duminică, 23 decembrie 2012

Taina Iubirii intrupată




Un an pentru care sunt recunoscătoare tuturor, celor văzuți și  celor nevăzuți.  Puterilor cerești și minunaților oameni pe care i-am cunoscut, fiecare cu câte un Dar din care am primit învățăminte.

Urmează zile în care voi trăi, ca întotdeauna, tot mai profund apropierea de Mama Divină și miracolul Tainei mari. Iți mulțumesc  Împărăteasă a cerurilor că ai devenit Maica tuturor din deplina Iubire față de Cel care s-a întrupat prin Tine. Numai  Iubirea poate face un asemenea Miracol. Ai ridicat ființa umană care e devenit concepere de adânc ceresc, născând Iubirea din Iubire, Tu fiind cea care a împlinit cu adorare și bucurie această Binecuvântare asupra sufletelor noastre.

Micile mânuțe care au mângâiat sub privirea Ta sufletul din noi deatunci încoace, gânguritul care a devenit cuvânt arzător in inimi , ai ales să fie mângâiere și suspin de puritate. Bucuria cu care sărbătorim Nașterea Lui,  Ție ți se datorează. În adâncul inimii, îmi ești împlinire deplină. Și îți mulțumesc, și te ador așa precum ochii Pruncului Divin au făcut-o când Tu L/ai ținut în brațele Tale, aripi care ne ocrotesc de-apururi.

Bucuria de a ocroti, 
Bucuria de a mângâia, 
bucuria de a primi și de a dărui... 
Bucuria și Puterea iubirii fie pavăza bună tuturor !!!


joi, 20 decembrie 2012

Scrisoare către tine...



Ne rostim mereu dorințele sperând că va veni cineva și le va împlini. E frumos atunci când primești un cadou, devine cel mai prețios semn de apropiere, de neuitare, de căldura umană care vine din cel mai puternic foc: al inimii. Amintirile devin prețioase diamante care ne înfrumusețează viața atunci când știi că au întotdeauna un uriaș dar pentru tine. Le vei prețui mai mult ca și pe cei care au fost părtași la ele.
An de an... căutam adresa pentru a-i scrie Moșului! Aceeași scrisoare, aceleași dorințe ...aceeași încredere că  Fericirea este darul care depinde numai de mine pentru a-l dărui ... 


,,Fiecare om are o cale proprie de evoluţie către divin, către înţelegerea propriei vieţi. Există câte un Dumnezeu câţi locuitori ai Pământului sunt” – spune fiinţa din faţa mea.

      O să­-ţi povestesc o amintire care îmi apare mereu în memorie. Târziu am înţeles-­o, târziu mi­-a fost dat să descopăr Taina din ea.

Am crescut departe, mult timp am crezut/judecat că îndepărtată de ai mei părinţi. Am crescut la bunicii din partea tatălui, într-­un cătun din nordul ţării, în Bucovina. Câteva case aruncate pe dealuri, câţiva locuitori, toţi rude, cărora, cândva, le aparţinuse tot acel pământ şi care se vedeau doar de sărbători. Erau două case: a bunicilor şi a unchiului care a trebuit să rămână lângă ei, pentru că tatăl meu, mezin fiind, luase calea lumii, plecase la studii şi acum era „om la oraş”.

Dureroasă, dar şi mirifică copilărie. Durerea am trăit­-o, pentru că simţeam abandonul părinţilor, abandon care îmi era amintit cel puţin o dată pe lună de a mea bunică, atunci când nu veneau la timp banii pentru întreţinerea mea (aşa fusese „aranjamentul” cu părinţii). De faţă cu bunicul nu avea curaj să îmi spună, dar, când era el plecat…

„Azi nu ai ce să mînci, că nu au venit paralili de la măta” (avea „ceva” cu mama – din cauza ei nu se însurase tata cu bogătaşa satului, ci adusese o „olteancă”).
Aşa că revăd două braţe subţiri, de fetiţă, care înconjoară gâtul unui căţeluş. Un corp firav, zguduit de plâns, de dor, de nemângâiere, de foame. Mă „adoptase” în cuşca lui. Acolo era refugiul meu (ce e drept, ca răsplată, îi duceam toate păpuşile care îmi erau dăruite de trei­-patru ori pe an). Ne jucam amândoi cu ele. Adică el le despletea, eu le făceam codiţe sau le îmbrăcam cu „haine noi” ori de câte ori era cazul. Şi era „cazul” destul de des. „Dar asta înseamnă că nu mă plictiseam, nu?”, râde frumos şi cu lacrimi în ochi fiinţa din faţa mea.

Cred că era deja seară. Alergasem toată ziua pe dealuri şi mă cocoţasem prin copaci, iar „vestea” cu „paralili” ştiam ce înseamnă. M-­am îndreptat împreună cu Bobel (aşa îl chema pe căţeluş) spre căsuţa noastră. Porţia lui de mâncare a sosit la scurt timp. S-­a repezit bucuros şi a început să mănânce. 
Simt şi acum acea senzaţie de FOAME din mine, acel plâns de deznădejde al copilului, acele lacrimi care se rostogoleau imense pe obrăjori. Lacrimi IMENSE. Înţelegi?! Mari ca perlele mele de la gât. (are un colier cu trei rânduri de perle mari şi albe, superbe. Mă gândesc: Cum Dumnezeu poate să le poarte cu „amintirea” asta în ele?, pentru că asocierea este clară).

„Lasă, ai să înţelegi acuşi de ce le port cu atâta iubire şi strălucesc aşa de minunat”, răspunde ea gândului meu. Le-­am primit de la o prietenă dragă şi mă bucur de câte ori le port. Mult timp nu mi-­au plăcut perlele, acum însă sunt preferatele mele. Nimic nu este mai total ca starea unui copil. Foamea sau bucuria, deznădejdea sau fericirea la un copil sunt „prototipuri”, le trăieşte cu toată şi prin toată fiinţa lui. Aşa eram şi eu atunci.

Foamea, singurătatea (din cuşcă, vedeam cum mătuşa mea îşi hrănea copiii, doi băieţi şi două fete). Jinduiam să mă ţină şi pe mine mama în braţe şi să-­mi dea să mănânc. Să mă mângâie pe păr. Acea lunecare lungă şi mătăsoasă a unei mâini calde şi iubitoare.

Cred că tăcerea mea, încremenirea mea într­-o tăcere care era a durerii însăşi, l­-a făcut pe Bobel să se oprească din lipăit. M-­a privit cu doi ochi mai întâi miraţi, apoi cu o revărsare de iubire imensă, parcă din altă lume, totală. Şi a început să împingă cu botul strachina cu mâncare spre mine.
S-­a apropiat şi m-­a lins pe mânuţă. Am început să mănânc din strachină parcă cea mai gustoasă mâncare din lume, cu lacrimile alunecându-­mi pe obraji, amestecându­-se cu mâncarea. Luam cu palma făcută căuş şi sorbeam fericită. Ba am început să îi dau şi lui Bobel să mănânce. O dată el, o dată eu.

