tăvălug care nu treptat, ci brusc, ne-a luat pe sus. Sper să rezistăm „zborului” (vărsătorul este o zodie de aer).
AZI este o zi Minunată! Să o lăsăm să fie, doar să ne bucurăm de ea, acea bucurie tăcută la care participă inima și mintea. Și mâine, și poimâine și așa, vom culege roadele.

Nuntirea înserării cu primii zori, mereu va exista!

                                          Nunta cosmică să ne fie veșnică nuntire!





                                              Cosmic marriage-Sabin Bălașa 1882

Scrisoare de la coronavirus către oameni




Textul scrisorii este actual, este de acum. Fiecare simte adevărurile scrise în ea. Important să nu uităm și, cred că nu avem altă șansă decât să devenim ceea ce, în ultimii ani descoperim, mai mult mental decât ca stare, că suntem. Dar incă nu am descoprit chipul nostru adevărat, ci doar pe cel care este acoperit de multe văluri. Este timpul să avem curajul să ne descoperim, să aruncăm vălurile, unul câte unul. Nu ne vedem chipurile reale ci pe cele contrafăcute.
Sigur, vom fi surprinși cât de minunați suntem !!!

Vom petrece mult timp departe de cei dragi, pentru a-iproteja pe ei și pe noi înșine, de dragul lor. Descoperim câte clipe am irosit fiind furioși, supărați, neatenți... 
Avem o șansă uluitoare !!! „Nemurirea aparține speciei umane, moartea il revendică pe individ” am citit cândva. 
Bucuria, fericirea, sănătatea înseamnă VIAȚĂ, așa scurtă cum e ea. 

Criza provocată de pandemia de coronavirus a oprit lumea în loc. Milioane de oameni sunt izolați la domiciliu, în încercarea de a stăpâni răspândirea virusului. Cum ar suna o scrisoare redactată de virusul care a răpus mii de oameni. Destinatari? Noi, oamenii. 
Redactorii site-ului shtiu.ro și-au imaginat că virusul ar fi putut să vorbească. Ce ne-ar spune Coronavirus?

Salut, eu sunt Coronavirus! Mi se mai spune și Covid-19. Da, sunt chiar eu.

Mă scuzați că am apărut atât de brusc în viața voastră în această formă. Sunt aici.
De ce mă aflu aici?
Să zicem că am venit pentru că am obosit să văd cum vă distrugeți singuri viețile.

 Eram obosit să văd cum tratați Planeta pe care viețuiți, să văd cum vă tratați unii pe alții.
Eram obosit să asist la războaiele voastre, la conflictele, invidia dintre voi, ipocriza și egoismul vostru. Eram obosit să văd cât de puțin timp petreceți cu copiii voștri.

Obosisem să vă văd cum vă plângeți de viețile voastre fără să faceți ceva să vi le schimbați.
Eram obosit să asist la felul obsesiv în care vă doriți ultimul model de smartphone sau ultimul model de mașină.

Mă săturasem să văd cât de puțin timp vă acordați unul altuia și mai ales cât de puțin timp acordați familiei.

Știu, voi fi dur cu voi. Poate prea dur.

Dar, sunt doar un virus.

Prezența mea aici vă va costa vieți, dar trebuie să înțelegeți că este necesar să vă schimbați odată pentru totdeauna.

Pentru binele vostru. 

Pentru binele omenirii.

 Mesajul meu este simplu: am vrut să opresc totul pentru a înțelege că viața este esențială, a voastră și a copiilor voștri.

V-am strâns în case, alături de cei dragi.
Poate astfel, veți înțelege lucrurile care contează cu adevărat.

Poate așa veți înțelege ce importantă este o îmbrățișare, o strângere de mână, un dialog, o plimbare în parc sau o cină la restaurant cu prietenii.

Sunteți toți la fel. Nu sunt diferențe între voi.

