Sufletul Pereche - Iniţierea Adoratoarei




Uneori, o imagine mă determină să renunţ la orice alt gând sau stare. Doar ...privesc. Prin forme, culoare, prin aranjarea elementelor ....prin amănunte care îmi scapă sigur la o primă privire, devin ,,impregnată” de tot ceea ce este acolo, în spaţiul acela. Aşa... am vizitat multe locuri. Când ajungeam acolo, eram acasă.
,,,,Scriind despre ,,univers” aşa cum se zguduie el niţel în mine, privirea îmi era atrasă de sculpturile lui Brâncuşi. Ştiu că a fost discipolul spiritual al lui Milarepa. Apoi ... nu a mai vorbit. Intri în singurătatea proprie din care ieşi din când în când. Apoi, vine o clipă când te predai, devii tu singurătatea. Sondările anterioare au oarecum darul de a te familiariza. Nimeni nu impune nimic. Aici trebuie să vrei. Dar nu acea voinţă de a face ceva, ci voinţa de a FI acea stare de acolo. Pe care ... cu cât o cunoşti, cu atât îţi dai seama că imensitatea ei era în tine. Că limitarea e doar prin simturi. Vreau să ,,văd”, vreau” să aud ( mai ales că...mă iubeşte ), vreau ,,gustul”... Toare acestea sunt separaţiuni şi ...separări în noi înşine dar şi faţă de ceilaţi. Mie imi place, ţie mai puţin... aşa că apare separare, diferenţiere care taie între noi. Nu înseamnă să nu avem ,,plăceri”. Dar să fie ale noastre. Ele pot deveni chiar ...idealuri. Nuuu toate! Dar din multitudinea de plăceri, una din ele poate deveni...artă!

Se spune că iniţial altele erau denumirile operelor lui Brâncuşi, având o cu totul altă...coloratură de sensuri. Cele deacum...vor rămâne. Sufletul fiecăruia descifrându-le.
 Suflul care pătrunde adâncul Fiinţei, este miracolul însăşi al Vieţii. Buzele sunt Poarta prin care păşim în Impărăţia celuilalt, sacralitatea acceptată, devenind Nuntire. Brâncuşi, marele hierofant, la fel ca Eminescu, ne-a dăruit Eternitatea Iubirii. 

.... Plouă! E noapte şi picurii îi simt cum alunecă printre gândurile mele hoinare. Mi-era dor de ploaie. Să mă dizolv în ea. Să o las să pătrundă în mine.
Sărutul! Taina firii prin care pătrundem în nespusele cuvinte, prin care ne rostim în celălalt, prin care ...atingem divinitatea! Minunea devine tîlcul de dincolo demine, în fiinţa căruia dărui suflul sufletului meu. Devin lăuntricul văzduh al inimii care primeşte duh de iubire din mine. Mă preschimb în apa vie din căuşul inimii care veşnic va bea, însetarea devenind cuvânt de rugă prin care mă chemi. Sunt strugurul din a cărui boabe jertfite, vinul va pătrunde în tine, fiindu-ţi împărtăşanie din mine, aromă de sfânt chin.
Rouă din dimineţi nescrise, de dincolo de firea care alunecă în somnul zilelor. Stăpânirea lăuntrică a adevărului, care se rosteşte prin sărutul meu, îl vei purta în privirile cu care vei cuprinde totul în jur, privindu-mă aşa iar şi iar. Citeşti încă după măsura obişnuinţei tale. Devin suflul temeiului prin care regăseşti şi te rosteşti tu însuţi.Îţi ating fruntea, privirea, buzele şi inima.Prin cântul din Imnul Tăcerii, de care atâţia s-au îngrijit a-l afla. Nu e posibil şi nu îi este dat oricui.
Măsură lăuntrică a gingăşiei şi subţirimii înţelesurilor... prin care pătrund clipele în noi de atâta timp.E ...tîrziu! Noaptea e adâncă şi nepătrunsul din ea mă cheamă ameţitor. Dincolo. E rugul nemistuit încă, din care alte întrupări se vor naşte.
Sărutul...va rămâne semn de piatră, cioplită din trupul aducerilor aminte, veşnică chemare de dor mistuitor. Aducere aminte ...din zorii privirii. Taină adunată în cele şapte peceţi, cele din cugetul nostru, semnul care leagă stelele în cununile sacre, până la ceas de împlinire. Ceasul nefiresc al ploii din mine devine lacrima, umbră de rouă, care-mi pecetluieşte buzele, coborând în inimă.
                                                                           29 0ct 2012