Ştii, cred că îi părea rău că nu mă poate lua şi în braţe, că 

nu mă poate mângâia şi săruta. Doar îşi apropia boticul 

umed de faţa mea, şi stăteam aşa mult timp. De obicei, căţeii 

doar îşi apropie boticul şi se retrag, sau ne retragem noi 

brusc, mai bine zis. Ei,Bobel al meu, stătea aşa mult timp.L-­

am îmbrăţişat cu recunoştinţă, cu iubire, cu dragoste. 

Durerea din suflet nu putea să mi-­o ia, dorul nu putea să 

mi-­l aline, dar îmi dăruia toată iubirea lui, şi adormeam aşa, 

suspinând lângă sufleţelul acela IMENS.


De asta iubesc perlele acum. Am înţeles valoarea acelor timpuri.

Poate părea o poveste dureroasă, dar nu este. Mult timp mi­-am 


plâns şi eu de milă, că am fost abandonată, că nu am avut 


mâncare, că nu m-­au îmbrăţişat ai mei, că am fost urâtă de o 


bunică, ocolită de verişorii mei, care nu voiau să se joace cu mine 


decât când le dădeam din ceea ce îmi aduceau ai mei, de câteva 


ori pe an, altminteri, deveneam „aia cu mă­sa olteancă”. Recunosc 


că am aruncat cu o piatră într-­unul din ei când mi-­a spus aşa. Nu 


cred că l-­am lovit serios, însă a început să zbiere ca din gură de 


şarpe, şi s-­a pornit un tămbălău de mai mare dragul. Noroc că 


era Bunicu' pe aproape, şi nu au avut curajul să mă


 bată, altfel, vedeam eu (Râde din nou, cu toată fiinţa ei parcă).


Vezi, aşa am învăţat să preţuiesc valoarea unei  îmbrăţişări, 

bogăţia ei, bucuria ei. A unei mângâieri. A unui sărut. Hei! Nu 


toate odată, de cele mai multe ori.


Aşa înveţi să dăruieşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta. Să te bucuri. 

Să fii recunoscătoare cu ceea ce poţi tu dărui. Să simţi când este 


adevăr sau nu într-­o apropiere. Pentru că… oamenii sunt 


„oameni”.


Perlele îmi amintesc de lacrimile curate ale fetiţei, şi aşa rămân 

curată cu ceea ce dăruiesc. Nu cu falsitate, din interes sau de 


complezenţă ci cu toată fiinţa. Se învaţă. Să nu îmi spui că 

nu.



Nu pot să spun aşa ceva, pentru că îi dau dreptate. Mă gândesc la mine. De câte ori am îmbrăţişat pe cineva, măcar de complezenţă? Hmmm… Cu toţii am făcut-­o de nenumărate ori.

Cerem în rugi aprinse mănuşi sau un serviciu, cerem bani sau un pulovăr, o rochie sau cine ştie ce mai jinduim din lucrurile acestei lumi. Dar cine mai cere un vers dintr-­un cântec sau dintr-­o Psaltire, cine mai doreşte să fie ploaia topită-­n iubirea celorlalţi, care să hrănească stropi de lacrimi în bulgări de soare?

Eu doresc, ca în toate poveştile, trei daruri.

Darul îmbrăţişării din inimă între oameni. Să ne deschidem inimile şi să trăim iubirea de la inimă la inimă, ca o rugăciune interioară, continuă.

Darul de a uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copacii, totul este intim legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele, viziunile fiecăruia. Să avem putere de a dori cu ardoare şi consecvenţă, pentru ca totul să se şi împlinească.

Şi… darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru totdeauna: „Hai la nani, iubito!”


joi, 1 noiembrie 2012

ADIERI TĂCUTE-fărâmă din sufletul meu




Seara de Florii mi­-a adus o mare, imensă bucurie. Două fotografii pe care le­-am crezut pierdute. Una este a Bunicului iar cealaltă a mea, de la 4­/5 ani. Prima fotografie din viaţa mea. Sunt cea din picioare, de lângă… umbră. Îmi amintesc şi acum pardesiul scurt de care trebuia să am grijă ca de ochii din cap (eu?!).

Par o fetiţă cuminte, nu? Eram, dar după regulile mele. Dacă mă lăsai prin copaci, dacă nu te uitai cel puţin luuung la mine, după ce stăteam ore întregi culcată pe pământ, ca să văd cum cresc lăcrămioarele. Lor le trebuie pământ cu multă apă, aşa că eram seară de seară înnămolită din cap până în picioare când apăream fericită că a mai dat un mugure. Pe nimeni nu interesa vestea, în afară de Bunicu, cel care, a doua zi, musai mergea cu mine de mână la locul Faptei. 

Ştiam unde e fiecare fir. Le priveam, le ascultam în tăcere zile întregi, până îşi desfăceau ca din somn cupolele albe. Parcă izbucnea o lumină din adâncul lor. O clipită, şi gata! Explodau, luminau în soare, se bucurau de aer, fiecare de fiecare, de privirile noastre întotdeauna uluite de miracol. 
Încremeneam într-­o uimire sacră, rareori întinzând degeţelele spre ele, gingaşă mângâiere, mai mult a sufletului.

Apoi, deveneau din ce în ce mai mari, prinţese din alte tărâmuri, mai străvezii, fragile când se unduiau sau poate se jucau/dansau ca nişte adevărate balerine, cu vântul care sufla dulce în apropierea lor.

Urmau alte înfloriri, ale copacilor, ale liliacului, izbucneau trandafirii. 
Ritmuri în care îmi trăiam visele, departe de toţi. Întindeam mâinile,  să simt atingerea petalelor care mi se revărsau în păr, pe ochii deschişi a mirare. Bobel stătea cuminte­/cuminţel, privindu-­mă cu ochii lui mari, dând din codiţă ca să mă asigure de admiraţia şi de înţelegerea lui, până când începeam să mă învârt ca să prind ploaia albă de petale care cădea la adierea vântului. Atunci să vezi hărmălaie de râsete, de lătrături… Fugeam amândoi de la un copac la altul, ascunzându-­ne până oboseam. Mă aruncam în iarbă şi priveam cerul, norii, petalele care începeau să cadă sau… îngerii care coborau din cer să se joace?!

Mângâieri, mângâieri de care mă lăsam răsfăţată din cap până în picioare. Sunete, vârtejuri tăcute, care se transformau în dor, mereu căutat, niciodată găsit, doar uneori adieri…

Mi-­era dor tot privind cerul „tăriile”, cum spunea părintele Argatu. În Ceaslovul lăsat de el bunicului am regăsit pozele, aducându-­mi mângâieri din alte primăveri. Iar „tăriile cerului prea înalt” au devenit cele dinlăuntrul meu şi îmi sunt cale.