V-am demonstrat că distanțele nu există, 
am parcurs mii de kilometri într-un timp relativ scurt.
Eu sunt în trecere, 
dar ceea ce am creat în relațiile dintre voi, 
ar trebui să dureze o eternitate.

Apreciați ceea ce aveți și faceți bine semenilor voștri.
Trăiți-vă viețile într-un mod simplu.

 Bucurați-vă de natură și de lucrurile normale.

Când veți sărbători eradicarea mea,
 eu voi fi deja plecat.

 Încercați, 
însă,
 să nu fiți buni 
doar în prezența mea. 

Adio!”



miercuri, 25 martie 2020

Buna Vestire



BunaVestire – Blagoveștenia sau Ziua cucului, este ziua în care Arhanghelul Gavriil i-a spus Fecioarei Maria că a fost aleasă să fie Mama lui Iisus Hristos.

Din timpuri imemoriale, am fost intim legați de ritmurile Naturii! Primirea și primenirea pentru o nouă etapă este o sărbătoare și un  Ritual.

Sufletul Naturii face parte din noi. Mereu avem de făcut o alegere: de a primi Lumina în Sufletul nostru. Nu este o simplificare a darului din această zi, unică prin puterea ei, ci și o conștientizare, acceptare cu bucurie, speranță, a unei noi alegeri. Natura ne îndrumă, ne este mereu alături, sprijin. Să primim darurile Ei.

Este plin de minune Ritualul ortodox, dar la fel de minunat și înțelept este și cel strămoșesc, a cărui rădăcini fac parte din noi.

 In fiecare poate fi primită Buna Vestire a Luminii!

An de an, pe 25 martie, lumea creștinii celebrează una dintre cele mai mari sărbători de peste an
 în popor, se spune că la Blagoveștenie este răscrucea timpului. Când natura renaște. Și e momentul propice începerii lucrărilor agricole.

In unele zone, pentru a avea roade bogate in livezi, pomii se amenintau cu toporul si se stropeau cu tuica. Tot acum, gospodarii din Maramures aduna lucrurile de prisos de prin curti si le dau foc. Ritualul, cunoscut sub numele Noaptea focurilor, e practicat la fiecare casa maramureseana, el durand pana dupa miezul noptii sau pana in zori.

In Bucovina nu se pun oua la closca de Bunavestire, deoarece se considera că ar putea ieși pui cu două capete și patru picioare.

În calendarul popular, Buna- Vestire este cunoscută drept Ziua Cucului, pentru că se crede, că acum cântă cucul pentru prima dată în an, vestind venirea primăverii. Totuși, lumea se teme de acest moment. Căci nu e de bine dacă-ţi cântă cucul în spate. Se spune că dacă auzi cucul cântând în spate, de dimineaţă, pe stomacul gol, vei muri exact peste atâţia ani de câte ori ți-a cântat cucul.

Pentru că acordă respectul cuvenit atât marii sărbători religioase, cât și tradiţiilor legate de această zi, oamenii ţin cont de faptul că e un mare păcat să muncească la Blagoveștenie. Ba chiar se zice că dacă din porumbul măcinat de Buna Vestire s-ar face mămăligă şi s-ar da peştilor din iaz, peştii ar muri. 

Printre datinile care se mai păstrează este și aceea de a avea bani, în special monede, în buzunare, de Blagoveștenie.  Orice cântec al cucului trebuie plătit. Ca să aducă noroc, sănătate și belșug.


Cucul perceput ca încarnare a strămoșului mitic, pasăre cu un pronunțat substrat erotic, anunța sosirea efectivă a primăverii. 