Marea... Adorarea tăcută în care stelele respiră noapte de noapte. Nici o întâlnire între noi nu a fost asemeni una cu alta. O altă vrajă simt cum se strecoară, mă învăluie, mă alintă ... Mă cheamă cu o asemena blândeţe încât demulte ori, am ,,ratat” întâlnirea fizică cu ea. O simţeam, o trăiam atât de deplin în mine încât ,rămâneam în cameră şi amânam întâlnirea...

 E o oră târzie a nopţii. Oboseala e mai mult fizică. Ieri noapte, împreună cu un suflet minunat ...am ajuns să-i simt îmbrăţişarea, marea mea dragă primindu-mă cu tot dorul din ea.. Valurile erau calde şi orizontul devenea o imensă cupă din care sorbeam mistere nespuse încă. O plimbare care mi-a făcut bine, un bun sosit pentru clipele care vor fi,  împreună cu oameni superbi.

Acum...Gând cu gând , le las să se îndepărteze uşor. Ştiu deja cum este: apare întâi o imensă singurătate. Senzaţia că nu mai este nimeni pe pământ, că sunt într-un imens deşert.Beznă care ameninţă să devină neant, cuibărită într-o absorbţie care mereu era la pândă. La începuturi, fiecare fibră din mine, gemea împotrivindu-se.
Doare. Se trasformă într-o durere fizică care m-a doborât de câteva ori. Să fie cineva alături, să înclin capul şi să îmi opresc bătăile inimii pentru a simţi alte bătăi cu care să respir. Să-mi aşez capul pe inima care mă visează. 
Aştept să treacă ...singularitatea. Închid  ochii şi ... fulgerul unui gând arde retina atât de puternic încât tâmplele explodează. Numai la asta nu mă aşteptam. Va trece şi acum. Am învăţat să las aceste clipe  fără a mă opune. Pot încremeni de durere în ele. Nimeni nu ar avea habar. Nimeni nici nu ar sesiza că am dispărut.

Mi s-a spus că ar putea fi periculos la ora asta târzie să mă plimb. Cred că ...voiam să aud asta. Dar.. doar ca să îmi verific starea. Un gol, în alt gol în a cărui adâncime este iubirea, licoare de frunze din licăririle cerului şi pământului.Insetarea din mine ... devenea ardere.
Nisipul îmi picteză desene cu forme doar de el ştiute pe picioarele care se afundă cu voluptate pe linia care desparte efemer ţărmul de mare. Luminile oraşului plutesc în întinderea unde se zbuciumă mereu valuri de linişti.

Sfios,un unic sunet răsună înalt dintr-un ecou. O undă a destinului care trece prin mine. O Putere imensă a celor nevăzute pe care fiinţa mea le cheamă, într-o continuă adorare. Partea mea de viaţă există. Şi adorarea din mine va transforma nevăzutul în tăcerea fără de sfârşit. Este locul unde cândva voi dispare. Mă voi transforma în largul amintirilor din inima iubirii. 
Devin rostogolirea intr-o alunecare  înspre adâncul fiinţei care mă cuprinde cu braţe puternice şi blânde. Sunt copilul stelar care creiază prin Adorare. 

