Omul care nu credea în iubire este titlul acestei povestiri din cartea: Arta de a iubi-o carte din înțelepciunea toltecă scrisă de Don Miguel Ruiz. Ne putem regăsi într-un personaj sau în celălalt.
Descoperim, încă odată, că vechile deprinderi au o putere enormă, chiar și la cei care înțeleg și apoi trăind „realitatea iubirii”, fac un gest care doboară totul. Oricât de inteligent ai fi, prăpastia pare a fi încă mare și revii la vechile obiceiuri.
Iubirea nu cere nimic, ea doar este existentă, dar obișnuința, disponibilitatea de a da (acapara) cu bune intenții o depășim cu greu. Citind povestirea, fiți atenți la reacții. Veți descoperi multe despre modalitățile personale de gândire dar și de credințe.
Citiți și apoi stați o clipă ca să vă lămuriți cu voi înși-vă. Reluați pasajele care v-au „marcat”. Ele pot determina o atitudine, o înțelegere mai profundă.
Lectură plăcută și cu folos !!!
„Aş dori să vă
istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire.
Acesta era un om
obişnuit, la fel ca dumneavoastră şi ca mine, dar ceea ce îl făcea să fie cu
adevărat deosebit era felul său unic de a gândi: el nu credea că iubirea
există.
Evident, a avut o sumedenie de experienţe în
încercarea de a găsi iubirea; mai mult, i-a observat şi pe oamenii din jurul
său. Şi-a petrecut o mare parte din viaţă căutând iubirea, dar singurul lucru
pe care l-a descoperit a fost că aceasta nu există.
Oriunde se ducea
eroul nostru, el le povestea oamenilor că iubirea nu este decât o invenţie a
poeţilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru
a-i controla, pentru a-i face să creadă. El le spunea că iubirea nu este reală,
şi deci nimeni nu o poate găsi, oricât de mult ar căuta-o.
Omul nostru avea
o inteligenţă foarte vie şi era foarte convingător. El a citit o grămadă de
cărţi, s-a dus la cele mai bune universităţi şi a devenit astfel un savant
reputat. Putea vorbi în orice piaţă publică, în faţa a tot felul de oameni, iar
logica sa era foarte puternică. El le spunea că iubirea este ca un drog, te
ameţeşte şi te face să o doreşti din nou şi din nou, creându-ţi o dependenţă de
ea.
Ce se întâmplă
însă dacă nu-ți primeşti porţia zilnică de dragoste? La fel ca în cazul unui
drog, ai nevoie de această doză zilnică. Le mai spunea că relaţiile dintre
îndrăgostiţi sunt la fel ca şi cele dintre un dependent de droguri şi un vânzător
de droguri.
Cel care are o
nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care
are o nevoie mai mică de iubire este precum vânzătorul de droguri.
Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât
mai bine poţi controla relaţia cu celălalt. Această dinamică a relaţiilor
interumane poate fi văzută cu ochiul liber, căci în orice relaţie există un
partener care iubeşte mai mult şi un altul care nu iubeşte deloc, dar îl
manipulează pe celălalt.
Unii oameni
profită aşadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător de droguri profită de
pe urma toxicomanilor. Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de
iubire, trăieşte tot timpul cu teama constantă că nu îşi va putea asigura
următoarea doză de dragoste, adică de drog. "Ce mă voi face dacă mă va
părăsi?" Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: "Îmi
aparţine!" El devine astfel gelos şi solicitant, din cauza fricii de a nu
pierde următoarea doză. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreşte, dându-i
mai multe sau mai puţine doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel,
partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet şi va fi dispus să
facă orice, de teama de a nu fi abandonat.
Eroul nostru a
continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: "Ceea ce
numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază
controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susţin că
şi-o poartă cei doi parteneri? Nu există aşa ceva.
În faţa
reprezentanţilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor lor, cuplurile tinere
fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor
respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei
promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar
cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate.
Imediat după
căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să îşi încalce
promisiunile făcute. Totul se reduce la un război al controlului, la cine
reuşeşte să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri şi cine
toxicomanul...
După numai câteva
luni, respectul pe care şi l-au promis iniţial cei doi a dispărut. În urma lui
nu au rămas decât resentimente, otrava emoţională, răni reciproce, care cresc
treptat, până când iubirea nu mai există deloc. Ei rămân totuşi împreună, dar
numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalţi, şi
chiar de teama propriilor critici şi păreri.
Unde se mai poate
vorbi însă de iubire?
El le-a mai spus că a văzut multe cupluri în
vârstă care au trăit împreună 30, 40 sau 50 de ani, şi care erau foarte mândre
că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relaţia lor, tot ce
spuneau era: "Am supravieţuit căsniciei". Altfel spus, unul din ei se
abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda şi decidea să îndure
suferinţa. Oricum, persoana care avea voinţa mai puternică şi nevoi mai puţine
câştiga războiul, dar unde era iubirea de care vorbeau?
Partenerii din
aceste cupluri se tratau reciproc ca pe nişte posesiuni. "Ea este a
mea". "El este al meu". Si astfel, eroul nostru a continuat să
peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire.
El le-a mai spus oamenilor: "Eu am trecut
prin toate acestea. De acum înainte nu voi mai permite nimănui să îmi
manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii".
Argumentele lui
erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale.
Iubirea nu
există. Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut
acolo, aşezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge,
s-a simţit curios. De aceea, s-a aşezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o
ajute cumva.
