Album de GÂNDURI


Trec zilele și nopțile frigului pentru a înmuguri aburul lor în primăvară.
Trec norii pentru a lăsa umbra lor să se dizolve în cer certându-mă că nu i-am cules.
Trec munții care au așternut colbul pietrelor pe sufletele însingurate de pe cărările lor care se sfârșesc  în peștera inimii unde îmi aduc auzul.
Descopăr foșnetul viu al Vieții în ochii Soarelui și în zâmbetul misterios al Lunii care încep să-mi alcătuiască ființa.  Mă cuprind în căldura învăluitoare ca un basm ascuns printre  crestele munților. Răcoarea rămâne miezul fiebinte care îmi alunecă simplu și firesc prin vene.

Trec mirările și uimirile culese de mâna Făpturii Făcătoare, Împlinire care devine mărturisire a Facerii.


Foto: pictură Vladimir Kush






Emoțiile sunt cortegii care ne pot transforma. Emoțiile nu sunt IUBIREA. Iubirea nu leagă pe nimeni unul de altul, nu cere și chiar nici nu dă. Acceptarea deplină că toți sunt ca tine chiar dacă ,,arată” altfel sau altceva. Învață !!! Unii mai repede sau mau mult. Alții nu. Dacă intri în ,,gazele otrăvitoare” din jurul lor, fă-o în cunoștiință de cauză, nu te agita inutil. Vei inhala otrava și te vei trezi ,,amețit” ( de fapt vei adormi de-a binelea, dar nu vei realiza asta).
Iubirea este ACCEPTARE și devine ELIBERARE. Nu este Forță contra forță. Ci FORȚĂ fără ...forță.

Ea doar este. ESTE firea nerostită care ne învață totul, cu răbdare și fără a judeca. Nu ne pune nici o condiție ( să fim buni sau deștepți sau înalți sau oricum altceva). Suntem iubiți pur și simplu. Iubirea necondiționată nu e ieri sau mâine. Nu are culoare sau gust dar e forța care le dă strălucire. Nu se opune nimănui pentru că se dăruie ei din ea înșiși.  FIINȚA UMANĂ! 



Angoasele fiinţei vin din neputinţa de a exprima direct ceea ce avem mai sublim: sufletul. Nu raţiunea, nu învăţăturile ei. Iar pentru a face aceasta , inteligenţa trebuie cultivată.
Cu isteţime mulţi observă ce e în jur, cu raţiunea la fel. Când simţi cu sufletul, cu inima din tine...nimic nu mai este la fel.
Există o ...infinitate de veşnicii în noi! Şi..pentru că le trăim mai multe odată...nu le mai stăpânim, nu mai suntem conştienţi de ele.Şi atunci.... devenim zăpăciţi.
Încep cu toată fiinţa mea să admir timpul deacum. Că nu este uşor...mi se datorează în totalitate. Acum râd, dar acu o săptămână...nu prea aveam chef, eventual de un...zâmbet albastru. Mă mai îndoiam demulte. Adică ...voiam să mă indoiesc şi uite aşa ... uimirile din mine dispăruseră rămând doar durere surdă care îmi măcina trupul. Merit ...expulzată pe o altă galaxie, pentru asta. Io o spun , ca să nu zică alţii.

Mi-a trecut. Mentalul, această vibraţie supremă, divină, în care nu ne prea încredem noi (pentru că nu o ascultăm) , tot şopoia ale lui semnale, dar muţenia din mine...voia să fie ...liberă, încătuşându-se aşa cu fire din care nu mai aveam să ies dacă....
Dacă nu priveam Iubirea de pe acest Pământ. Dacă nu simţeam suflarea care îmi putea fi vad de trecere sau.... de fericire. Alegerea mi-a aparţinut. Cu ajutor ...din nevăzut. Parcă am fost plimbată, mai mult păpădie, decât formă umană, prin a alege. Recunosc că, trăznăile făcute...le-aş repeta oricând. Pentru că....sunt ale mele. Pentru că aşa învăţ să mă iubesc, să fiu deplină. Să...înviu! Strigat-a şi la mine, cineva.

Aleg Iubirea. Iubirea de a mă dărui şi de a dărui. Toate exerciţiile de/prin iubire, de până acum, au fost mici scântei. Le-am adunat în mine. Le-am ...şi  ascuns bine, bine, uneori. Ştiu, toţi credem în acele clipe că ...e unica. E la fel ca şi desluşirile Căii pe care să mergem: Este calea ascetică şi Calea Iubirii în doi. De când omenirea. Nu le-am inventat noi acum. Fiecare cum alege (oare?  Mai am nelămurir aici, dar voi pune întrebări şi... voi aştepta răspuns.Sigur îl voi primi).