Primul sau cântec care are loc de obicei la Bunavestire, trebuie să fie așteptat de toți oamenii in haine curate, veseli, cu stomacul plin și cu bani în buzunare. Daca nu ar fi indeplinite aceste condiții rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate acele lucruri în anul care va urma.
Flăcăii și fetele îl întrebau pe cuc când se vor căsători: "Cucule voinicule/ Câți ani îmi vei da/ pân' m-oi însura (mărita)?". Dacă se întâmpla ca după rostirea acestor cuvinte, cucul să cânte, cântecul său echivala cu un an de asteptare. Dimpotrivă, dacă el tăcea era semn că  va fi o căsătorie în scurt timp.
De asemenea, craca pe care a cântat cucul de ziua sa, era tăiată și pusă în scăldătoarea fetelor, în speranța că flăcăii nu le vor ocoli.

Exista obiceiul ca în această zi, să se numere de câte ori cucul își cânta numele, număr care ar descoperi câți ani mai avem de trăit.


Numai de două ori se dă dezlegare la pește în Postul Mare: la Buna Vestire și la Florii. Oamenii cred că dacă se mănâncă pește acum se va simţi bine tot anul, la fel ca peștele în apă.
Tradiția spune că în cazul în care primul cântec al cucului era auzit pe stomacul gol, în spatele omului, acesta era un semn rău: „Cucu-n spate mi-a cântat/ și moartea m-a săgetat!".

În unele aşezări din Apuseni, gospodarii stropesc cu ţuică la rădăcină pomilor şi cu vin la rădăcina viţei de vie ca să aibă rod bogat în acest an. În aceeaşi zi, gospodarii din Maramureş adună lucrurile de prisos de prin curţi şi le dau foc.

În Bucovina şi în multe zone din Muntenia, femeile împlinesc o datină: ele se scoală dis de dimineaţă, fac foc în ogradă şi pun în faţa uşii pâine, sare şi apă; când apa s-a mai încălzit se lasă în acelaşi vas, pentru ca îngerii să-şi potolească setea. În schimb, pâinea şi sarea se dau de pomană unui sărac, cu convingerea că această tradiţie va aduce spor şi sănătate în acea gospodărie.




„Pasărea-Nepasăre sau Cucul”

„Cucul (Cuculus canorus) este o pasăre migratoare, care face parte din ordinul Cuculiformes, familia Cuculidae. Pasărea nu cloceşte, ci femela îşi depune ouăle în cuiburi străine, care sunt de obicei ale unor păsări cântătoare mai mici. Cucul este răspândit mai ales în emisfera nordică, dar iernează în regiunile de savană din Sudul Africii şi din Sudul Asiei, cu temperaturi variind între 15 şi 19 grade.
În dialectele geto-dacice, cucului i se spunea KUKO şi KOIKO, ceea ce sugera şi glasul acestei păsări, dar şi harul de prevestitor (cf. rom. ghioc), şi aşa a rămas şi în mitofolclorul românesc. Denumirea lui este atestată în lista plantelor medicinale dacice, sub formele KUKO-LIDA, KOIKO-LIDA şi KOIKO-DILA.

Numele cucului s-a păstrat şi în etnobotanica românească, unde există plante ca: laptele cucului, ciuboţica-cucului, grâul-cucului, limba-cucului, mălaiul-cucului, mărgica-cucului, mărul cucului, măzărichea-cucului, mierea-cucului, porumbul-cucului, scaunul-cucului, stupitul-cucului, umbra-cucului etc.

În tradiţiile româneşti, cucul este considerat pasăre sacră, aducătoare de bucurie, plăcută lui Dumnezeu, fiind un mare păcat s-o ucizi: ”E păcat să-l omori, căci nu face niciun rău; îţi seacă mâna, dacă l-ai omorât”. Această deosebită situaţie a cucului îi acordă şi un rol primordial, aşa cum se observă şi într-o doină, unde se spune:

De când s-a urzit pământul
De-atuncea ne bate vântul,
De-atuncea ne cântă cucul.

Cântecul cucului are însă uneori efecte teribile, prevestitoare de nenorociri, mai ales când este acompaniat de maica lui:

Frunzuleană de nagară,
Este-un nuc între hotară
Şi cu nucele amară,
Şi-un cuc cântă de se-omoară.
Dară muma cucului
Şade-n vârful nucului,
Şi-aşa de tare cânta,
Crengele în jos pleca,
Mare foc şi mare vânt,
De lua frunza de pe câmp.