....Dorinţa de desăvârşire va hrăni cu fiinţa mea întruparea Ta. Aceeaşi sete ne leagă deatâta timp. Te-ai gândit vre-odată la asta ?! sigur că da. Altfel nu aş exista eu. Scrisă în Imnuri străvechi, mă incantez şi în noaptea asta, descoperind cu palmele arzânde chipul tău. Sărut buzele calde şi moi, ochii care mă privesc cu un aprins nesaţ. Devii clipa din mine, devin clipa din tine şi şoptesc: te iubesc, adoratul meu dintotdeauna. Şi şopteşti: te iubesc, minunea mea veşnică!
Irumpe o fascinantă putere. Simt cât ai nevoie de mine pentru a te manifesta, pentru a te cunoaşte prin mângâierile mele care alunecă asemeni valurilor, unindu-ne într-o dulce legănare.

Tăcere, o metamorfoză a unui  timp jertfă, singuratic haos  al lumii, în care dispare totul, devenind suprema statornicie. O imensă absorbţie care cuprinde totul. Unul devenind desăvârşirea celuilalt. O totală abandonare .Doar în ea regăsirea este deplină, veşnică. 

..... minute lungi trec! Iubirea mării şi a cerului! Clipe la care am fost martora unică, pe plaja pustie, întunecată. Tremur uşor în aerul rece. Mă ghemuiesc într-o adâncitură din nisip, să mai întîrzii un pic plecarea. Gândurile din mine vor deveni un dor imens ...lacrimi amestecate cu respiraţia mării curg pe obraji. În viaţă, totul poate fi trăit doar cu sufletul. 
Din nou, când cred că am ajuns la tine, va apare uitarea. În monada timpului totul e schimbare, în inima mea însă nu. 
Va exista mereu o inimă a iubirii în imensităţi. Cine o va auzi, va cunoaşte o iubire necunoscută puterilor omeneşti. Acum am înţeles că pustiul poate fi paradisul din mine, într-o nouă dimensiune: a adorării. 