Zilele trecute, eram în faţa săvârşirii unui ritual. De angajare, aparent io fiind stăpâna. Deveneam conducătoarea unui regat necunoscut. Bănuit. Nu... l-am încheiat. Mâna a rămas suspendată într-un netimp... de unde,voi relua poate, gestul .Sacru , de data aceasta. Pentru că este un Simbol de Forţă şi de dăruire. Nu vreau să fiu asemeni îngerului frânt, purtat pe umărul stâng de atâta amar devreme. Devenind aripă înspre nevăzute înfăptuiri.

.... Eeeei! Acu ce să zic?! A meritat durerea! Adică, am şi meritat-o.
Există o iubire unică?! Există! Cea pe care nu ţi-e teamă să o dărui atunci când ea este cât un mugure. Nerăbdările şi suferinţele există. No! La mine au fost un uriaş univers, în care aproape nu mai încăpea nimic. S-au eliberat, trecând peste voia mea pentru că le durea. Şi ...durerile au dureri. Greu de explicat, dar sigur aşa este.
Simţământul prezenţei în clipa nostră ne lipseşte. Cum să iubesc dacă sunt pe coclauri, prin alte clipe, cine ştie prin care timpuri. Da! Există forţe care pot determina acel deja vu! Mare ...pericol. Cu acel deja vu am avut întâlniri care au curăţat karma. Sunt necesare?! Fiecare decidem. Întâlnirea este necesară însă importantă este ,,atitudinea” în asemenea clipe. Rămân agăţaţi unul dealtul de parcă devenim cabluri de înaltă tensiune.

                                                                






Care sunt zeii noştri? Am avut un Dumnezeu sau nu? Ne-au ocrotit sfinţii, îngerii? Zânele şi zmeii îşi caută răspuns prin mine, 
Duhul religiei ce este fără acea simţire de neam în care să ne adăpostim sufletele şi să sorbim din căuşul palmelor, poveştile care tot şi-au ţinut duhul lor după noi, pătrunzând/ ascunzându-se în tainele care nu au avut putere să le dea deoparte?! 

Clădirea unei noi lumi se face prin prezența ta constantă ca legătura între două vise.

Duhul credinţei a trecut prin dureri de naşteri dintr-un suflet de femeie în altul.

Omul a fost despărţit tocmai de puterea lui naturală. A uitat cum simţea Soarele in el, a uitat cum se învăluia în umbra lunii cu tot dorul din fiinţă, fiindu-i cer înlăuntrul lui. Incantaţiile către Soare şi Lună , dacă nu au devenit vrăjitorii, au trecut ca melos popular, cântat a jale de doină, pe crestele munţilor sau în vâltoarea apelor.

Zânele neamului meu, femei din stele care revin acum. Le port sufletul în mine căutându-mă în adânc de memorii. Mă regăsesc prin ochii care stârnesc vârtejuri de amintiri.





Înţelesurile alunecă umbre vii prin mine. Mă întreabă şi nerostirile mele devin alunecare de cer din care se vor contrui altare, ofranda pentru foamea şi însetarea călătorilor, unii rătăciţi de mult timp.Neodihna lor devine vaier în mine.
Se desprinde îmbrăţişarea şi te cuprind în ardoarea întregului suflet.Privirea alunecă departe, deasupra apelor lumii.
Mă fac ceas de rugă înaintea zilelor şi nopţilor tale, să-ţi fiu mirarea care mă va chema.
Descântul pleacă în tine, chemare de dor şi pavază de rele.
Doar dacă mă vei numi, voi veni!
Doar dacă vei şti rosti vre-odată numele meu.

Nu reuşim să-l vedem pe celălalt. Suntem plini de dorinţele, de visele, de urma înfăptuirilor trecute sau viitoare. Dorim...ascultare! Să ne fie ascultate vorbele, să chemăm sufletul celuilalt şi să vedem ce are, cum are, de ce are. Pentru a ne folosi şi nouă. Vedem alcătuirea care a dus la descoperirea celuilalt, dară nu...sufletul. Nici nu ne întrebăm dacă are, cum e. Omitem etapa aceasta. 
De ce?! De teamă! Descopăr cu uimire că această teamă există. Cred, cred cu tărie  că atunci când două suflete devin conştiente unul de existenţa celuilat , ele se contopesc. Teama umană este rezistenţa pe care o opunem. Ştiu că nu vrem,ştiu că nu ştim cum să nu facem asta...dar ştiu cu certitudine un lucru. Când două suflete se contopesc , se naşte unul de a rară frumuseţe. Pentru că au renunţat la tot.Trăiesc îndumnezeirea deplină.

