Rugăciunea Inimii
Aşa
cum
reiese
şi
din
fragmentul
pe
care
îl
veţi
citi,
am
citat
din
scrierile
fericitului
patriarh
Calist.
Sper
să
vă
fie
de
folos
în
orice,,
tehnică”
aţi
aplica.
Dar,
mai
ales,
în
Rugă.
„Mai
întâi
de
toate,
după
cuvintele
fericitului
patriarh
Calist,
căldura
(în
timpul
rugăciunii)
vine
din
rărunchi,
ca
şi
cum
i-ar
încinge
şi
pare
ispită,
dar
nu
este
aşa:
căldura
aceasta
nu-i
din
ispită,
ci
de
la
fire
(de
la
firea
omului
.na.)
şi
este
urmare
a
nevoinţei
în
rugăciune.
Dacă
însă
socoate
această
căldură
ca
din
har,
iar
nu
din
fire,
apoi
aceasta
negreşit
e
ispită.
Dar
oricum
ar
fi
această
căldură,
nevoitorul
nu
trebuie
să
o
primească,
ci
să
o
alunge.
Vine
şi
altă
căldură
de
la
inimă
şi
dacă
în
vremea
asta
mintea
cade
în
cugete
desfrânate,apoi
aceasta-i
ispită
adevărată;
dacă
însă
tot
trupul
se
aprinde
de
la
inimă,
iar
mintea
rămâne
curată
şi
necuprinsă
de
patimă,
oarecum
întărită
în
cea
mai
lăuntrică
adâncime
a
inimii,
apoi
aceasta-i
fără
îndoială
din
har,
iar
nu
de
la
ispită.
Ştiind
toate
acestea,
e
de
neapărată
trebuinţă
să
deprindem
mintea
noastră
chiar
de
la
început
să
stea
în
ceasul
rugăciunii
deasupra
inimii
şi
să
privească
înlăuntrul
ei,
iar
nu
numai
până
la
jumătate,
într-o
coastă,
nici
numai
în
partea
de
jos.
Aceasta
se
cade
să
se
facă,
pentru
că
atunci
când
mintea
stă
deasupra
inimii
şi
înlăuntrul
ei
săvârşeşte
rugăciunea,atunci
ea
ca
un
rege,
şezând
sus
la
loc
slobod,
vede
cugetele
rele
ce
joacă
dedesubt
şi
le
loveşte,
ca
pe
nişte
copii
ai
Babilonului,
de
piatra
numelui
lui
Hristos.
Afară
de
aceasta,
fiind
destul
de
depărtată
de
coapsă,
ea
poate
ocoli
cu
uşurinţă
dorinţele
pătimaşe,
care
au
devenit
inerente
firii
noastre
prin
păcatul
lui
Adam.
Dacă
însă
cineva
îşi
strânge
atenţia
pentru
rugăciune
la
jumătatea
inimii,
atunci
sau
din
neîndestulata
căldură
a
inimii,
sau
din
pricina
slăbirii
minţii
şi
a
întunecatei
atenţii
(datorită
desei
repetări
a
rugăciunii),
sau
sub
influenţa
luptei
stârnite
de
diavolul,
mintea
sigură
de
sine
cade
spre
coapse
şi
împotriva
voinţei
se
amestecă
cu
căldura
cea
din
pofte.
Unii,
din
pricina
marii
lor
nedumeriri
sau
din
neştiinţă,
încep
să
facă
rugăciunea
jos,
în
capătul
inimii,
lângă
coapse,şi
astfel,
atingând
cu
mintea
lor
atât
o
parte
de
inimă,
cât
şi
o
parte
de
coapse,
singuri
cheamă
ispita
la
ei,
ca
descântătorul
pe
şarpe.
Iar
alţii,
suferind
cu
totul
de
nepricepere,
nu
ştiu
nici
măcar
locul
inimii
şi,
socotind
că
el
se
află
în
mijlocul
pântecelui,
îndrăznesc
să
facă
acolo
rugăciunea
minţii.
Vai
amăgirii
lor!