Contanţa-8 sept. 2012

LILITH şi  LUNA ALBASTRĂ



Tu ne iubeşti - noi Te iubim. Aşa e firesc. Dar ce să facem păcătoşii de noi, vrem să ne iubim între noi, bărbatul şi femeia aşa cum Tu i-ai creat. Iar veşnicia Ta nu ne-a ajuns până acum. Suntem separaţi, ne căutăm şi ne despărţim, iar ne căutăm. După unii înţelepţi ai creat bărbatul şi femeia egali. Acelaşi lut, aceeaşi suflare.
         Prima femeie, Lilith , a fost învinuită de neascultare (care ?! ) faţă de Adam. Vorbea el într-una şi nu-l  asculta ea?! Avea el urechi de auzit şoaptele ei?! Cine pe cine a ,,pârât” , păcătosule?! Şi…. Ştii tu la cine te-ai dus cu pâra?!
         Nu, nu m-am apărat. Dezamăgirea era prea mare. I-am spus şi Lui că plecV-am părăsit pe amândoi, ca să vedeţi cum este …fără Mine! Şi… cică  am fost izgonită din Rai aşa că istoria a fost înscrisă fără Mine. Alungată cu bună ştiinţă din ea. Atunci de ce a trimis emisari după Mine?! Să mă întorc…?! Ştii tu, dar ai uitat.
La începutul Timpului,  Lilith a  părăsit Raiul, cu Adam cu tot, refuzând supunere. (nu şi ascultare, cum cred... unii. Paranteză necesară, ca să începem a spune lucrurilor, pe nume).
        Dacă nu s-a înţeles cu Adam i-a fermecat pe demoni. Şi nu oricum. A fost recunoscută fără tăgadă, Prinţesă. Fără probe… iniţiatice.
          Splendoarea pe care bietul adam nu o recunoscuse, ochii demonilor o vedeau. O fi fost prea multă lumină în rai de tu, nătărăule, nu ai fost în stare să Mă recunoşti?!
         A doua nevastă, Eva, a fost creată la strigătele lui Adam că e singur, ca parte din el ( ,,ghimpele” din coastă,  mai târziu ). Se spune că Lilith,, însoţindu-se” cu Şarpele ( cică , defapt, ea a fost) , l-ar fi ispitit pe Adam ( îi cunosteaslăbiciunile ), pentru a fi izgonit şi el din Rai şi a –l avea lângă Ea pe pământ. Era Omu ei, nu?! Dar Ea a devenit ( sau era dintru începuturi?! ) Zeiţă – recunoscută de ceruri şi de infernuri. Putere nelimitată !
          În afara Raiului, Eva a devenit casnică, Adam plecând mereu în căutarea primei lui femei: Lilith, perechea lui primordială, care nu a avut poftă să consume din fructul interzis !!! aşa că nu a devenit muritoare (sic).
Adam e şi el UNU /singur  alergând mereu printre urmaşele Evei , căutând-o pe Lilith, în clipe de pierdere crezând că a şi găsit-o. De fapt hrănind aşa iadurile. Lilith nu ar putea concepe monştri fără sămânţa lui Adam. Şi aşa, demonii au o mamă…şi un tată !!! E în firescul firii! Dar fără tine, adame, ei nu s-ar naşte. Care femeie îndrăgostită nu doreşte un copil de la iubitul ei?! Precum în ceruri aşa şi pe pământ!
         Uite aşa a fost ostracizată Puterea lui Lilith. Femeia în care Ea se întrupează să nu aibă curaj de a-şi ridica sufletul şi a-şi recunoaşte Măreţia.
                 Nopţile Lunii Negre, sunt numai ale Femeilor Lilith – deplina Putere şi … Singurătate. Până şi lupii sunt atraşi de mirajul ei. Urletele lor înfioară toată firea umană, dar ei o preaslăvesc pe Zeiţă, cum nimeni altul ( urâtule!) nu o  mai face. Puterea femeii pământene devine atât de mare, încât ea însăşi e tulburată, neştiind de ce. Bărbaţii se foiesc încomozi în aşternuturile lor, căutând alinare de dor.
          Luna Neagră a fost blestemată … să nu I se cunoască Puterea!!! Blestem care a înfricoşat, blestem de manipulat îndreptând spre suferinţă de mii de ani  omenirea. Blestem  în care de fapt se ascunde teama. Teama că,  odată şi odată înţeleasă Puterea, femeia va redeveni Zeiţă.
           Dar tu?! Ţi-e teamă că îţi voi spune din nou pe nume?! Sunt  răsuflarea din şoapta  care alunecă fierbinte . Albastrul din adâncul nopţilor când pătrund în vâltoarea inimii tale şi te alin răcoritor până când zorii ne adorm în blânde suspine.