Daaar...Haosul nu e in iad.Ci aici, pe pământ. Iadul pare bine organizat, pe când noi... Noi, cu neatenţiile noastre, cu acele,,purtări de bon ton”, că nu se cade să....Să ce?! Să avem motiv să ne jeluim după aceea? Să şi învinuim de nerecunoştiinţă. Cedăm din propriile temeri, din neputinţa noastră de a vedea cât de minunaţi suntem. Vaaai! Să nu deranjez! Apoi suferim. Această suferinţă ne va măcina frumosul trup.Păiiii cine ne dă dreptul ăsta?! Neatitudinea , lipsa de discernământ şi , până la urma urmei, încrederea în celălalt dar, şi în noi.
Se poate să învăţăm, apoi să ne obişnuim, să comunicăm deschis?! Simplu şi sincer?! Dacă nu putem face asta, suntem deja bolnavi. de patimi, de iluzii, de neviaţă în noi. A nu renunţa la atitudinea ,,de a nu răni" , face un bine: ne răneşte pe noi. Creem distorsiuni care ne alungă din VIAŢĂ!
Nu asta e iubirea. Nici măcar dorinţă nu e: e un fel de... a ne târî prin viaţă. Ţinând cont de ,,iluziile" celorlalţi. nu suntem mai buni. Dimpotrivă. Ne complacem. de ce o facem?! Ştiu că ... marea majoritate fug de un răspuns clar şi care i-ar echilibra. Să rămâi agăţat cu ,,vagoane" după tine. Cine te vrea cu tot cu vagoane?! Şi de ce te-ai aştepta să fie/să apară, o asemenea ,,binevoitoare" persoană?! De ce?!




Sunt doar un gând al iubirii, ba aş zice…doar o silabă  sau chiar şi numai un sunet.
Nu ştiu ce este iubirea. Doar starea aceea de ,,zăpăceală” când toate sunt normale, iar în următoarea secundă sunt (măcar ) anormale. Adică ...invers.

Amestec visele cu visările uneori. E o obişnuinţă pe care mi-am format-o prin auto.observare. Încerc să mă joc deplin conştientă , pentru că  oamenii , (am observat asta), îşi rănesc unii altora sufletele neatenți. Pierzându-se pe ei înşişi, împreună însă cu multe altele, chiar şi pe cei dragi. Şi am învăţat să fiu atentă la mine, la ei. La mine, în primul rând.
Sunt recunoscătoare florilor. Lungilor discuţii cu ele. De mică am fost obişnuită (şi nu mi-a trebuit mult timp pentru că era ceva special , iar copiilor asta li se pare normal) să văd şi să ascult cum cresc lăcrămioarele. Salutam soarele odată cu ele. Fugeam înainte de prima geană şi mă culcam pe pământ să pot fi atentă la iluminarea lor. Simţeam acel geamăt al firii când din sămânţa înnegrită se ivea o minune de fir verde şi fragil.
Mireasma lor mă alina de orice durere a îndepărtărilor de cei dragi.
Când am primit în grijă primul trandafir responsabilitatea a ...trecut. L-am iubit. Imi iubeam trandafirul din inima căruia primeam mereu câte un boboc. Toţi erau uimiţi de ,, Cât înfloreşte aista! Parcă nu se mai satură! Sătura.ra-l Dumnezeu!” Ştiam că bobocii albi erau pentru bucuria mea. Uneori pentru firele scoase din rochiţă când îi adunam frunzele uscate! ,,Vrea o amintire de la mine” ziceam fericită. Cred că...învăţam să fiu cochetă! Zgârâieturile nu le puneam  la socoteală, că oricum nu ştiam niciodată câte am. Ori de la crengile copacilor ori de la mâţuci sau cine ştie care altă orătanie cu care mai aveam câte ceva de împărţit.