A fost… o întâmplare?

„Întâmplarea e acel eveniment în care Dumnezeu vrea să rămână anonim, dar eu vreau să învăţ,” îmi tot repetam în ultima vreme…

„Dumnezeu nu este evident, dar tăcerea e una dintre calităţile Sale. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul Său respect faţă de libertatea umană”.



Acele clipe mi-au fost izvor de înţelesuri pentru mai tîrziu. A drumurilor pe care le voi parcurge pînă când ...poate nu voi şti! dar importantă este Calea!


Drumuri sacre pe care paşii mi se aştern de mult timp. Doar nematerialitatea din mine le ştia. Tăcută în singurătatea mea, priveam întîi pozele acelor locuri unde aveam să ajung după cum vremurile aveau să vie. Drumuri înspre pietre care ciopleau ele chipuri şi porţi. În fiecare piatră există un chip, o formă.Trebuie doar să înlături ce e de prisos. E valabil, metaforic şi pentru om. Dar material, e marele secret al Pietrei. 

luni, 27 august 2012

Pasărea Paradisului


Pasărea Paradisului






Cândva am auzit o poveste care mi-­a plăcut tare mult. O uitasem până de curând, când am descoperit melodia „PĂSĂRILE PARADISULUI” (a formaţiei B.Z.N.) şi… parcă m­-a lovit o stea.
Încet, încet, o altă poveste s-­a născut în inima mea, amintire vie din poveştile copilăriei, pe care m-­am hotărât să o scriu, poate cineva o va citi şi va găsi un răspuns, o vorbă bună.

O stea călătoare a văzut în drumul ei prin Univers o planetă care a atras-­o ca un miraj: Planeta Albastră. A hotărât să coboare pe această planetă care strălucea ca un safir, luminând cosmosul rece.
Pe celelalte planete, coborâse destul de uşor. Dar aici s­-a întâmplat ceva la care nu se aşteptase: Viteza creştea din ce în ce mai tare şi nu mai avea control asupra zborului. Unda de energie pe care călătorea devenea din ce în ce mai fierbinte şi zbura din ce în ce mai repede.
Se simţea atrasă de forţe mult mai mari decât tot ceea ce întâlnise până atunci, forţe care au devenit copleşitoare, mai puternice decât forţa ei. Se învârtea aiurită, ameţită de întunericul şi de lumina care î­i desfăceau şi refăceau trupul, până când pierdu şi legătura cu unda ei, pe care călătorise spre atâtea stele.
Se înfricoşă de forţa nemaiîntâlnită până atunci şi care a lăsat.­o fără putinţa de a se întoarce printre stele, acasă. Forţa Planetei Albastre o captase şi o transformase într­-o imensă minge de foc, o stea căzătoare.

În timp ce se prăbuşea, gândea: „Cerule înstelat şi mare! Oare aşa se va termina călătoria mea prin universuri? O, Cerule mare şi necuprins! O să mă mistui în flăcări, aşa cum am auzit în copilăria mea stelară?” În ea se petreceau schimbări ciudate, aşa că a închis ochii a rugăciune.

Ştia că va lua înfăţişarea locuitorilor ultimei planete pe care o vizitase, pentru că aşa era Legea, aşa se întîmplase până acum. O clipă, s-­a gândit să-­şi ia rămas bun de la tot. Dar n-a mai reuşit. S-­a prăbuşit ca-­ntr­-un abis.

Când o căldură mângâietoare i­-a atins trupul, un geamăt puternic a izbucnit din ceea ce fusese o strălucitoare stea. Devenise un balaur cu solzi cenuşii, cu ochii ca două rubine şi care au scos foc atunci când a încercat să spună ceva. 
În groaza care a cuprins­-o, a uitat cine este, de unde venise, de ce venise. 
A uitat că locuitorii planetei balaurilor îşi pustiiseră steaua, pentru că vorbele lor ardeau totul în jur, distrugând totul, şi pe ea, şi pe ei înşişi ?! Uitase că pe Planeta Albastră, va lua ultima înfăşişare avută?! Când?! asta voia să ştie

Dacă până acum păstrase, vag uneori, amintirea a cine era, acum simţea cum un văl negru o cuprinde şi… uită cine este.Poate nici nu voia să îşi amintească, pentru că era prea dureros.Ar fi vrut să ajungă dincolo de amintirea primei planete. Undeva ... într.o altă amintire.
 S­-a ascuns în locuri întunecate, pentru a se feri de acele fiinţe care fugeau îngrozite când o vedeau.
 Foamea şi singurătatea au făcut­-o să devină din ce în ce mai întunecată şi, în locul unde altă dată strălucea un strop de lumină dat ei de Creatorul Însuşi, acum era un bulgăre din ce în ce mai negru, din ce în ce mai greu. 

Până când, într-­o zi, ieşind din locurile întunecate, a simţit o imensă plăcere la vederea fiinţelor care fugeau înspăimântate. A început să pustiască totul în cale… Să stăpânească totul! era unicul gând. Acele fiinţe care­-şi spuneau oameni părăseau pământurile şi lăsau pradă fiarei flămânde totul, încercând să se refugieze cât mai departe.

Au încercat să o atace, să o distrugă… Dar nu au reuşit. Fiara devenea din ce în ce mai puternică odată cu fiecare izbândă, iar oamenii erau din ce în ce mai îngroziţi. În curând, nu aveau să mai aibă unde să se refugieze, dar nici curaj să mai atace fiara nu mai aveau. Ar fi devenit, iar, mai puternică. La sfatul ţinut, nimeni nu a găsit vre-o idee de a scăpa de pacostea care le ameninţa viaţa.

Într-­o zi însă, o fetiţă care nu mai avea pe nimeni, pentru că ai ei se prăpădiseră din cauza urgiei căzute din cer, a ajuns înaintea balaurului fioros. A ridicat ochii senini şi luminoşi şi l­-a întrebat: „Tu eşti steaua călătoare care a venit din cer? Te caut de când te­-am văzut căzând şi mi-­a fost teamă că ai păţit ceva. Acum, de ce faci ceea ce faci?”

Balaurul a privit cu uimire în ochii curaţi ai copilei. Din ochii lui au pornit fulgere, din gura lui au ţâşnit limbi de foc, dar fetiţa nu s­-a speriat.
Ridică blând mânuţa şi- o îndreptă spre inima balaurului. Acesta se lăsă la pământ, iar mânuţa mică îi atinse inima.
Un fir de lumină izbucni din acel loc şi plecă spre tăriile cerului. Balaurul simţi că î­l cuprinde o căldură moleşitoare, care începea să-­i alunece prin tot corpul. Freamătul care-­l cuprindea părea de foc, dar nu-­l ardea, ci-­i transforma fiinţa într­-o dulce vibraţie, cum nu trăise niciodată. Înlăuntrul lui, totul fierbea şi clocotea, dar simţea cum începea să-­şi aducă aminte că fusese creat de EL.
Fetiţa nu­-şi dezlipea ochii din ochii lui şi-­i atinse uşor cu buzele fruntea. Îl întrebă: “De ce faci atâta rău?”