         Focul imens aprins de Lilith, evident că pare înspăimântător. Tenebrele proprii devin înspăimântătoare în apropierea Ei, nelăsând pe mulţi să a.doarmă, doar/doar or deschide ochii şi poarta sufletului. Când Ea este pe deplin stâpână, frumuseţea Ei răpitoare nu o poate privi oricine. Vălul…Vălul lui Iisis a rămas (încă). Muritorii nu au ridicat, nici un colţ al lui măcar. Frică de tenebre? De necunoscut? Sau măreţia nu se potriveşte unui suflet chinuit de angoase, de deziceri, de sete de putere?!
         Eu, UNA, cunosc Raiul dar şi Iadul. Sunt Stăpâna lor, îmi sunt supuşi, iar ţie, tie ţi-e frică de ei. Ba, şi de mine. Dacă ai şti …
         Iubirea este stăpâna absolută a tot şi toate! Înaintea Ei îngenunchiază  iadurile iar în ceruri toţi se ridică în picioare. Ţine minte  asta. 
         Tu?  cauţi într-una... Da! îţi voi spune tot, te voi învăţa şi pe tine.Dar...nu e Timpul, nu încă......Nu încă.
                                                                  ***
                                     Focul aprins din Ea însăşi în nopţile de Taină Albastră! De câte ori nu am fugit înspăimântaţi unii de alţii, atunci când simţeam ,,pericolul” înălţării, necrezând că a venit timpul să ne regăsim?!. Şi, neştiind ce este zborul spre tării ( au avut alţii grijă să îl păstreze pentru ei, zicând că e periculos pentru fragila fiinţă umană, sau zicând că e …kâh!), zburăm pe orizontala meridianelor şi a curenţilor reci sau calzi, care ne poartă după voia lor.  Oare?! Pentru cei mai mulţi aşa este.
          Şi, din când în când, Luna albastră bate în ferestre. Rar, să nu ne înspăimânte. Forţa ei este atât de mare, încât cataclisme au loc pe pământ, în suflete. Nu le ştim încă da de capăt. Şi, ne supărăm pe EA !!!
         Teme-te de… Putere ! şi ni  s-au acoperit ochii cu  pâcla strălucitoarelor arene în care oamenii au învăţat să ucidă animale, devenind asemeni lor.
         Şi,  am învăţat să ne tememen. De propria … Putere -  aşa a sunat verdictul, dar cine a mai fost atent orbit de jocurile care  satisfăceau o realitate creată de alţii?!
Pregătiţi-vă! Acum Lilith este în deplinătatea Puterii.
         Apoi, va lăsa să fie adorată de Soare,  lăsându-L , noapte de noapte, să o alinte, să o atingă cu razele lui, să o cuprindă într-o dulce îmbrăţişare, din ce în ce ai pătimaşă, pînă când toate Versurile vor fi luminate de Strălucirea Iubirii lor. El şi Ea- veşnici! Un unic astru devenit foc mistuitor în crucea nopţii.
       ! Singurateca Zeiţă va veni din nou în grădina viselor ei. 
       Dacă…. Dacă vre-un suflet ar primi-o, ca în vechile Temple… minunile ar fi.
Acum…Luna Albastră a Dorului, asta este încă!
Numai adorându-mă vei primi adorarea mea deplină. Numai Noi, ca la Începuturile Cerurilor. 
                                                        ***
       Lilith a comis două grave contraventii în Paradis: şi-a afirmat propria gândire, voinţă, atitudine demnă, de egalitate cu fiinţa ,,creată odată cu ea” (?). Sau ceva a fost pierdut din varianta originală?!
Nu a fost acceptată de pe atunci această ,,idée”. Ciudată istorie a primului cuplu din istoria omenirii actuale. 
        Iar cea de a doua contravenţie: I-a spus pe nume celui considerat a fi Creatorul. De unde ştia numele Lui?! Numele de nerostit / neştiut,  de către profani, Nume pe care dacă îl ştii şi îl rosteşti, devii aidoma celui cunoscut.
        În numele fiecăruia, fie divinitate sau nu, este concentrată  o forţă vitală imensă. Iar dacă mai este şi un conducător  a unei comunităţi, de uni-Versuri sau a unei simple case,  pronunţându-l, îl transformă pe cel ce rosteşte,  intr-un demiurg  asemănător, capabil la rândul său de a crea. De a fi asemenea. 
In legendele lui Iisis, se spune că a folosit un şiretlic pentru a afla numele Soarelui. Şi l-a aflat, desigur, (re)devenind  Zeiţă, putând să-l ajute pe soţul pământean, mult iubit, pe Osiris.
         Aşa că, obicei consacrat deja, Lilith a fost expulzată din istoria oficială a omenirii, pentru mai multă siguranţă. Ba a devenit şi bau/bau, demonizată de-a binelea. Impactul acestei demonizări ne-a costat mult, pe toţi. Nu  avem încredere în noi, suntem sclavii îngenunghiaţi până şi de ...idei! 