În cadrul unor obiceiuri magice, cucul este ”plătit” să cânte, cum se înţelege dintr-o altă doină:

Frunzuleană pui de nuc,
Bată-te pustia, cuc,
Ţi-am plătit să cânţi un an,
Nu mi-ai cântat nici de-un ban!

În general, cucul este înzestrat nu numai cu darul cântecului, ci şi cu cel al vorbirii. El aduce veşti bune:

- Cucule, de unde vii?
- De pe Jii, de peste Jii,
De pe cei codri pustii.
- De-a mea maică ce mai ştii?
- Ia, ţi-oi spune veste bună,
Că maica ţi-e sănătoasă;
Pâine albă frământa
Şi la tine se gândea.

În continuarea cântecului, cucul aduce ştiri liniştitoare despre sora şi fratele celui ce întreabă.
Se crede că primul cântat al cucului vesteşte anii pe care-i mai are de trăit cel care-l aude, sau câţi ani mai are până la căsătorie cel care-l ascultă şi nu s-a căsătorit încă.

De obicei, cucul participă, ca mesager, şi la farmecele de dragoste.

În tradiţiile populare se practică Răscucitul, prin repetarea cântecului acestei păsări, pentru apărarea manei vacilor. Primăvara, de Lăsatul Secului, începe Jocul Cucilor, când tinerii se deghizează în cuci, dansând în cadrul unei nunţi simulate şi lovind sătenii cu beţe sau cu bice. Se crede că, prin intermediul măştilor acestui joc şi cu ajutorul zgomotului de clopote, cucul alungă duhurile rele, iar prin atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă se alungă boala. La sfârşit, măştile se distrug.

Conform calendarului popular, cucul se face auzit la Buna Vestire, când se consideră că începe primăvara. Atunci i se dezleagă limba, fiindcă a mâncat din primii muguri ori pentru că a cântat în Poarta Raiului. Se şi spune: Cucul, până nu vede mugur, nu cântă.

El cântă până la Sânziene sau până la Sân-Petru, când ”răguşeşte”, pentru că s-a hrănit cu boabe de cireş sau de orz, ori pentru că a auzit şuieratul coasei. Atunci, se spune că a mâncat cucul cireşe.
Se mai zice: A tăcut cucul, a trecut primăvara.

Iată şi un cântec despre plecarea cucului:

Câte păsări îs pe munte
Nu-i ca cucul de cuminte;
Cât aude glas de coasă,
Se duce din ţara noastră.

Tăcerea cucului, după Sânziene, se mai explică şi prin pribegia la Curţile Dorului:

Zis-a Dorul să mă duc
După cântecul de cuc,
Sus în vârful muntelui,
La Curţile Dorului,
Unde-s porţile de pară
Şi oameni fără tihneală,
Unde-s porţile de foc
Şi oameni fără noroc.

Se mai crede că între Sânziene şi Buna Vestire cucul se preface în uliu.

Fiind o pasăre neobişnuită, cucul este scos din regnul care ar trebui să-i fie firesc. Într-o poveste-ghicitoare, la întrebarea ”ce este pasăre-nepasăre”, răspunsul este ”Cucul, pentru ca el nu vărează, nu iernează, iar puii, dacă vrea să-i aibă, nu-i vrednic să-i crească”. Datorită obiceiurilor sale, această pasăre este simbol al singurătăţii, de unde şi expresiile ”singur-cuc” şi ”a fi frate cu cucul”.

Se zice: Cucul cântă, dar tânjeşte după cuib.