Privesc acum trandafirul meu, de acum, din alt timp al vieţii. Şi regăsesc vechea prietenie caldă şi parfumată, aromitoare şi liniştitoare. E târziu în noapte, dar suficient cât să-i pot distinge formele gingaşe ale bobocilor şi florilor care mi se par imense.
Stau  lângă el ghemuită de frigul care se lasă noaptea acum. Începe să îmi fie bine. Liniştea mă pătrunde tandru, lin, într-o mângâiere profundă, din tărâmul uitatelor mele vise. Fiecare culoare are o anumită putere a luminii în ea. Deci asta învăţasem demică: să primesc culorile şi înmiresmarea  florilor în mine. Mângâi uşor, cu recunoştiinţă bobocul cel mai apropiat. Sclipeşte ceva pe el, ca o scurtă luminiţă. Mă gândesc la ... venusieni( dacă tot stau hai-hui pe afară, măcar să fac ceva, nu?!). se spune că şi ei au participat la creearea (alcătuirea) noastră a pământenilor. Apoi...când s-au ,,ridicat” la ceruri, alţii având pretenţii asupra celor de atunci, de pe aici, nu au vrut să ne părăsească detot. Aşa că au lăsat în trandafiri ,,ceva” din esenţa inimii lor : iubirea! Legătura ...telepatică cu ei. Spinii sunt cei care ne avertizează că până in Inima Iubirii, avem de trecut obstacolele propriilor noastre ...nerozii! (scuze: dar e o noapte mai dificilă pentru mine, în care încerc să îmi lămuresc ...nelămuritele mele. E ...tehnica mea ...secretă! zic şi io acu, că tot nu mă aude nimeni). M-a întrebat cineva ce e iubirea şi, am răspuns sincer: Nu ştiu! Chiar dacă ştiam bine bine că deja se răcise cafeaua, a lăsat cana jos, rapid, de parcă se fripsese! Cum nu ştii?! –Aşa bine! Cum nu ştii tu, nu ştiu nici eu!”.,, Nu te cred”.
De ce nu mă crede?! Iar o să aud cine ştie ce ,,ridicare” a mea pe la stele. ,,Uite: îmi eşti un prieten aşa bun, încât iţi spun un secret: nu ştiu ce e iubirea!” Ochii lui au devenit de o fixitate care m-a speriat un pic. ,,Adică...dacă vrei pot să îţi descriu etapele dar... nu cred că asta te ajută ...” încerc să îl scot aşa din uimirea din care nu dă semne că ar vrea să iasă. ,,Ş i eu care eram convins că tu ştii!”. Tac eu acum. Aştept să plece pentru ...a mă întreba eu pe mine: ce este iubirea?! Sau...Cine este Iubirea?!
Privesc în ochi noaptea şi umbra ei mă îmbracă în Puterea culorilor. Şi, înfiorarea din ea să mă înveţe a folosi vederea ascunselor taine spre a fi împlinire ?! Să pot şopti: Lasă-mă să pătrund în taina magului de la marginea universului.

Trandafirul meu suav, surâde misterios. Ştiu că dacă m-aş uita în oglindă, acel surâs e pe buzele mele. Este ...Iubirea!










Zâmbesc! Un înger  îşi ia zborul de pe buzele mele. 
Un zâmbet  te poate aduce lângă mine. Depărtarea nu înseamnă despărţire. 
Un zâmbet trimit şi dacă nu te va găsi, vei şti că te aştept ca întotdeauna. Cuvintele mele sunt rare, sunt anapoda, viaţa mea e flacără şi gheaţă, zenitul şi nadirul între care exist. Între cer şi pământ este sufletul meu singuratic, îngheţat 
 într-o cupă de zâmbet.
Zâmbetul este nemuritor, în el sunt toate mângâierile mele pe care nu mai am cum să ţi le dau.
Dar te vei întoarce cândva. Poate nu voi mai fi pe pământ, dar nemurirea din zâmbetul meu...va rămâne să te ocrotească. Îţi dărui viaţa mea chiar şi atunci când nu spun un singur cuvânt
Mi-e dor, dor cu lacrimi şi privesc în depărtarea care eşti
Cuvinte...sunt doar cuvinte, darul pe un prag de timp unde sunetele se zbat în armonii încă neascultate, neauzite de nici un suflet.
 Imi aşez blând zâmbetul în inima ta. E tot ce am mai de preţ pe lume, altarul unde pot să imi aşez capul în nopţile nesomnului.
 Întind mîna şi degetele întunericului încep să mă cuprindă, devin încleştare ale magiilor trecute şi tremur, tremur până când plânsul reuşeşte să se desprindă din mine şi să plece în căutarea ta, plutind uşor...