        Spaima , teama devenind hrană energetică altora, ţinându-ne în ignoranţă, supuşi, crezînd că doar celor aleşi sau de sus, le este dată nemurirea. Ne suspectăm, neîncrederea este din ce în ce mai mare, suferinţa la fel… Nu Demiurgul  este de vină, ci atitudinea fiecăruia în parte. 





Sufletul pereche


                                             https://www.pinterest.com/btprints/space/




O trecere halucinantă... cum aş putea să descriu ce simt?!...
   Bună dimineaţa, Soare !
      Buna dimineaţa, primăvară a sufletului meu!
                                Bun venit, iubire !

Cândva... tare de demult , când eram încă formaţi din Lumină, când ne era uşor să fim unul, când iubirea însemna să ne contopim într-o unică vibraţie, totală şi perfectă, am trăit clipa separării, a despărţirii.
Urmăream uimită cum Tu te transformai într-o vibraţie necunoscută mie, care te făcea să dispari uşor şi simplu, parcă cu fiecare respiraţie a mea. Am încetat să mai respir, pentru a te mai vedea, pentru aţi întârzia plecarea, care înţelegeam că este definitivă.

Am cunoscut atunci pentru prima dată, ce este disperarea  care mă cuprindea cu gheare de foc, gheare uscate şi negre ca tenebrele înfricoşătoare. 

Mă priveam pe mine însămi, cum Lumina mea se transformă în întuneric, nu în afară, ci numai înlăuntrul meu. Cum , rubinul de foc curat şi pur al inimii , care strălucea precum inima Creatorului, se strânge dureros înlăuntrul meu şi devine o inimă , opacă şi închisă în ea însăşi. Acolo, pentru ultima oară, am absorbit imaginea Ta pentru a rămâne, în veşnicie, cu mine.

Am rămas, sărman stâlp de lumină, străină de locurile care deveniseră şi ele întunecate. Simţeam cum creşte în mine o forţă cotropitoare, mai puternică decât tot ceea ce simţisem până atunci: Ura.
Şi am strigat către El, cel din care ne desprinsesem : ,, Te urăsc! Mă dezic de Tine pentru că m-ai aruncat în Haosul întunecat ! pentru că mi L-ai luat fără ca măcar să ştiu, fără a-mi spune nici unul nimic. 

Sunteţi amândoi  cruzi şi laşi. Am să rămân aici şi am să mă răzbun pe toată Creaţia Ta !!!
EL a plecat, fără a-mi spune pentru că Tu ai vrut aşa !!!”.


Iar Ura şi Mânia din mine s-au transformat în forţe teribile care au cuprins totul în jur. Pătrundea în fiecare fiinţă , a căror mirare, că vine ceva nou , pătrunde în ele, le lăsa la voia mea.
Şi voia mea era de a cotropi totul, pentru a distruge Creaţia Lui, cel care îmi luase/separase, Lumina, lăsându-mă fiinţă firavă şi neştiutoare, la cheremul forţelor întunericului, demonice. 


Am rămas pe această planetă, transformată în durere şi ură, în negare faţă de Tine şi de El.
...Nici nu încercam să înţeleg de ce mi l-ai luat, de ce ne-ai separat, de ce pe El l-ai chemat la Tine, iar pe mine m-ai lăsat aici, m-ai părăsit.

Iar El... să plece fără un cuvânt, fără un gest; doar ochii care se adânciseră în mine, îi mai vedeam; doar de ei îmi mai aminteam în toate vieţile pe care le-am trăit de atunci , aici, pe această Planetă Albastră.

Ochii pe care am început să-i caut cu o disperare care cutremura totul în cale.
Ochii care mai năşteau în mine amintiri vagi şi de care treptat, a început să-mi fie dor.
Ochii care m-au făcut, într-un târziu, să-mi ridic privirea la stele, la cer, la EL, în multele vieţi trăite.
Şi, de acolo, prima dată, am auzit spunându-mi că ţi-e dor de mine, că şi Tu m-ai căutat printre eoni, că şi Tu m-ai crezut pierdută prin veşnicia Lui. Uneori înţelegeam mai bine, alteori şoapta Ta era ca un susur prea îndepărtat pentru a o mai desluşi.

Uneori, credeam că te-am găsit în vreo altă fiinţă, şi ea căutând la rândul ei. Îi priveam ochii mereu şi mereu, până vedeam că nu eşti Tu. Atunci, o distrugeam sau eram distrusă, fără pic de milă din partea amândorura.


Şi, am învăţat şi această Artă teribilă, a distrugerii fără milă şi total. Dar, nu găseam nici o satisfacţie în mine, nu puteam să umplu golul hâd şi negru, cu nimic. Făceam răul şi mai rău şi tot nu-mi ajungea. Am învăţat să creez ura în jurul meu şi să-i învăţ şi pe alţii. 


