Înălțarea Domnului

Între Praznicele  Împărăteşti cu dată variabilă, legată de Paşti, este şi sărbătoarea Înălţării la cer a Domnului. 

În această zi, oamenii  schimbă salutul cu „Hristos s-a înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”. Este sărbătoarea în care Biserica face amintire în fiecare an de ultimul eveniment din viaţa pământeană a Mântuitorului. Se spune ca după Inviere, Iisus s-a mai arătat o dată ucenicilor, pe Muntele Măslinilor, încredințându-i de puterea Sa. El a mâncat alături de ucenici, așa cum făcuse odinioară. După 10 zile, de Rusalii, Duhul Sfânt avea să se pogoare.

 Potrivit Evangheliei lui Luca ( 24, 42) Iisus le-a dat ucenicilor ultimele învăţături, a mâncat alături de ei „o bucată de peşte fript şi o bucăţică dintr-un fagure de miere”, convingându-i că nu s-au întâlnit cu o nălucă.

Sărbătoarea cade întotdeauna la 40 de zile după Înviere, și se serbează mereu în joia săptămănii a şasea după Paşti. Deşi sărbătoarea are o bază biblică şi s-a prăznuit de timpuriu, mărturii scrise despre existenţa ei sunt doar din secolele III - IV. Constituţiile Apostolice o menţionează ca pe una dintre cele mai vechi sărbători. 

După unele mărturii istorice, ea se prăznuia  odată cu Cincizecimea, sau Rusaliile, la 50 de zile de la Înviere. Începând cu secolul al IV-lea, o serie de Sfinţi Părinţi fac referire la această sărbătoare, prin predici sau cuvântări ţinute cu această ocazie: Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Sf. Atanasie al Alexandriei şi Sf. Grigorie de Nissa, ca şi Socrate. Fericitul Augustin (sec. V) arată că în vremea lui  era generalizată şi serbată la 40 de zile după Înviere, în toată lumea creştină.

 Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor" din anul 332 menţionează pentru prima oară sărbătoarea Înălţării Domnului. Din scrierile acestuia, putem deduce faptul că Înălţarea Domnului se ţinea în aceeaşi zi cu Rusaliile, la 50 de zile după Înviere.

Abia la sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea, sărbătoarea Înălţării Domnului s-a sărbătorit în altă zi decât Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile), şi anume, la 40 de zile după Înviere. Această dată a rămas până în ziua de astăzi neschimbată.

Sărbătoarea a căpătat o importanţă deosebită după ce Sf. Împărăteasă Elena, mama Sf. Constantin cel Mare, a construit o biserică măreaţă pe muntele Măslinilor, de unde se înălţase Domnul şi unde sărbătoarea se prăznuia cu mare fast, asa cum se face şi astăzi.

 În urma hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din anii 1999 şi 2001, Înălţarea Domnului a fost consfinţită că Zi a Eroilor. În această zi, bisericile româneşti din ţară şi din străinătate sărbătoresc pe toţi eroii români care au căzut pe câmpul de lupta pentru credinţă, dreptate, întregirea neamului sau apărarea ţării.

În credinţa populară, această sărbătoare se mai numeşte şi Ispas sau Paştele Cailor, după numele personajului mitic cu acelaşi nume sau de la cuvântul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mântuitorul, după unele opinii.

 Legenda spune că Ispas a asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer, fiind martor ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate. El era un om bun şi vesel şi, de aceea, la praznicul Înălţării Domnului este bine ca oamenii să-i urmeze exemplul: să fie bine dispuşi, să evite supărările şi să nu-şi facă necazuri unul altuia.

 Sărbătoarea Înălţării este o zi de împăcare, de reconciliere cu rudele şi prietenii în comunitatea în care au domnit resentimentele. În familia care respectă aceste tradiţii va domina veselia, iar necazurile şi ghinioanele se vor îndepărta de gospodăria respectivă.

Nu trebuie să ne certăm cu nimeni în ziua praznicului şi nu trebuie să încurajăm resentimentele. 

Dacă respectăm această datină, moştenită din moşi-strămoşi, duşmanii nu vor avea putere asupra noastră şi vom fi mai sănătoşi tot anul.

De Înălțarea Domnului sau Ispas abundă obiceiurile și pracicile magice legate de cultul morțior. Se fac pomeni, sufletele morților care plutesc în aer sunt ospătate, se împodobesc mormintele cu flori, frunze și ramuri de paltin.  Pe lângă pomeni, de Înălțare oamenii împart pâine caldă, brânză, ceapă verde lapte dulce, fiert cu păsat şi rachiu. Această zi este ultima zi din an în care se mai pot roşi ouă.

Tradiția legată de Înălțarea Domnului, Paștele Cailor sau Ispas amintesc de sufletele morților care se pot rătăci, după ce și-au părăsit mormintele. Iar rămânând pe pământ, ele se transformă în moroi sau strigoi care provoacă pagube animalelor. De aceea, de Ispas, casele şi mormintele cimitirului sunt împodobite cu crengi de pom tânăr (paltin, nuc), iar la ferestre se pun frunze de leuştean, despre care se crede că ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Toate aceste practici au menirea de a înlătura strigoii și de a proteja casa și animalele de vrăji.

În unele localităţi din Transilvania şi din Argeş, fetele şi flăcăii merg noaptea, în ajunul sărbătorii Înălţării Domnului în alunişuri, să culeagă flori de alun, care înfloresc şi se scutură în zorii aceleiaşi zile. Se spune că aceste flori au puteri magice şi trebuie păstrate alături de busuiocul sfinţit la Bobotează. 

Împlinirea ritualului aduce sporul în gospodărie, menţine armonia şi dragostea în familiile care păstrează aceste obiceiuri.  In alte zone, fetele și feciorii se duc în pădure să culeagă frunze de alun cu care fac vrăji de dragoste sau pentru a le folosi ca plante tămăduitoare.

  Cerurile sunt deschise de la Paști până la Înălțare, iar cei care mor în această perioadă nu mai trec prin Judecata de Apoi și ajung direct în Rai.

De Ispas, oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. Pentru farmacia casei, se culeg florile, frunzele şi ramurile unor plante apotropice ( protectoare). Se crede că paltinul, nucul, alunul şi leuşteanul au puteri vindecătoare, dacă sunt culese în ziua marelui praznic.

Și vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi ferite de vrăjitorii. De asemenea, la Înălţare, se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: "Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!".

 În tradiţia populară, gospodarii trebuie să împodobească ferestrele casei cu frunze de leuştean.

  Această datină îi apără pe gospodari şi animalele lor de tracţiune de efectele vrăjilor şi de spiritele rele, cu rol protector împotriva pagubei şi a bolilor pe parcursul anului.

 Gospodina casei atinge cu o legătură de leuştean (asemănătoare sorcovei) pe fiecare membru al familiei şi fiecare animal în parte, urându-le să fie apărați de orice rău. Se spune că de-a lungul timpului, ritualul a avut efecte spectaculoase. În gospodăria respectivă a fost alungată boala, paguba şi s-a păstrat sporul laptelui şi al banilor.

Semănăturile trebuie să se încheie până în ziua de Ispas. În gospodăriile unde nu se respectă obiceiul şi se mai seamănă şi după ziua de Ispas, culturile respective nu vor da roade.

La Înălţarea Domnului, pentru ca paguba să ocolească o gospodărie, nu înstrăinăm nici un obiect din ea și nu se împrumută bani.

Sfinte Ritualuri , Tradiții- Datini Străbune, 

toate să vă aducă binecuvântările armoniei și înțelepciunii, sănătate și prosperitate !!!

„Hristos s-a înălţat!”