Cântecul lui, deosebit de frumos, a dus la mai multe zicale: Cioara vrea să cânte ca un cuc, piticul vrea să pună mâna pe Lună; Oricât ar ţipa, bufniţa nu poate cânta cum cântă cucul; N-ai văzut din porc stup şi din cioară cuc; Cucul îşi cântă numele.
 El nu pare a avea vreo grijă:
Cucul cântă, te-asurzeşte,
Vrabia ouăle cloceşte.


A avea ”casa cucului”, adică a nu avea nicio casă înseamnă a fi blestemat:

Cine iubeşte şi lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă:
Aibă casa cucului,
Târâişul şarpelui
Şi liniştea vântului,
Pulberea pământului!

Obiceiurile sale de ”pasăre-nepasăre” au dus la multe alte expresii sugestive: de florile cucului, adică ”degeaba, inutil”; a umbla de flori de cuc – ”fără rost”; cântă cucu-n punga lui; bată-l cucul!;ascultă cucul până îţi cântă!; rău i-a cântat cucul; a-i cânta cucul în spate (din stânga, rău); a-i cânta cucul în casă; a aduce cuiva lapte de cuc; a avea mila cucului.

Aşa are să-i cânte cucul, se spune despre cineva care nu se va mai întoarce niciodată. La fel, cât cucul sau cât îi cucul înseamnă ”niciodată, cât îi hăul”.

Aceleaşi obiceiuri de ”pasăre-nepasăre” îl alătură... beţivilor: a fi cap de cuc, a fi cuc, a se face cuc; a fi cuc şi altă pasăre. De asemenea, a-i aduce cuiva şi lapte de cuc înseamnă ”imposibil”. Totuşi, se spune despre cel căruia îi cântă cucul în faţă că prosperă.

Folclorul nostru remarcă mereu calităţile deosebite ale acestei păsări: ”

Cum este cucul ales între toate păsările şi busuiocul dintre toate florile”. Adrian Bucurescu

joi, 5 decembrie 2019

La mulți ani Nicoleta- Nicolae !!!



La mulți ani Nicoleta- Nicolae, împreună cu toți cei dragi !

Vă doresc Darul gândurilor Bune, a mângâierilor și alinărilor sufletești!
Magia iubirii să devină Lege pe pământ !!! Fiecare o poate dărui din dulceața inimii lui devenind ghetuțele vieții cu care să pășiți prin lume.

Darul îmbrăţişării din inimă între oameni. Să ne deschidem inimile şi să trăim iubirea de la inimă la inimă, ca o rugăciune interioară, continuă.

Darul de a uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copacii, totul este intim legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele, viziunile fiecăruia

La mulți ani tuturor care zâmbesc copilăriei - cântecul inimii șoptindu-l în inima lumii! Darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru totdeauna.

Credința să înflorească în bucuria inimilor!

La mulți, mulți și binecuvântați ani!




Ziua  serbată la 6 decembrie, se mai numeşte şi Sân-Nicoară, Sfântul Neculai, Sfântul Niculae, Moş Nicolae, dar şi Crăciunul Copiilor. Dintre multele legende care-l privesc pe acest mare sfânt, cea mai populară este aceea a înzestrării fiicelor unui om foarte sărac, cărora le-a trimis săculeţi plini cu galbeni, pe horn, la adăpostul nopţii pentru a avea dotă de măritiș.

Mitologia noastră poate încă lumina misterele care ne acoperă trecutul.
In credința populară Sfântul Nicolae mai este cunoscut și sub numele de Sân-Nicoară, și stă alături de Tatăl Ceresc în această noapte. Sân-Nicoară are o misiune foarte importantă, anume aceea de a veghea Poarta dinspre Miazănoapte a Cerului, pe unde încearcă Soarele să se strecoare în ţinuturile neguroase, ca să lase lumea fără lumină şi căldură.

La strămoşii noştri, patru mari semizei, asemănători arhanghelilor creştini, vegheau pământul, patronând fiecare un răstimp al unei zile, un punct cardinal şi un anotimp. Ei apar şi în mitofolclorul românesc, ca duhuri, purtând, printre altele, numele de: Miez-de-NoapteZorilă, Nămiezul şi Murgilă. Nume rămase în frumoasele noastre basme.