Vă puteţi imagina
surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există.
"Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care
crede că iubirea nu există!"
Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.
- De ce spui că
iubirea nu există? a întrebat-o el.
- Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am
căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii,
plină de speranţă la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am
jurat reciproc loialitate, respect şi credinţă, şi am întemeiat o familie. Dar
în curând totul s-a schimbat. Eu am fost soţia credincioasă, care avea grijă de
copii şi de casă, în timp ce soţul meu a continuat să se ocupe de carieră.
Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A
încetat să mă mai respecte, la fel cum am încetat şi eu să îl mai respect pe
el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu îl mai
iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine. Dar copiii aveau nevoie
de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi sta
în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici
un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu
însă că, dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi la fel, căci iubirea nu există.
Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng.
Înţelegând-o
perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:
- Ai dreptate:
iubirea nu există. Noi căutăm iubire, ne deschidem inimile şi devenim astfel
vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne răneşte,
chiar dacă suntem convinşi că ne vom putea detaşa. Oricâte relaţii am avea,
acelaşi lucru se petrece din nou şi din nou. De ce să ne mai obosim să căutăm
iubirea?
Cei doi gândeau
la fel, aşa că s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relaţie frumoasă.
Se respectau reciproc şi nu s-au dezamăgit niciodată. Pe măsură ce relaţia
avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiţi împreună. Nu ştiau ce este
invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca să îl controleze pe celălalt, nu erau
deloc posesivi. Relaţia dintre ei a continuat astfel să se aprofundeze. Le
plăcea să fie împreună, căci viaţa li se părea mult mai amuzantă astfel. Când
nu erau împreună, ceva lipsea din viaţa fiecăruia dintre ei.
Într-o zi, pe
când era plecat din oraş, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut
ciudată:
"Hm, poate
că ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzaţie atât de diferită de
ceea ce simţeam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poeţii, nici
cu ceea ce afirmă religia, căci nu mă simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau
nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea să aibă grijă de mine, nu îmi vine să-mi
vărs frustrările asupra ei pentru eşecurile mele sau pentru problemele mele
personale. Petrecem atât de bine împreună. Ne bucurăm fiecare de prezenţa
celuilalt. Eu respect felul în care gândeşte ea, felul în care simte. Nu mă
simt deloc stânjenit alături de ea, nu mă agasează niciodată. Nu mă simt gelos
când este cu alţi bărbaţi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate că
iubirea există totuşi, dar este altceva decât ce cred oamenii".
De-abia aştepta
să ajungă acasă şi să-i spună de ideea ciudată care i-a trecut prin cap. Nici
nu a început însă bine să vorbească şi ea i-a luat vorba din gură:
- Ştiu exact ce
vrei să spui. Mi-a trecut şi mie prin cap aceeaşi idee, cu mult timp în urma,
dar nu am vrut să-ţi spun, căci ştiam că nu crezi în iubire. Poate că iubirea
există totuşi, dar nu este ce credeam noi că este. Cei doi au decis să devină
amanţi şi să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu
s-au înrăutăţit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se
sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu.
Chiar şi cele mai
simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi. Inima
bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simţea, încât într-o noapte
s-a produs un mare miracol.
Privea stelele şi a descoperit una care era
incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua
a început să coboare şi s-a aşezat în palma lui.
Apoi s-a produs
un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem
de fericit, şi de-abia aştepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască
steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea.
Când el i-a
dăruit însă steaua, femeia a simţit un moment de îndoială; iubirea lui era prea
copleşitoare, şi atunci, steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion
de cioburi.
Si uite-aşa, am
ajuns iarăşi la un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre
faptul ca iubirea nu există.
Acasă la el, o
femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi aşteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul
pentru paradisul pe care l-a ţinut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a
pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu
credea în iubire.
Cine a comis
greşeala? Puteţi ghici?
Greşeala i-a
aparţinut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui.
Steaua nu era
altceva decât propria lui fericire, iar greşeala lui a fost că a renunţat la ea
şi a aşezat-o în mâinile ei.
Fericirea nu vine
niciodată din afara noastră.
El era fericit datorită iubirii care ţâşnea din
inima lui.
Ea era fericită datorită iubirii care ţâşnea din inima ei.
Când el a făcut-o
însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea
fi responsabilă pentru fericirea lui.
Indiferent cât de
mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să ştie
ce era în mintea lui. Ea nu putea şti care erau aşteptările lui, căci nu îi
cunoştea visele.
Dacă veţi proceda la fel, luându-vă fericirea
şi punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va
sparge, la fel ca şi steaua din poveste.
Dacă îi dăruiţi
altcuiva fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura.
Pe de altă parte,
de vreme ce fericirea se naşte în interior şi este rezultatul iubirii
dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea.
Nu aveţi dreptul
să faceţi niciodată responsabil pe altcineva pentru ea.
Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele.
Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele.
Noi ne punem steaua în palma celuilalt,
aşteptând ca el (sau ea) să ne facă fericiţi, şi invers.
Nu contează cât
de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată cel care doreşte
cealaltă persoana să fiţi. Aceasta este greşeala pe care o comit majoritatea
oamenilor de la bun început.
Noi ne bazăm fericirea pe celălalt. Din
păcate, lucrurile nu merg în acest fel.
Noi facem tot
felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am
eşuat.
„Arta de a iubi-o carte din înțelepciunea toltecă”- Don Miguel Ruiz