Iar balaurul răspunse: „Pentru că am vrut să mă apropii de cineva şi să întreb DE CE EXIST. Ce caut eu aici? Toţi au fugit din calea mea, aşa că am întrebat urlând, ca să se audă în toate tăriile cerului, am scrijelit pământul cu întrebările mele, am vrut să scriu cu foc şi ...pe cerul mare”… Şi, în acea clipă, balaurul adăugă „nesfârşit şi înstelat”, iar firul de lumină care plecase din inima lui căzu ca o ploaie lină care­-l cuprinse în întregime.

Fetiţa şopti: „Exişti ca să înveţi să fii TU”.

Balaurul începu să se transforme, începu să­-şi schimbe chipul hidos care adusese atâta nenorocire. În locul solzilor mari şi tăioşi, se iveau pene colorate ca razele soarelui. Iar din balaurul fioros de altădată, răsări PASAREA PARADISULUI.
Fetiţa privea cu uimire şi cu bucurie la minunata pasăre din faţa ei.

„Cine eşti tu? cine sunt eu?”, întrebă fetiţa.
„Pasărea Paradisului! Iar tu eşti minunea mea. Hai, vino, zboară cu mine!”, răspunse pasărea.

„Inima ta curată a eliberat liniştea, pacea şi bucuria pe care le vom sădi noapte de noapte, împreună, în inimile tuturor oamenilor. 

Apoi, vom pleca departe de lumea împietrită a celor care nu­-şi vor aduce aminte visele, pentru a le crea în viaţa lor. 
Te voi duce acasă, în ţinutul ceresc de unde am venit amândoi, micuţa mea stea, tu, care ai venit aici înainte, ca să mă ajuţi să redevin ceea ce am fost amândoi cândva”.

Şi, de atunci, Pasărea Paradisului, împreună cu fetiţa, veghează visele pământenilor.
Dar oamenilor le lipseşte puterea de a­-şi dori ca visele să se împlinească, sau le uită când le apare peste zi un alt vis, vis izbucnit din întunericul minţii lor. Nici să­-şi lase gândurile de iubire şi de lumină să fie rostite de la unul către altul nu mai ştiu să o facă.

Aşa că Pasărea paradisului şi mica stea nu s-­au întors încă acasă.

„Trebuie să vă doriţi şi să spuneţi tare şi clar, iar visele vi se vor împlini”, şoptesc cei doi noapte de noapte.
Dar oamenii sunt zăpăciţi de mirajele din jurul lor şi nu aud totdeauna, nu înţeleg totdeauna, cu toate că şi sufletul lor le mai aduce aminte din când în când. Aşa sunt oamenii: Zăpăciţi! Şi aşa învăţă şi ei uneori să zboare, şoptind la rândul lor, în visele altor oameni.

Asta este povestea mea. Şi dorinţa mea este ca toţi oamenii să-­şi aducă aminte visele, atunci când soarele dimineţii va străluci în inima lor, până ce ea va deveni luminoasă şi liberă, precum i-a fost menirea să fie.

Soarele dimineţii îi va face pe oameni mai înţelepţi, iar iubirea, pacea şi lumina vor deschide calea de lumină spre ţinuturile de unde au venit cândva.

Chiar dacă nu tot timpul îmi aduc aminte de Pasărea Paradisului şi de fetiţa din visele mele, aş vrea să fie cât mai mulţi oameni care îşi aduc aminte, pentru a mă putea intoarce acasă, de unde am venit cândva. 

OAMENI BUNI, spuneţi-­le celor din jur, scrieţi­-le visele voastre, dorinţele şi dorurile voastre. Sau scrieţi, telefonaţi!
Poate nu ei vă vor răspunde. Poate ... nu de prima dată! 
Dar cineva vă va auzi şi acel cineva înseamnă că îşi aminteşte de
 PASĂREA PARADISULUI şi de MICA STEA.

Aşa e dat: minunile sunt împlinite prin iubire.

marți, 21 august 2012

Adorare



Cuprind în privirea mea 

adâncul din cuvintele pietrei 

încă nerostogolite 

în prăpastiile sufletului. 

Degetele mele 
sunt rădăcinile din tulpina dorului 
netulburat de viforul dorinţei 
care lasă umbră 
cu gust de pământ reavăn, 
nenăscând încă înfloririle 
adormite în vecerniile altor vremi. 



Mă las cuprinsă în seva copacilor 

- pentru aţi fi foşnet de înserare. 

Rugă nevăzută 

Din mir izvorâtă. 
Devin aroma din setea
Cu care mereu mă cauţi
întîlnindu-ne numai la margini
de timp, în răsărituri sau apusuri
Sunt dincolo de trecerea 

caravanelor de nori 

în care gândurile tale lasă 

umbre chemătoare, 
falduri între orele înserării. 

Mă înfăşor în ele.adâncindu-mă
În misterul nopţilor
prin care mă cauţi.
Devin nesomnul în truda ta veşnică
De a mă găsi.


Te ascult …

Din tăcerea 

care se adânceşte ,

chemare 
altarelor 
din adânc de mare. 

Tu eşti Dorinţa
Eu sunt Zeiţa implinirii tale.

duminică, 12 august 2012

Şoaptele din ploi


Şoaptele din ploi



Ploaia destramă seninul invelindu-mă în armonii.. Le las să curgă alene, alunecări de patimă. Ador să privesc seninul ce-mi striveşte trupul în sărutul prelung care se strecoară în viul din sufletul meu.
Adorarea din mine cheamă freamătul nenăscut, cel de dincolo de stele. Fior de flacără rece e în  adâncul picului pe ploaie. Gândul în care mă las cuprinsă deatâtea ori.
Palmele mele răstoarnă sărutul, mângâindu-ţi fruntea arsă de hoinare umbre. Limpezirea din azur transformă totul într-o tandră, veşnică mângâiere.
Tălpile vor să simtă freamătul din adâncul haosului. Doar dansul, desprinderea lină a bucuriei din inima iubirii mă poate transforma în fulgerul cu care să cuprind totul, fără a mă lăsa înlănţuită de nimic.
Linii care se topesc în aer… Dezmierd un gând, o amintire a ploilor.
M-am amestecat în miile de ploi care au căutat un căuş pentru a fi setea astâmpărând văpaia din graiul trupurilor în care se năştea arderea dorului. Căuşul însă a băut setea din înalturi, lăsând trupurile într-o însetare aidoma morţii. Uitarea din clipe a zburat dinlăuntrul ochilor, dincolo de ei, lăsând un deşert în a cărui umbră mulţi se pierd.