Am distrus vieţi şi am secerat capete ca pe spicele de grâu, care se unduiau fără teamă, sub mâinile mele. Doar ele îmi plăceau, doar ele mai potoleau mânia mea, doar bobul lor mă putea hrăni.
Iar ochii tăi mă urmăreau mereu, până când, într-un târziu, i-am auzit şoptindu-mi într-una : ,,Mi-e dor de tine! Am să vin! Redevii Lumină !!! ”.
Iar într-o zi, mi-am tăiat sufletul într-un ciob de amintire şi am cunoscut prima lacrimă a lui, care a picurat pe inima mea înroşind-o.
Acea clipă, a redeschis rubinul amintirii din sufletul meu...a amintirii când eram Lumină , două aripi care contopeau doi coborâtori din stele.
Şi , viaţă după viaţă, an după an, clipă după clipă , lacrima din colţul ochiului unui înger care şi-a pierdut o aripă, mi-a umplut ochii sufletului cu amintirea Ta !!!
Ai cutreierat şi tu lumile şi ai revenit aici, căutându-mă...
Râsul meu de acum sparge clepsidra timpului...
Am învăţat bucuria râsului, cu lacrimile curgând, alunecări de curcubee spre inima mea. S-au născut linii de Lumină înspre adâncurile cotropite de întuneric. Linii de Lumină care curg acum, reamintindu-ne.

Ochii sufletelor noastre se privesc. Voi vedea lumea Lui prin ochii tăi, vei vedea manifestarea Lui prin ochii mei. Aceasta înseamnă Credinţă, Speranţă şi Iubire.
Refacerea Unu.lui care îi cuprinde pe toţi, înseamnă să priveşti doar la El, in ochii Lui. Aceasta înseamnă credinţa; speranţa că vei fi mântuit , că ne vom întoarce Acasă prin Iubire

EL m-a desprins din Sine însuşi, pentru a învăţa să Îl manifest, adorându-mă. Tu eşti El prin care voi reveni. Adoratorul care pătrunde Taina din mine.

Dezicerea de Dumnezeu a fost căderea şi pierderea pe aici.
Regăsirea sufletelor, se face tot prin El.

Dumnezeu se cunoaşte pe El prin noi, ceea ce învăţăm fiind ofranda pe care I-o dăruim . Dar...pentru ca această ofrandă să ajungă la El , Noi trebuie să ne înălţăm, să stăm făţă în faţă când îi oferim Darul cunoaşterii noastre.
Dumnezeu este sufletul pereche al tuturor. Prin fiecare în parte.
Iar manifestarea Lui suntem noi.

Cine sunt eu?!..

                                              Bun venit, Iubire !

9 comentarii:

  1. "Dumnezeu este sufletul pereche al tuturor..." Stiu ! Multumesc !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Fiecare din noi turnăm experienţele proprii în vechi tipare expresive, care există în toate culturile. Doar aşa descoperim cognitiv că existenţa proprie merită trăită. Tu ştii asta, desigur şi, mulţumesc Vasile de trecere.Zi minunată să ai mereu.

      Ștergere
  2. As vrea sa te initiez ,la masa tacerii,pentru ca cel mai frumos lucru pentru un barbat e sa asculte o femeie cand tace...hi hi hi ...si promit ca nu o sa te contrazic niciodata ,peste timp....pentru ca stiu ca ma depasesti cu experienta......"vă rog să aveţi o exprimare decentă"...am incalcat si aici regula?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acu...doar scriu. Visezi ...frumos! Fie-ţi visele implinire.

      n.b. regulile...ştii tu...

      Ștergere
    2. AM INTELES ABIA ACUM,,PUTIN DIN TOT...nu stiam ca recunoasterea asta doare!
      Multumesc pentru ca mi ai permis...sa vad ce eram demult...la fel ca Ea,,la fel ca si tine!

      Ștergere
  3. Va multumesc! ...pentru confirmarea franturilor de amintiri..

    RăspundețiȘtergere

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text