De
asemenea,
trebuie
a
deosebi
căldura
în
rugăciune,
care
este
dar
firesc,
revărsat
în
inimă,
ca
o
mireasmă
bine
mirositoare,prin
sfântul
botez,
de
căldura
care
ne
vine
de
la
păcatul
strămoşesc
şi
care
e
stârnită
de
diavolul.
Cea
dintâi
numai
în
inimă
începe
rugăciunea
şi
tot
în
inimă
o
sfârşeşte,
dând
sufletului
linişte
şi
roade
duhovniceşti.
A
doua
îşi
are
începutul
în
rărunchi
și
tot
acolo
îşi
termină
rugăciunea,
pricinuind
sufletului
tiranie,
răceală
şi
tulburare.
A
treia,
rezultând
din
amestecarea
cu
aprinderea
poftelor,
aprinde
mădularele
şi
inima
cu
dulceaţa
poftelor
desfrâului,
robeşte
mintea
cu
cugete
rele
şi
târăşte
spre
împreunări
trupeşti”.
Puterea
sufletului
este
mintea;
ea
este
nematerială.
Raţiunea
nu
este
acelaşi
lucru
cu
mintea.
Mintea
nu
gândeşte
după
normele
/
umane,
ci
ea
ştie
cele
divine.
La
fel
puterea
contemplativă
a
omului,
cu
toate
că
este
nematerială
îşi
are
şi
ea
reşedinţa
ei.
Ea
este
situată
în
partea
superioară
a
inimii,
în
partea
stângă
a
pieptului,
aproape
de
sân,
puţin
deasupra
lui.
Unirea
minţii
cu
inima
înseamnă
unirea
gândurilor
duhovniceşti
ale
minţii
cu
simţămintele
duhovniceşti
ale
inimii.
,,Când
mintea
şi
inima
vor
fi
tămăduite,
vor
fi
în
acelaşi
timp
unite
în
Domnul,
în
partea
inimii
unde
se
află
puterea
contemplativă,
se
va
forma
încet,
încet,
un
minunat
templu
a
lui
Dumnezeu
“nefăcut
de
mână”,
ci
duhovnicesc,
o
“sfântă
a
sfintelor”:
acolo
mintea,
hirotonită
întru
preot
şi
sfinţită
întru
episcop,
se
coboară
pentru
a-L
adora
pe
Dumnezeu
în
Duh
şi
în
Adevăr”.
Cred
cu
tărie
că
IUBIREA
este
singura
forţă
din
univers
pentru
că
ea
este
DUMNEZEU.
Noi
nu
putem
să
iubim
aşa
cum
ne
iubeşte
EL
dar,
ne
putem
lăsa
copleşiţi,
învăluiţi,
cuprinşi
în
iubirea
Lui.
Şi
atunci,
vom
ŞTI.
Vom
şti
că
toate
celelalte
:
frica
sau
spaima
sau
teroarea
sunt
doar
iluzii,
nu
sunt
forţe
reale,
noi
le
crem,
am
fost
obişnuiţi
aşa.
Noi
le
alimentăm.
Tare
greu
este
să
ne
dezvăţăm
de
aceasta…dar
se
poate.
Am
repetat
de
câteva
ori…Pentru
mine,
în
primul
rând.
Nu
am
trăit
în
iubire
ci
în
umbre
care
m-au
dominat.
Am
învăţat
că
ochii
fizici
nu
pot
vedea
realitatea
,
ci
numai
umbre
bazate
pe
durere,
pe
frică,
pe
neajunsuri
şi
pe
toate
cele.
Ochii
luminoşi
din
interior,
ochii
spiritului,
ochii
sufletului
mi-au
dezvăluit
într-o
clipă
de
graţie
şi
sfinţenie
ceea
ce
ESTE
real.
Realitatea
iubirii
Nu
ştiu
dacă
este
un
miracol
sau
acesta
este
un
nume
adecvat,
ştiu
însă
că
acum….după
toate
tornadele
,
sufletul
meu
este
liniştit
şi
calm,
că
o
unică
forţă
îl
susţine
:IUBIREA
.
Iubirea
LUI
primită
ca
o
ploaie
de
aur
care
a
inundat
totul
şi
odată
cu
acest
tot
şi
pe
mine
.
Noi toţi trăim
înglobaţi
într-o
conştiinţă
pură.