Rămân până la sfârşitul timpurilor, grai din ploaie- o imensă simfonie a iubirii,
 şoaptă chemată doar în adorare.


miercuri, 8 august 2012

Cuvântul Timp


Şoptesc şi apoi închid în mine Cuvântul. Se preface în murmur şi
 îl las să se aşeze în inima mea, 
adânc care cheamă Adâncul.
De ce- o fi rănită?
Un înger se aşează alături şi zâmbeşte.
Ce-­o fi ştiind de fiinţa lui mă învăluie ca ropotul­-cântec al ploii? 
Ah! Am uitat: Cuvântul.
Şi eu care voiam să-­l şoptesc din nou.
Pentru că, la începuturi, întotdeuna îţi răspundeam 
chiar şi când nu­-mi spuneai nici-o vorbă. 
Învăţasem să ascult privirile tale.
Să te caut şi să te găsesc înlăuntrul adâncurilor mele.
 Şi acum eşti în atingerea Cuvântului uitat de când nu l­-am mai şoptit.
Rostirea lui rămâne suspendată,
nemişcată,
 în tăcerea dintre noi.
Iar sufletul meu începe să­-şi amintescă, respirând în iubire,
sunet cu sunet,
Taina
cea demult uitată.

Lasă fereastra deschisă,
să pot pătrunde în tăcerea inimii tale, unde să ne regăsim.
Am fost acolo dintotdeauna. Chiar dacă acum ne este greu să mai înţelegem unde începe cerul, 
Lumina care înconjoară necuprinsul.
Până atunci, boabă de rouă, voi aştepta Soarele să mă sărute,
 transformându-­mă în curcubeu, pod de culori între visele nostre.
Iar tu vei şopti
înconjurându-­mă cald şi blând,
ca să nu mă doară sunetele lui,
Cuvântul.  





Închid ochii peste pleoapa timpului trecător printre tâmplelele mele.
Cer suspendat a viselor, gândurilor, chemărilor.
Calc peste clipele care vin. Am vrut să plec din ele,
luând cu mine verdele din liniile vieţii frunzelor,
batere înfioarată a copacilor,
albul din sideful perlei în care s­-au ascuns
razele de lună- gândul argintiu al Crăiesei,
roşul din sărutul soarelui răsfrânt pe buzele tale
care topeau în fiinţa mea mireasmă de aprinsă floare
în al cărei potir pătrunzi însetat,
 să mă regăseşti în nopţile nesomnului.
Luând albastrul din neantul în care gândurile tale
caută dorul împlinirii din răsăritul atingerilor
rămase în delirul zidurilor reci
răstignite în arcada timpului obosit de el însuşi, în surâs nemişcat.
Am vrut să plec
prin nopţi cu stele,
să mă dezbrac în surâsul nemişcat al albastrului de sub pleoapele tale…
Redesenează-­mă în el, în conturul gândului tău,
la fiecare răsărit sau apus, sau înserare sau
lasă-­mă
să plec
în nefiinţă.  


                                                           ☼  ☼
                                                              ☼

 Fragment din Cap. 7 Supt semnul SÂNZIENEI
,,Izvorul iubirii" - ed. Sarbatoare Publications


vineri, 27 iulie 2012

Dăruire


Nerostirea din mine- strigăt din chemarea care arde în tine.
Însă nu voi răspunde.
Porţile abisului demult nu mai sunt ferecate. Privirea mea se face umbră dincolo de genele ochilor care nasc întrebări. Devine şoaptă  înconjurând vraja în care mă ascund.
Doar ea, şoapta, rostuieşte farmecul pătrunzând lin prin venele tale.
Iar rostul din vrajă numai eu îl ştiu.

Mirarea din mine –focul care te mistuie. Propria ta ardere nu este suficientă în faţa Viului din fiinţa mea, curgere de ambrozie în care venele tale vor să se scalde asemeni gândului care trece ca un păgân doar pe aleea înspre templu. Intrarea e păzită de Puterea Tainei prin care am venit să îţi fiu însoţitoare. Nu am uitat niciodată. Ţi-am privit mâinile cu care ridicai zadarnice temple şi grădini. Vântul de sud le-a spulberat.
Îţi privesc gândurile, parte din puterea cu care ai primit blestemul pentru că ai mărturisit secretele filă cu filă. Cine mai ştie să le citească rând pe rând dar şi pe toate odată?! oare s-au pierdut?! Sau din Teama că nu mai are cine le asculta? 

Tăcerea adâncită în sunet - ardere care aprinde jarul strecurat în clipa când privirea mea îţi vorbeşte în afara timpului obişnuit . Înţelesuri se strecoară în tâmpla ta, mângâiere lină a inimii mele. Ard în gândurile tuturor, în mulţimea de gânduri şi simţuri pe care nu le las să mă înfăşoare, devenind durerea din absenţă. 



 Ador să mă las în voia duhului, trup unde pătrund pentru a deveni femeia în care tainele devin împlinire. Dăruirea este semnul adorării mele, zâmbetul deplin al fiinţei. Vechile temple sunt porţile deacum, prin care te reîntâlnesc. Divinitatea adoră  dorinţa noastră spre desăvârşire, din întunericul cel mai adânc sau din cel mai înalt cer. În toate visăm tainele din fiinţa noastră.

Te-am îmbrăţişat şi ţi-am dăruit Puterea Iubirii Mele. Sunt timpul tău lăuntric în care poţi privi  întunericul pentru a ţi se dezvălui esenţa luminii.

vineri, 20 iulie 2012

Cântul mării – unic cânt al abisului





,,Dacă te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine.”
Friedrich Nietzsche

În ultima vreme făceam ce făceam şi tot despre Abisuri dădeam. Sau  dădeau ele peste mine. Aveam senzaţia că nu există carte în care acest cuvânt să nu fie scris măcar odată. Un răspuns tot avea să vină, cumva. Dar metafizic, gândeam. Avea să vină în deplinătatea lui vizibilă… fizic.

Mergeam încet, prin orele înspre pragul nopţii spre mare. Aveam de îndeplinit o promisiune. Întâlnirea cuiva cu Marea prin mine. Să îi spun ceva, să creez un gând prin care să ajungă să se regăsescă două fioruri. Şi am aflat că este uşor de ajuns la malul mării. „Pe străduţă drept înainte.”
Mergeam şi mă gândeam la sufletele întâlnite în acea seară. Cât de simplu este să le modelezi dar ce responsabilitate enormă. O simplă informaţie spusă cu o anumită tonalitate îi poate arunca în… abis, desigur. Gata! Hotărăsc solemn că nu mai vreau cuvântul acesta. Mă înfioară deja.