Avem o uriaşă Forţă în noi: Iubirea! Nu spun de sentimentalisme, ci de Forţă, aşa cum şi despre curentul electric putem spune că are ca efect o anumită forţă şi despre un elefant spunem de forţa pe care o are. Sunt deosebiri între cele două forţe?! Sunt. Forţa curentului electric este electromagnetică (electrodinamică) , a elefantului este fizică. Vreo deosebire?! Sigur, şi încă sesizabilă.
Iubirea are şi ea mai multe forţe. Acţiunile noastre îi dau coloratură şi variaţie şi aspecte de ...uneori ne întrebăm dacă aceea e iubirea?! Acţiunile mai sunt ,,şi” în numele iubirii, de ne încurcăm definitiv în termeni. Dar sesizăm aşa mai bine ,,nuanţele”.
Iubirea este şi Putere! Facem năzbâtii cu ea şi aşa, sub acest aspect. Ne ,,jucăm cu alţii. Să nu spună cineva ( autorul /autoarea) jocului, că habar nu are. Dacă forţa nu poţi să o stăpâneşti mereu, Puterea da!  Eşti responsabil întotdeauna CE faci, ce ,,provoci”. Şi plăteşti prin lispuri, şi pierzi ce ţi-e mai drag .Se aplică LEGILE UNIVERSULUI singure, pentru a FI ECHILIBRU.Că nu este instantanee această ,,aplicaţie”, ne derută, pentru că noi ,,uităm”, şi apoi ne ,,mirăm” că Soarta e aiurea, dacă nu chiar şi Bunul Dumnezeu.
Am scris doar aşa ca un gând, fără să adaog şi răspunsuri.Fiecare decide. Uneori răspundem cu da şi atât, alteori lăsăm Iubirea să fie EA în deplinătatea Puterii. Nu o irosim, devenim cei mai avari din istorie. Sufletul (mă întreb ce nuanţă o fi având atunci) murdărit de patimi (?! nu cred că e cazul să spună careva :nu), întrebuinţează mintea şi creează ,,oportunităţi” de manifestare care  te vor duce şi pe tine împreună cu cei cărora le ,,provoci”, în IADUL PROPRIU. Şi cum nu e prea departe, ajungi repede!

 Un gând, o privire, o atingere, o şoaptă devin Armonia prin  care ne comunicăm noi înşine, tuturor. Şi ele devin Fapte.Aşa cum spunem ,,Faptele Apostolilor” şi e ceva măreţ, la fel de cunoscute sunt şi ale fiecăruia în parte. Vom pleca de Acasă cu ,,suma” lor. Ele rămân undeva, ,,impresionează” Universul, asemeni unei plăcuţe fotografice. Doar sunt energie , nu?! De dragul Universului, de dragul vostru, hai se fim atenţi ce TABLOURI PICTĂM !!! Sunt  vizibile pentru multe galaxii!

 Femeii îi poţi spune doar că o iubeşti cu firescul firii din tine.Dar bărbatul are nevoie de ...timp. Numai că, se ,,pierde” prin timp,  nu are timp, după războaiele purtate pentru bani, pentru faimă, pentru...alte treburi urgente ale planetei, fiind mereu ,,ocupat”.Tu , ca femeie trebuie să ,,crezi” singură asta.Şi dacă nu eşti capabilă te uiţi în oglindă şi faci meditaţia ,,cercului interior”. La mine a ţinut asta, ba...m-am ales şi cu bonus! 





Tot citesc şi tot citesc şi tot citesc despre realizarea de Sine, in Sine, cu Sine, deasupra , dedesupt, pe alături. Ba e şi armonizare. Da! Deacord. Dacă nu eşti ÎN echilibru cu tine însăţi asta ai defăcut. Dar, dacă eşti femeie, fii Femeie. Dacă eşti bărbat, fii Bărbat . Apoi UNUL !Totul în jur e complementar. Mie mi se pare că atunci când Doamne Doamne a separat totul, avea El un gând tare măreţ: cum se vor contopini cele două  separări?! Aşa că: e noapte/zi, e negru/alb, e ...e de toate şi opusul şi reversul ...a cestui de toate. Cum să-l numesc?! Nu ştiu, dar dacă stau să caut o denumire uit ideea! Şi re.ajung la bărbat şi la femeie. Doamnele întîi, reiau: Femeie/Bărbat. Dar... Întregul e şi/şi. Este deplina unire atunci când complementarităţile, sunt egale , echilibrate ele însele ÎN ele.Dacă noapte/zi e un ciclu întreg, dacă rece/cald, înger/demon, Sol/ Mon,  reprezintă dualitatea şi separarea întregului , bănui că nu se vrea a rămâne aşa, în veşnicie. Cumva, cineva, cândva le va determina unirea. Forţa care le-a creat, sau Dumnezeu putem răspunde.