La geto-daci, cel care veghea lumea de la miezul nopţii şi până în zori, care stăpânea Nordul şi Iarna, se numea  NIKARKES care se poate tălmăci cu mai multe tâlcuri:

 1. „Cel care îmboldeşte (porneşte) Frigul”; cf. rom. negură; a (se) înnegura; nuhăr ”nor”; a coase; (a da) ghes; alban. kashai ”ţesală”;

2. ”Ascuns (Adăpostit) în (de) Întuneric (Noapte)”; cf. rom. negru; negură; nuhăr; casă; alban. kishe ”biserică”.

3. ”Cel Pornit (Plecat) pe Întuneric; Cel Plecat din Noapte; Cel Plecat de la Miazănoapte”; cf. rom. negru; negură; nuhăr; latin. niger ”negru; întunecat”; rom. (a da) ghes.

O variantă a teonimului este NIGRI-NIANA ”Mai-Marele Întunericului (Nopţii); Domnul Negru” (cf. rom. Negru; negură; nuhăr; noian; nană; nene; nun), atestată ca localitate din Tracia, ce-şi va fi luat denumirea de la un templu omonim din negura timpurilor.

În tradițiile care au străbătut veacurile, Moș Nicolae apare pe un cal alb, trimitere la prima zăpadă care vine la începutul iernii. In această zi Moșul își scutură barba sură și începe să ningă. Iar dacă nu ninge înseamnă că Sfântul Nicolae a întinerit.

Când își scutură barba, începe a ninge zdravăn. Dacă vine zăpadă de ziua lui, atunci va fi iarnă grea, care va ţine până la ziua Sfântului Ion Botezătorul.
Când vine Sân-Nicoară pe cal alb, iarna va fi scurtă, iar dacă vine pe cal negru, va fi lungă şi grea. Alţii spun că, dimpotrivă, dacă vine pe cal alb, iarna va fi lungă, iar dacă vine pe cal negru, va fi scurtă.

Pe la Sfântul Nicolae, Constelaţiile Găinuşa şi Rariţele asfinţesc în acelaşi timp cu seara. Iarna începe la Sân-Nicoară şi se termină la sărbătoarea de Alexii. Se spune:
La Sân-Nicoară,
Neaua coboară.

Se crede că ajută văduvele, orfanii și fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor și salvează de la înec corăbierii, apără soldații pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. De ziua lui, se roagă oştenii la el, căci se spune că acest sfânt stă călare pe tun. 

Sân-Nicoară este şi ocrotitor al caselor, al militarilor, al marinarilor, dar şi al hoţilor şi tâlharilor! 
În Muscel se spune că „la Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiul în găoace”.

In alte regiuni fetele se aduna in ajunul sărbătorii pentru a face plăcinte, iar seara, la ora nouă fix, flăcăii năvălesc peste ele și petrecerea începe.
In zona rurală, în ziua de Sfântul Nicolae, feciorii se organizează în cete, își aleg gazda în casa căreia încep repetitiile pentru colinda de Crăciun și de Anul Nou.

Ca şi de Sfântul Andrei, în seara premergătoare sărbătorii de Sfântul Nicolae se pun crenguţe de măr, cais, zarzăr sau vişin în vase cu apă, şi vor înflori de Anul Nou. . În funcție de crenguța care a înflorit, se așteaptă recolta de fructe în noul an.
Dumnezeu şi cu Sfântul Nicolae stau la masă, văzuţi de oamenii curaţi în lumină mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori în această noapte.  

Ziua de Sân-Nicoară se ţine şi împotriva a tot soiul de boli şi a loviturilor.
 La acest sfânt se roagă fetele mari, ca să le dea noroc la măritiş.