Străduţa pe care merg spre mare e tăcută. Aud/disting marea, pescăruşii. Mi s-­a spus că la capatul ei este EA. Deocamdată mi­-e suficient. Casele sunt tăcute. Nu muzică, nu zgomote. Câte o lumină stingheră parcă, la câte vre-un geam. Privesc copacii. Sunt străjeri la porţi, ai impresia că sunt stingheri, trişti. Dar unii copaci sunt uluitori sub razele de lună. Stau şi îi privesc îndelung. Mă farmecă culoarea argintie pe care o au frunzele. Unele, cele luminate de razele lunii. Celelelte au o întunecime… Am bufnit în râs. Ei da, au o întunecime de abis şi gata!

Din când în când las senzaţia apropierii de Mare să fie mai prezentă în mine, mai conştientă. Apoi privesc din nou în jur. Flori la fiecare casă. Trec din culori în alte culori, din miresme în altele tot mai răscolitoare…
O tresărire bruscă, un mic balans şi… mă opresc parcă suspendată în necunoscut. Nu mai am unde face următorul pas pentru că… e ABISUL. Văzut cu ochii fizici. REAL, în faţa mea.

Zeci de stele într-­un întuneric deasupra care se continuă sub mine. Imens. Dar în acea întindere nu strălucesc, e doar un hău imens din care… se aud valuri.
E MAREA. Ea parcă absoarbe stelele în adâncuri. E cutremurător.

Mă retrag uşor, mă asigur că simt pământul sub picioare. O clipă nici faptul că este un întreg oraş înapoia mea, nu am mai ştiut. Formez un număr şi… cineva se reîntâlneşte cu marea. Misiune îndeplinită.

Apoi… mă las să alunec în vrajă. A mai găsit destinul un pretext pentru a mă aduce aici. Las zbaterea valurilor să creeze culoar înspre adâncurile mării. Înspre acel abis pe care doream să îl cunosc, să îl ştiu metafizic sau poate au fost clipe în viaţă când credeam că sunt în el.
 Impactul a fost însă atât de puternic încât a şters orice altă amintire. Un mic pas şi m­-aş fi trezit rostogolindu­-mă (tot aievea) înspre el.

Mă aşez cuminte pe pământ cu picioarele în golul imens.
Nu se distinge linia dintre Mare şi Cerul mare şi instelat.
Doar că sus sunt stele iar dedesupt sunt… tainele lor. În adânc, în ABIS.
Valurile doar apără Taina sau cheamă înspre adânc de Taină. Fiecare va simţi altfel. Pe mine mă cheamă. Mă gândesc că bariera valurilor este… o barieră. „Da, şi?!” Opresc gândul şi mă las să alunec. E cald şi învăluitor. „Ciudatele… găuri negre. (chiar şi cele create la ultimul experiment al omenirii)”. 
Hai să las lumea cu ale ei trebi. Îmi pare rău de secunda de gând. Am pierdut aşa o porţiune din alunecare. Revin şi simt marea, uriaşa ei putere de apă cum e din ce în ce mai calmă, mai lină, atotcuprinzătoare dar într-­o îmbrăţişare tandră, ispititoare de a fi mai în adâncul ei. 
Simt cum se apropie Puterea unei Tăceri. Mi­-e cumva cunoscută. Şi brusc apare o imensă explozie de lumină. Cerul şi marea s-­au întâlnit şi m-­au făcut din nou să trec barierele umanului din mine, când toate câte sunt /există, dar şi toate câte nu sunt le simţi că te aşteaptă, că sunt pentru tine, în tine.

,,Doamne, câtă Putere, câtă strălucire, câţi sori adunaţi în Inima mării din adâncul ei. Şi iubesc acest adânc al Tainei, această inimă cerească care este în ea. Care este în mine acum. Pentru că acea explozie a dizolvat existenţa mea pământeană. A pătruns în mine cu o asemenea forţă, minunat şi dulce, liniştit şi cu ardoare, foc care topeşte mistuind şi ultimele mele bariere. În mine pătrunde sufletul adâncului făcându­-mă să-­mi văd dorurile ascunse de atâta timp încât nu mai ştiam că există. Acolo, în tăcerea Abisului, dorul din inimă a învins până şi visele.

,,Dacă te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine” – ochii noştri s­au întâlnit.
Ce este un Abis?! este cel care rupe cercul închis al cauzalităţii, dincolo de legile şi ordinea cauzală în care suntem?! Dar cum, cum să rupi tu… ceea ce nu a fost creat/ manifestat dar totuşi există?!

Care absoarbe cu o forţă care credem că atrage fără putinţă de scăpare. Şi atunci… ce căutăm acolo?! Intr-­un portal care deschide calea spre infinit, dincolo de limitările şi legile cosmice.

Putem distruge toate iluziile existenţei efemere ale cosmosului creat de noi înşine?! Cred că încă ne este teamă de… necunoscutul Abis din noi.
Îi putem spune Iubire pur şi simplu, mai presus de lume dar ascunsă în ea. Dumnezeiască dovadă de Iubire dar din care nu ne lăsăm împărtăşiţi (cel puţin nu cu uşurinţă că doar avem experienţe motivatoare care ne ajută să ne dezicem cu maaaare uşurinţă).

Iar până a ajunge la ea mulţi renunţă. Totalitatea fiinţei sperie, ea absorbind şi dezintegrând doar spaimele şi temerile, dezicerile din noi. Sunt obişnuiţi cu ele marea majoritate mai mult decât vor/pot să recunoscă. Doar datorită obişnuinţei se simt stabili, stăpâni. Pe ce? Pe frânturi, de soartă. Care tot încearcă să îi întoarcă cu faţa spre Adevărul lor. Punându-­i în faţa repetabilităţilor. Care de fapt nu însemnă nimic, eventual o dezicere de taman ceea ce ar trebui să iei în braţe la orice răscruce ai fi, să te laşi pătruns/să pătrunzi, până în totalitatea Fiinţei… 

Aud un foşnet uşor în jur. Un om stă la câţiva metri şi priveşte şi el înspre Tăcerea din faţa noastră. Pentru că nu se mai aud valurile. Contopirea cerului cu marea este deplină.
,,V-­am vegheat! Nu, nu m-­am gândit la altceva să ştiţi. Pe aceia ii cunosc. Parcă… cântaţi impreună cu Marea. A fost o seară frumoasă şi pentru mine”. Nu pot decât să zâmbesc. Stă la câţiva metri şi priveşte din nou, tăcut marea. Nu ştiu de cât timp e acolo. Nu are nici o importanţă. Vreau să îl las acolo, să nu-­l tulbur şi plec pe străduţa pe care parcă o cunosc de foate mult timp. Îi aud paşii în urma mea. Rari, la aceeaşi distanţă. 
Când ajung la Bulevardul luminat, cu zgomot de maşini ca la raliu… se opreşte. Probabil… e zona altcuiva, mă întorc şi îl salut ridicând uşor mâna.
Se apleacă într-­un salut atingând aproape pământul cu mână. Nu imită pe nimeni. E un gest coborât din alt timp pe care parcă dorea să îl mai facă odată. Ridic mâna la inimă şi înclin uşor capul. Rămâne nemişcat iar eu mă întorc şi plec.