Dar pe noi?! Bărbatul şi Femeia?! Ne ducem singuri singurei?! Se pare că deja alegem să fie aşa. Sau....alţii au ales pentru noi. Ştiu : totul este în mintea noastră. Dar acolo sunt  trei /patru tipuri de creier a cărui dezvoltare a început acum 300 milioane de ani. Iar fiecare parte are puterea lui de determinare. Necunoscută aproape total. Zone care se descoperă pe cm pătrat. Şi are ceva/ceva desfăşurare creierul nostru !

În Marele TOT, ne ducem ..pe rând?! Nu cred. Undeva vom fi opriţi. Undeva de unde nu putem trece dacă nu suntem împreună cele două jumătăţi. Altminteri.. retur.
Pe planeta s-au dat lupte pentru ca puterea să fie trecută de la femeie la bărbat. Ce e drept, cred că acei cu cunoaştere au avut ei mare grijă deasta. Umanitatea a rămas văduva, apoi ocultată detot. Poate prizonieră prin cine ştie ce temple sau altare.
Unitatea nu mai înseamnă decât dorul nostru. Aprig şi cumplit de dureros. Îi spunem Iubire. Îi putem da oricare nume, tot NENUMITĂ ESTE. Se spune însă că Adoratoarea  este asemeni celui Adorat! Şi Adoratorul este asemeni celei Adorate! Şi o expresie şi alta tot UNU este. Atunci voi putea şopti Iubitului/Adoratului meu că vom pleca împreună?! Atunci când buzele noastre se vor contopi, formând inelul de foc al unei Fiinţe, vom rămâne aşa trecând prin moarte spre dincolo?!  Poate vom mai sta, adică vom fi în sejour şi pe alte planete. Dar  ca pe pământ, iubirea nu este nicăieri. iar aici, este acel  Acasă. 

Cum să ajung io singurică înlăuntrul Marelui TOT?! Şi dacă se produce un dezechilibru şi... ?! Un gram de suflet masculin sau feminin in plus dezechilibrează. Dacă într-un cm cub de ,,vid” este o imensă cantitate de energie cu zerouri pe care nu le mai citeşti, şi într-un cub mai mic, ca al sufletului nostru o fi ceva putere, nu?!
 E adevărat (zic şi eu, e dogma mea personală) că există un ÎNTREG. Formarea înseamnă ieşire din acel întreg şi urmează diviziunea. Dar cum noi tot suntem ba o jumătate, ba alta, care e următorul pas logic ?! cele două jumătăţi să redevină întreg ca să FIE ÎNTREGUL  ÎNTREG! Cum?! Liantul acela fantastic, care reuşeşte să ,,lipească”( avem noi o vorbă înţeleaptă) jumătăţile, este IUBIREA! 
Numai şi numai .... 
EA!!!
IUBIREA










Să iubim o persoană…imperfectă

 Mă gândeam la un …joc! Şi… m-am îndrăgostit!
Ştiam că la un moment dat, apare separarea de timp şi spaţiu, oricât de aproape am fi, chiar în aceeaşi casă de cele mai multe ori, între cei doi. Până mai ieri inseparabili. Ştiu cei mai mulţi cum este. O mică meditaţie nu strică nimănui, nici mie. Aşa că am luat în căuşul palmei mele ,,defectele” unei persoane. Ce simţeam vis a vis de ele?! Că prea mă sâcâiseră, prea mă ,,îndureraseră”, prea le observasem, şi cu lupa la nevoie ( e ,,metaforă”). Cu cât le priveam cu atât dispăreau şi m-am trezit cu Botezul lacrimilor în inimă,  ţinânx în palmele mele, cel mai minunat Suflet din lume. Şi…m-am îndrăgostit de El!
La fel putem face şi cu sufletul nostru. L-am uitat stingher cine ştie pe unde, decât timp. Iubiţi. Vă! Iubiţi!

2 comentarii:

  1. " Mă gândeam la un …joc! Şi… m-am îndrăgostit!"...din pacate sunt imperfect si nu vreau sa inversez scara valorilor in universul tau perfect....acum ai setat ok...bravo.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pentru că nu ai puterea asta...cu sau fără păcate!!!

      Mulţumesc pentru ajutor!

      Ștergere

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text