Sărbătorii i se mai spune şi Crăciunul Copiilor, fiindcă Moş Nicolae este şi patronul celor mici şi le aduce daruri, dacă au fost cuminţi, pe care le pune noaptea în încălţămintea lor. Dacă nu au fost cuminţi, atunci le aduce o nuieluşă ce-i poartă numele, pe care părinţii le-o arată din când în când odraslelor, când se întrec cu năzbâtiile. Pentru Mos Nicolae este suficient sa se uite prin ferestre pentru a-și da seama daca un copil a fost cuminte sau nu.
Nuieluşa Sfântului Nicolae nu era deloc o glumă, cum este astăzi. 

O variantă a ei era „un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos”, cum îl descrie Ion Creangă în „Amintiri din copilărie” :
„şi părintele îi pune numele Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti... (...) Și a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce a învăţat peste săptămână; şi câte greşeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşală să-i ardă şcolarului câte un Sfânt Nicolai”.
 Cum se ştie, acel ”drăguţ de biciuşor” a fost inaugurat chiar de fata popii, ”Smărăndiţa, care a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mânile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dânsa”.

Etnologii precizează faptul că în cultura noastră nuielușa lui Moș Nicolae este fie o nuielușă de alun, fie una de măr.

 Dacă aceea de alun este asociată cu ideea de pedepsire a copiilor ce nu și-au ascultat părinții, cea de măr are o semnificație mai complexă. Cu alte cuvinte, dacă aceasta va înflori până la Crăciun, este o dovadă a faptului că Moș Nicolae l-a iertat pe cel ce nu a ascultat. Astfel, copilului respectiv i s-a trimis inițial o mustrare, o avertizare în direcția respectării unei conduite, după care i s-a „mijlocit" iertarea, întrucât Sfântul Nicolae este și blând totodată.

Mai ales în universul rural,  părinții și bunicii aveau obiceiul de a-i avertiza pe copii asupra nuielușei lui Moș Nicolae, care știe tot ce fac și le-o poate aduce în loc de daruri. De aici vine ideea nuielușei ca un mijloc de disciplinare a micuților, ce vor încerca să fie mai cuminți pentru a evita primirea ei.
Se spune că nuieluș
a  și demersul de pregătire a ghetuțelor pentru Moș Nicolae sunt niște adevărate metode de responsabilizare a copiilor, de conștientizare că faptele bune vor fi răsplătite, iar cele mai puțin bune vor fi sancționate.
Darurile aduse de Moș Nicolae sunt un simbol al generozității, al dorinței de a fi mai buni. 

Credințele ne sunt pline de înțelepciune și necesare pentru că izvorăsc dintr-o cunoaștere mult mai apropiată de natură și de Dumnezeu. Sunt ascunse în ele principii de comportament față de tot ceea ce suntem și tot ce ne înconjoară și e bun motiv să continuăm cu sfințenie o legătură atât de veche.

Depinde însă din ce perspectivă privim. Nuielușa este un simbol al verticalității în viață, pe care părinții au menirea să îi învețe pe copii. Spaimele nu ne aduc ascultare. 

Cred că ... este o nuielușă fermecată, nuielușă care înflorește în casa unde este dăruită, aducând bunăstare și armonie. Nuielușa de alun, dăruită este un semn de predestinare pentru a găsi un drum bun (e folosită și acum în radiestezie). Sau, pusă în apă, va înflori, ca toate gândurile bune! 


Ideea este să schimbăm temerile de până acum și să creăm o altă perspectivă care, pe noi ne cam lua cu fiori când venea Moșul (modern spus: creăm o altă hartă a creierului). Câți nu tremuram la gândul că știe toate cele .... și se ducea bucuria. Disciplina interioară se poate oferi cu înțelepciune și prin puterea exemplului. 



Zâmbiți și bucurați-vă de viață împreună cu cei dragi!

Să aveți o zi sfântă plină de bunătățile inimii împreună cu cei dragi !!!