Plec spre un „Acasă”, poate într-­o inimă umană care ştie Abisul şi mă aşteaptă de mult timp iar eu nu am ştiut că există din cauză că… nu lăsasem abisul să pătrundă în mine, să mă descopere pe mine mie însămi. Teamă? Nu. Neîncredere? Poate. Sau alungarea într-­o uitare voită.
Mai fac din când în când câte o plimbare prin gândurile, prin şoaptele, prin tăcerile mele, ale tale.

Parcă e o regăsire netrăită dar prezentă, a mea – a nimănui cu nimeni, eliberare dintr­-o absenţă a oricui de oricine, absenţă în care nu am fost dar în care putem fi în oricare din clipele care vor veni.

Las geamul deschis şi încet /încet aud din ce în ce mai clar marea. Disting foşnetul, alunecarea valurilor înspre un ţărm şi retragerea lor înspre adâncuri de cer coborât în Ea. Revin uneori cu putere alteori cu o imensă blândeţe, parcă alintând… iar inima mea cuprinde nemărginirea în ea. Devenim una, contopire de Cer şi Mare, un Unic Cânt al Abisului.

Dorul – un suflet călător la o răscruce dintr­-un adânc dintre mine şi nimeni.



marți, 17 iulie 2012

Descântul îngerului pământului


                                Ceramică sec.19, Muzeul Cluj-Napoca


Ceramica de Horezu m-­a încântat şi acum. Îmi place să simt recele adânc al lutului care începe să vibreze a poveste. Îngerul pământului, cum i se spune în popor. Îmi place să­-mi beau cafeaua în cană de lut. Dar acum iau două. „Pentru a pune apă vie în ele” e gândul care se naşte din mine clar şi limpede. Zâmbesc şi ştiu că aşa voi face în curând.
Bătrânul olar îmi spune că el a făcut cănile şi mă priveşte zâmbind îngăduitor. Privesc şi eu împrejururile care adăpostesc atâtea legende mai vechi sau mai noi. Privirea îmi este mereu atrasă de un punct îndepărtat şi tot revine spre el. Un fior parcă se strecoară în mine.

„Acolo unde vă tot uitaţi a fost un conac boieresc şi, într­.o vară, au venit mai multe domniţe să se bucure de aerul de aici. Una era frumoasă foc. Boierul tânăr pusese ochii pe ea. Dar se spune că, umblând prin sat, a ajuns la casa unui olar. A cumpărat oale, străchini, dar nu se mai dădea dusă. Ucenicul olarului, un tânăr chipeş, nu­-şi mai dezlipea nici el ochii de la domniţă. I-­a promis că îi va face în câteva zile ceva frumos, unic. „Numai pentru noi doi”, cică ar fi şoptit fata. ”Numai pentru noi. Atunci, aşa  să fie. O să fac două căni din care o să ne astâmpărăm setea.” Şi, cum necum, s­-au întâlnit într-­un amurg prin pădurile de foiose. Aşa au dus-­o toată vară, în beţia fânului proaspăt cosit şi însoţiţi de cântecul pădurii şi al păsărilor cerului. 

Boierul cel tânăr s­-a supărat foc. La o vânătoare, l­-a împuşcat pe olarul cel frumos. L­-au părăsit în pădure. Domniţa a alergat la el şi a văzut că mai suflă. Cu cele două căni a cărat apă, de i­-a dat să bea şi i­-a spălat rănile. L­-a vegheat zi şi noapte pe iubitul ei olar, cântând încetişor. Veneau jivinele pe rând şi stăteau cu ea. Păsările cântau dulce, iar pădurea toată părea îndurerată de suferinţa celor doi. Până când, într-­o zi, a apărut Zâna Pădurii şi a învăţat­-o descântece, câte unul pentru fiecare cană. Unul pentru apă moartă, iar celălalt pentru apă vie. Cu care să­-şi ajute iubitul. Şi a tot descântat fata, până când, într-­o zi, tânărul olar şi­-a venit în simţiri. Au plecat împreună, şi cică au trăit fericiţi multe sute de ani. Fiindcă domniţa învăţase descântecul Apei Vii, pe care îl şoptea mereu. Nimeni nu ştie acel descântec. Dar se spune că argila/îngerul pământului îl ştie, iar dacă sunt două căni pentru îndrăgostiţi, atunci fata ştie în inima ei să descifreze descântecul şi să fie fericiţi.

Mă uit uluită la bătrânul olar. Deci descântecul există! Nu a fost un gând răzleţ. Îl sărut cu bucurie şi recunoştinţă pe amândoi obrajii arşi de soare, de vânt, brăzdaţi de ani. Are ochii ca ai pădurii, frumoşi şi buni.

„Aveţi grijă cu descântatul! Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la sâmbăta morţilor! Altfel, vă aduc nenoroc.”

Încă privesc cele două căni de lut. Sunt albe, cu frunze, flori şi spirale… Le rotesc încet, ca să pot cuprinde tot desenul de pe ele. Şi ele parcă se tot rotesc într-­o spirală de cânt. Poate voi dărui o cană… Să-­i şoptesc iubirii: „Bea-­mă până la cel din urmă strop,  să fiu în tine!”

                              ***
Stau întinsă pe pat, cu fereastra larg deschisă. Peste drum, e o cădere de apă. În noapte, sunetele ei sunt când puternice, când line.
În vuietul apei curgătoare, revine un vis. Apa are ritmul unei magii în care rămân suspendată între liniştea dintre sunete. 
Uşor, ele desenează în mine un alt peisaj, un spaţiu de libertate, în care m­-am abandonat de atâtea ori, sorbindu-­l, extrăgându-­l dintr­-un timp abstract.
Acum, vreau să îl aduc în sfârşit în prezent, acesta să devină adevăratul lui timp.
Întind palmele spre timpul din faţa mea, dar e un timp despre care ştiu că e trecutul încă netrăit. Simt în ele o arsură ca aceea a unui sărut cu o putere divină, sărut primit de la o fiinţă mult iubită. 

Timpul nostru lăuntric, în care intrăm de atâtea ori, este, în realitate, Timpul etern în care uităm să revenim, locuind numai cu privirile pe dinafara noastră, în acele urzeli care ne încâlcesc deseori destinele…

Dar Aproapele devine în câteva secunde o depărtare din care cu greu reuşesc să mă dezmeticesc. Nu s­-a întâmplat nimic, doar cerul inimii a fost acoperit de o imensă mantie. Privisem o secundă doi ochi care însă s-­au întors spre altcineva. Ochii pe care îi caut de la începuturi, ochii LUI, încă nu i­-am privit, nu i­-am regăsit privirea în care să mă pierd fără urmă de împotrivire. Ochii sufletului, care să se contopească într-­o arzătoare adorare.

Plec uşor, pentru că, oricât de vag, atunci când Îngerul iubirii e chemat de două priviri, nu e bine să te amesteci. Trebuie să laşi de acum încolo oamenii să încerce să descifreze ce le şopteşte Îngerul. Cum/cât vor reuşi… e povestea lor.
Undeva, sus, în ceruri, zgomot de ceramică spartă… Două căni redevin lut. Vre-odată, poate cineva le va da forma a două suflete.

„Aveţi grijă cu descântatul! Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la sâmbăta morţilor. Altfel, vă aduc nenoroc.” Aşa voi face.

Îmi aşez palmele pe inimă, acolo e o armonie nouă.
Am primit o mare Taină.
Cântul­/descântul de apă vie există!



Carte: Izvorul iubirii
http://www.orfeu2000ki.ro/izvorul_iubirii/1271.htm

vineri, 13 iulie 2012

Flacăra unei lumânări




Stăm faţă în faţă. Eu, la un capăt al clipei, tu, la marginea ei. 
Nimicul ne desparte. Este prea plin de gândurile noastre.
E prea târziu. Aprind o lumânare, ca să mă ducă ea dincolo în vis.
Mi­-am privit odată mâinile în vis. Erau reale. Le simţeam căldura şi focul mângâierilor. 
Am adormit în visul meu şi, acolo, am visat că mâinile devin fulgere albastre care străbat visele, căutând un alt spaţiu în care să se aşeze.

Ochii devin adânci precum începutul timpurilor, în faţa flăcării plăpânde care devine geamăt în fiinţa mea, în încercarea de a se înălţa.
Privesc încă neştiutoare dincolo de flacără. Privesc în abisul din jurul ei, abis care îmi soarbe privirea, pentru a mă privi şi el.

Fitilul lumânării, coloană verticală care susţine, înnegrindu-­se, arderea, este un creator care din muţenia lui, lasă să se gândească lumina pe ea însăşi pentru a se naşte însemnând astfel, spaţiul din jur. Marginile albastre sunt culoarea care va absorbi întunericul până la alte graniţe.

Fitilul lumânării devine axa unei lumi în care mă nasc; vis din profunzimea unui alt vis.
Privesc uluită cum fiinţa mea devine, este în acel zvâcnet de lumină. Sunt în mii de fire care alcătuiesc totalitatea ce se întrupează.
Sunt visul din flacără. Sunt visul flăcării.
„O să apară?”
De ce am pus întrebarea asta? Lumina trece dincolo de graniţa imaginaţiei, luminând alte spaţii.

Încep să mă joc, trecând din vis în alt vis, devenind visătorul celui care visează, care are mii şi mii de amintiri. Se aprinde trecutul primelor focuri din lumea în care m­-am născut.

Din exterior, flacăra pare firavă dar statornică. În lumea ei se creează armonia lumii luminii, care devine vizibilă doar visătorului din visul meu. 
Nu voi aluneca nici la stânga, nici la dreapta, ci voi rămâne în verticalitatea axului, coloană de foc incandescent, substanţa de transformare care îmi străbate fiinţa. Devin certitudinea de a fi, gând/­imagine a nepătrunsului.

Poate birui cineva iubirea unei flăcări, a luminii lumânării, cât timp ea se roagă în deplinătatea singurătăţii firii? Verticalitate născută din ceara cea mai curată a albinelor, fecioare de­a pururi, dar pe care o topeşte.

Imaginaţia poate fi o flacără, dar nu flacăra însăşi. Flacăra devin eu, în noaptea fiinţei mele.

Vremi uitate până şi de vise se joacă în imagini, înşirând enigme. O lume vie, cu puteri secrete, fiinţe puternice din interiorul fiinţei mele, fiinţă în care metaforele reîncearcă să devină gânduri, cuprinse într­-o simplitate în care m-­am pierdut, transformând o noapte într­-o adevărată solitudine dorită cu ardoare.

Prag de linişte a liniştilor.
 Îmi strecor, copilă fiind, degetele plăpânde într-­o mână mare şi puternică, despre care ştiam că poate să stăpânească toate stihiile, dacă vrea, doar cu un semn şi cu o privire a ochilor verzi ca primăvara. Pletele albe ale Bunicului strălucesc în lumina amintirii. 
Privirea lui adâncă, era mângâiere atunci când îmi aduna gândurile de prin florile şi de prin frunzele copacilor, de prin nori sau de prin oricare alte depărtări. Altminteri, tăişul lor strălucea în nopţile sufletelor celor care dormeau prea adânc şi prea mult. 

Multele taine strecurate de privirea lui au rămas legende care au început să se rescrie mai încolo, cu cât mă înălţam spre povestea propriei mele stele.
Primul gând care a venit să îmi sărute buzele, primul foc care mi­-a străbătut fiinţa neştiutoare, candelă în care s­-a aprins dorul de Dor şi care nu s-­a mai stins, luminând din când în când întunericuri care au preferat alte abisuri, flacăra înspăimântându-­i, pentru că le dezgolea fiinţa rece şi risipitoare cu bogăţii care nu le aparţineau.

Suntem vis în visurile altora, întâlnindu-­ne uneori în albastrul de la margini. 
Tot ceea ce suntem risipindu­-se în fiecare atom din univers. Poate, în noi trepte spre cer, fiind de ajuns o respiraţie sau un gând, azi mai aproape decât mâine sau decât un mereu, pierdut de obicei în alte firi. Sau în înaltele adâncuri ale unei veşnice tăceri care spune totul despre mine.

Ţinutul poveştilor ţinut între tâmple în lumina luceafărului căzut pe gura de rai. 
Şi lumina lumânării se transformă într­-un soare murind. Moare încet, axul ei încovoindu-­se, înnegrindu­-se ca un chin. Aşa poate muri şi un cântec, şi o stea, şi o privire, şi o inimă, dar un gând nu.
Oare lumina care pâlpâie este narcoticul care face moartea flăcării mai uşoară?! 
O să aflu cândva.

De ce trebuie să plâng acum? Doar nimeni nu poate birui lumina unei lumânări! Pentru că ea a rămas de-­a pururi în spaţii, transformându­-se în curcubee văzute doar de ochii veşniciei LUI.
DOAMNE, dacă sunt copil al stelelor, priveşte­-mă încă o dată!

„Singurătatea mea este gata să ardă pe cel ce o va arde!” (Le nom du feu – Louis Emie)


,,Izvorul iubirii"
http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm