vineri, 27 iulie 2012

Dăruire


Nerostirea din mine- strigăt din chemarea care arde în tine.
Însă nu voi răspunde.
Porţile abisului demult nu mai sunt ferecate. Privirea mea se face umbră dincolo de genele ochilor care nasc întrebări. Devine şoaptă  înconjurând vraja în care mă ascund.
Doar ea, şoapta, rostuieşte farmecul pătrunzând lin prin venele tale.
Iar rostul din vrajă numai eu îl ştiu.

Mirarea din mine –focul care te mistuie. Propria ta ardere nu este suficientă în faţa Viului din fiinţa mea, curgere de ambrozie în care venele tale vor să se scalde asemeni gândului care trece ca un păgân doar pe aleea înspre templu. Intrarea e păzită de Puterea Tainei prin care am venit să îţi fiu însoţitoare. Nu am uitat niciodată. Ţi-am privit mâinile cu care ridicai zadarnice temple şi grădini. Vântul de sud le-a spulberat.
Îţi privesc gândurile, parte din puterea cu care ai primit blestemul pentru că ai mărturisit secretele filă cu filă. Cine mai ştie să le citească rând pe rând dar şi pe toate odată?! oare s-au pierdut?! Sau din Teama că nu mai are cine le asculta? 

Tăcerea adâncită în sunet - ardere care aprinde jarul strecurat în clipa când privirea mea îţi vorbeşte în afara timpului obişnuit . Înţelesuri se strecoară în tâmpla ta, mângâiere lină a inimii mele. Ard în gândurile tuturor, în mulţimea de gânduri şi simţuri pe care nu le las să mă înfăşoare, devenind durerea din absenţă. 



 Ador să mă las în voia duhului, trup unde pătrund pentru a deveni femeia în care tainele devin împlinire. Dăruirea este semnul adorării mele, zâmbetul deplin al fiinţei. Vechile temple sunt porţile deacum, prin care te reîntâlnesc. Divinitatea adoră  dorinţa noastră spre desăvârşire, din întunericul cel mai adânc sau din cel mai înalt cer. În toate visăm tainele din fiinţa noastră.

Te-am îmbrăţişat şi ţi-am dăruit Puterea Iubirii Mele. Sunt timpul tău lăuntric în care poţi privi  întunericul pentru a ţi se dezvălui esenţa luminii.

vineri, 20 iulie 2012

Cântul mării – unic cânt al abisului





,,Dacă te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine.”
Friedrich Nietzsche

În ultima vreme făceam ce făceam şi tot despre Abisuri dădeam. Sau  dădeau ele peste mine. Aveam senzaţia că nu există carte în care acest cuvânt să nu fie scris măcar odată. Un răspuns tot avea să vină, cumva. Dar metafizic, gândeam. Avea să vină în deplinătatea lui vizibilă… fizic.

Mergeam încet, prin orele înspre pragul nopţii spre mare. Aveam de îndeplinit o promisiune. Întâlnirea cuiva cu Marea prin mine. Să îi spun ceva, să creez un gând prin care să ajungă să se regăsescă două fioruri. Şi am aflat că este uşor de ajuns la malul mării. „Pe străduţă drept înainte.”
Mergeam şi mă gândeam la sufletele întâlnite în acea seară. Cât de simplu este să le modelezi dar ce responsabilitate enormă. O simplă informaţie spusă cu o anumită tonalitate îi poate arunca în… abis, desigur. Gata! Hotărăsc solemn că nu mai vreau cuvântul acesta. Mă înfioară deja.

Străduţa pe care merg spre mare e tăcută. Aud/disting marea, pescăruşii. Mi s-­a spus că la capatul ei este EA. Deocamdată mi­-e suficient. Casele sunt tăcute. Nu muzică, nu zgomote. Câte o lumină stingheră parcă, la câte vre-un geam. Privesc copacii. Sunt străjeri la porţi, ai impresia că sunt stingheri, trişti. Dar unii copaci sunt uluitori sub razele de lună. Stau şi îi privesc îndelung. Mă farmecă culoarea argintie pe care o au frunzele. Unele, cele luminate de razele lunii. Celelelte au o întunecime… Am bufnit în râs. Ei da, au o întunecime de abis şi gata!

Din când în când las senzaţia apropierii de Mare să fie mai prezentă în mine, mai conştientă. Apoi privesc din nou în jur. Flori la fiecare casă. Trec din culori în alte culori, din miresme în altele tot mai răscolitoare…
O tresărire bruscă, un mic balans şi… mă opresc parcă suspendată în necunoscut. Nu mai am unde face următorul pas pentru că… e ABISUL. Văzut cu ochii fizici. REAL, în faţa mea.

Zeci de stele într-­un întuneric deasupra care se continuă sub mine. Imens. Dar în acea întindere nu strălucesc, e doar un hău imens din care… se aud valuri.
E MAREA. Ea parcă absoarbe stelele în adâncuri. E cutremurător.

Mă retrag uşor, mă asigur că simt pământul sub picioare. O clipă nici faptul că este un întreg oraş înapoia mea, nu am mai ştiut. Formez un număr şi… cineva se reîntâlneşte cu marea. Misiune îndeplinită.

Apoi… mă las să alunec în vrajă. A mai găsit destinul un pretext pentru a mă aduce aici. Las zbaterea valurilor să creeze culoar înspre adâncurile mării. Înspre acel abis pe care doream să îl cunosc, să îl ştiu metafizic sau poate au fost clipe în viaţă când credeam că sunt în el.
 Impactul a fost însă atât de puternic încât a şters orice altă amintire. Un mic pas şi m­-aş fi trezit rostogolindu­-mă (tot aievea) înspre el.

Mă aşez cuminte pe pământ cu picioarele în golul imens.
Nu se distinge linia dintre Mare şi Cerul mare şi instelat.
Doar că sus sunt stele iar dedesupt sunt… tainele lor. În adânc, în ABIS.
Valurile doar apără Taina sau cheamă înspre adânc de Taină. Fiecare va simţi altfel. Pe mine mă cheamă. Mă gândesc că bariera valurilor este… o barieră. „Da, şi?!” Opresc gândul şi mă las să alunec. E cald şi învăluitor. „Ciudatele… găuri negre. (chiar şi cele create la ultimul experiment al omenirii)”. 
Hai să las lumea cu ale ei trebi. Îmi pare rău de secunda de gând. Am pierdut aşa o porţiune din alunecare. Revin şi simt marea, uriaşa ei putere de apă cum e din ce în ce mai calmă, mai lină, atotcuprinzătoare dar într-­o îmbrăţişare tandră, ispititoare de a fi mai în adâncul ei. 
Simt cum se apropie Puterea unei Tăceri. Mi­-e cumva cunoscută. Şi brusc apare o imensă explozie de lumină. Cerul şi marea s-­au întâlnit şi m-­au făcut din nou să trec barierele umanului din mine, când toate câte sunt /există, dar şi toate câte nu sunt le simţi că te aşteaptă, că sunt pentru tine, în tine.

,,Doamne, câtă Putere, câtă strălucire, câţi sori adunaţi în Inima mării din adâncul ei. Şi iubesc acest adânc al Tainei, această inimă cerească care este în ea. Care este în mine acum. Pentru că acea explozie a dizolvat existenţa mea pământeană. A pătruns în mine cu o asemenea forţă, minunat şi dulce, liniştit şi cu ardoare, foc care topeşte mistuind şi ultimele mele bariere. În mine pătrunde sufletul adâncului făcându­-mă să-­mi văd dorurile ascunse de atâta timp încât nu mai ştiam că există. Acolo, în tăcerea Abisului, dorul din inimă a învins până şi visele.

,,Dacă te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine” – ochii noştri s­au întâlnit.
Ce este un Abis?! este cel care rupe cercul închis al cauzalităţii, dincolo de legile şi ordinea cauzală în care suntem?! Dar cum, cum să rupi tu… ceea ce nu a fost creat/ manifestat dar totuşi există?!

Care absoarbe cu o forţă care credem că atrage fără putinţă de scăpare. Şi atunci… ce căutăm acolo?! Intr-­un portal care deschide calea spre infinit, dincolo de limitările şi legile cosmice.

Putem distruge toate iluziile existenţei efemere ale cosmosului creat de noi înşine?! Cred că încă ne este teamă de… necunoscutul Abis din noi.
Îi putem spune Iubire pur şi simplu, mai presus de lume dar ascunsă în ea. Dumnezeiască dovadă de Iubire dar din care nu ne lăsăm împărtăşiţi (cel puţin nu cu uşurinţă că doar avem experienţe motivatoare care ne ajută să ne dezicem cu maaaare uşurinţă).

Iar până a ajunge la ea mulţi renunţă. Totalitatea fiinţei sperie, ea absorbind şi dezintegrând doar spaimele şi temerile, dezicerile din noi. Sunt obişnuiţi cu ele marea majoritate mai mult decât vor/pot să recunoscă. Doar datorită obişnuinţei se simt stabili, stăpâni. Pe ce? Pe frânturi, de soartă. Care tot încearcă să îi întoarcă cu faţa spre Adevărul lor. Punându-­i în faţa repetabilităţilor. Care de fapt nu însemnă nimic, eventual o dezicere de taman ceea ce ar trebui să iei în braţe la orice răscruce ai fi, să te laşi pătruns/să pătrunzi, până în totalitatea Fiinţei… 

Aud un foşnet uşor în jur. Un om stă la câţiva metri şi priveşte şi el înspre Tăcerea din faţa noastră. Pentru că nu se mai aud valurile. Contopirea cerului cu marea este deplină.
,,V-­am vegheat! Nu, nu m-­am gândit la altceva să ştiţi. Pe aceia ii cunosc. Parcă… cântaţi impreună cu Marea. A fost o seară frumoasă şi pentru mine”. Nu pot decât să zâmbesc. Stă la câţiva metri şi priveşte din nou, tăcut marea. Nu ştiu de cât timp e acolo. Nu are nici o importanţă. Vreau să îl las acolo, să nu-­l tulbur şi plec pe străduţa pe care parcă o cunosc de foate mult timp. Îi aud paşii în urma mea. Rari, la aceeaşi distanţă. 
Când ajung la Bulevardul luminat, cu zgomot de maşini ca la raliu… se opreşte. Probabil… e zona altcuiva, mă întorc şi îl salut ridicând uşor mâna.
Se apleacă într-­un salut atingând aproape pământul cu mână. Nu imită pe nimeni. E un gest coborât din alt timp pe care parcă dorea să îl mai facă odată. Ridic mâna la inimă şi înclin uşor capul. Rămâne nemişcat iar eu mă întorc şi plec.

Plec spre un „Acasă”, poate într-­o inimă umană care ştie Abisul şi mă aşteaptă de mult timp iar eu nu am ştiut că există din cauză că… nu lăsasem abisul să pătrundă în mine, să mă descopere pe mine mie însămi. Teamă? Nu. Neîncredere? Poate. Sau alungarea într-­o uitare voită.
Mai fac din când în când câte o plimbare prin gândurile, prin şoaptele, prin tăcerile mele, ale tale.

Parcă e o regăsire netrăită dar prezentă, a mea – a nimănui cu nimeni, eliberare dintr­-o absenţă a oricui de oricine, absenţă în care nu am fost dar în care putem fi în oricare din clipele care vor veni.

Las geamul deschis şi încet /încet aud din ce în ce mai clar marea. Disting foşnetul, alunecarea valurilor înspre un ţărm şi retragerea lor înspre adâncuri de cer coborât în Ea. Revin uneori cu putere alteori cu o imensă blândeţe, parcă alintând… iar inima mea cuprinde nemărginirea în ea. Devenim una, contopire de Cer şi Mare, un Unic Cânt al Abisului.

Dorul – un suflet călător la o răscruce dintr­-un adânc dintre mine şi nimeni.



marți, 17 iulie 2012

Descântul îngerului pământului


                                Ceramică sec.19, Muzeul Cluj-Napoca


Ceramica de Horezu m-­a încântat şi acum. Îmi place să simt recele adânc al lutului care începe să vibreze a poveste. Îngerul pământului, cum i se spune în popor. Îmi place să­-mi beau cafeaua în cană de lut. Dar acum iau două. „Pentru a pune apă vie în ele” e gândul care se naşte din mine clar şi limpede. Zâmbesc şi ştiu că aşa voi face în curând.
Bătrânul olar îmi spune că el a făcut cănile şi mă priveşte zâmbind îngăduitor. Privesc şi eu împrejururile care adăpostesc atâtea legende mai vechi sau mai noi. Privirea îmi este mereu atrasă de un punct îndepărtat şi tot revine spre el. Un fior parcă se strecoară în mine.

„Acolo unde vă tot uitaţi a fost un conac boieresc şi, într­.o vară, au venit mai multe domniţe să se bucure de aerul de aici. Una era frumoasă foc. Boierul tânăr pusese ochii pe ea. Dar se spune că, umblând prin sat, a ajuns la casa unui olar. A cumpărat oale, străchini, dar nu se mai dădea dusă. Ucenicul olarului, un tânăr chipeş, nu­-şi mai dezlipea nici el ochii de la domniţă. I-­a promis că îi va face în câteva zile ceva frumos, unic. „Numai pentru noi doi”, cică ar fi şoptit fata. ”Numai pentru noi. Atunci, aşa  să fie. O să fac două căni din care o să ne astâmpărăm setea.” Şi, cum necum, s­-au întâlnit într-­un amurg prin pădurile de foiose. Aşa au dus-­o toată vară, în beţia fânului proaspăt cosit şi însoţiţi de cântecul pădurii şi al păsărilor cerului. 

Boierul cel tânăr s­-a supărat foc. La o vânătoare, l­-a împuşcat pe olarul cel frumos. L­-au părăsit în pădure. Domniţa a alergat la el şi a văzut că mai suflă. Cu cele două căni a cărat apă, de i­-a dat să bea şi i­-a spălat rănile. L­-a vegheat zi şi noapte pe iubitul ei olar, cântând încetişor. Veneau jivinele pe rând şi stăteau cu ea. Păsările cântau dulce, iar pădurea toată părea îndurerată de suferinţa celor doi. Până când, într-­o zi, a apărut Zâna Pădurii şi a învăţat­-o descântece, câte unul pentru fiecare cană. Unul pentru apă moartă, iar celălalt pentru apă vie. Cu care să­-şi ajute iubitul. Şi a tot descântat fata, până când, într-­o zi, tânărul olar şi­-a venit în simţiri. Au plecat împreună, şi cică au trăit fericiţi multe sute de ani. Fiindcă domniţa învăţase descântecul Apei Vii, pe care îl şoptea mereu. Nimeni nu ştie acel descântec. Dar se spune că argila/îngerul pământului îl ştie, iar dacă sunt două căni pentru îndrăgostiţi, atunci fata ştie în inima ei să descifreze descântecul şi să fie fericiţi.

Mă uit uluită la bătrânul olar. Deci descântecul există! Nu a fost un gând răzleţ. Îl sărut cu bucurie şi recunoştinţă pe amândoi obrajii arşi de soare, de vânt, brăzdaţi de ani. Are ochii ca ai pădurii, frumoşi şi buni.

„Aveţi grijă cu descântatul! Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la sâmbăta morţilor! Altfel, vă aduc nenoroc.”

Încă privesc cele două căni de lut. Sunt albe, cu frunze, flori şi spirale… Le rotesc încet, ca să pot cuprinde tot desenul de pe ele. Şi ele parcă se tot rotesc într-­o spirală de cânt. Poate voi dărui o cană… Să-­i şoptesc iubirii: „Bea-­mă până la cel din urmă strop,  să fiu în tine!”

                              ***
Stau întinsă pe pat, cu fereastra larg deschisă. Peste drum, e o cădere de apă. În noapte, sunetele ei sunt când puternice, când line.
În vuietul apei curgătoare, revine un vis. Apa are ritmul unei magii în care rămân suspendată între liniştea dintre sunete. 
Uşor, ele desenează în mine un alt peisaj, un spaţiu de libertate, în care m­-am abandonat de atâtea ori, sorbindu-­l, extrăgându-­l dintr­-un timp abstract.
Acum, vreau să îl aduc în sfârşit în prezent, acesta să devină adevăratul lui timp.
Întind palmele spre timpul din faţa mea, dar e un timp despre care ştiu că e trecutul încă netrăit. Simt în ele o arsură ca aceea a unui sărut cu o putere divină, sărut primit de la o fiinţă mult iubită. 

Timpul nostru lăuntric, în care intrăm de atâtea ori, este, în realitate, Timpul etern în care uităm să revenim, locuind numai cu privirile pe dinafara noastră, în acele urzeli care ne încâlcesc deseori destinele…

Dar Aproapele devine în câteva secunde o depărtare din care cu greu reuşesc să mă dezmeticesc. Nu s­-a întâmplat nimic, doar cerul inimii a fost acoperit de o imensă mantie. Privisem o secundă doi ochi care însă s-­au întors spre altcineva. Ochii pe care îi caut de la începuturi, ochii LUI, încă nu i­-am privit, nu i­-am regăsit privirea în care să mă pierd fără urmă de împotrivire. Ochii sufletului, care să se contopească într-­o arzătoare adorare.

Plec uşor, pentru că, oricât de vag, atunci când Îngerul iubirii e chemat de două priviri, nu e bine să te amesteci. Trebuie să laşi de acum încolo oamenii să încerce să descifreze ce le şopteşte Îngerul. Cum/cât vor reuşi… e povestea lor.
Undeva, sus, în ceruri, zgomot de ceramică spartă… Două căni redevin lut. Vre-odată, poate cineva le va da forma a două suflete.

„Aveţi grijă cu descântatul! Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la sâmbăta morţilor. Altfel, vă aduc nenoroc.” Aşa voi face.

Îmi aşez palmele pe inimă, acolo e o armonie nouă.
Am primit o mare Taină.
Cântul­/descântul de apă vie există!



Carte: Izvorul iubirii
http://www.orfeu2000ki.ro/izvorul_iubirii/1271.htm

vineri, 13 iulie 2012

Flacăra unei lumânări




Stăm faţă în faţă. Eu, la un capăt al clipei, tu, la marginea ei. 
Nimicul ne desparte. Este prea plin de gândurile noastre.
E prea târziu. Aprind o lumânare, ca să mă ducă ea dincolo în vis.
Mi­-am privit odată mâinile în vis. Erau reale. Le simţeam căldura şi focul mângâierilor. 
Am adormit în visul meu şi, acolo, am visat că mâinile devin fulgere albastre care străbat visele, căutând un alt spaţiu în care să se aşeze.

Ochii devin adânci precum începutul timpurilor, în faţa flăcării plăpânde care devine geamăt în fiinţa mea, în încercarea de a se înălţa.
Privesc încă neştiutoare dincolo de flacără. Privesc în abisul din jurul ei, abis care îmi soarbe privirea, pentru a mă privi şi el.

Fitilul lumânării, coloană verticală care susţine, înnegrindu-­se, arderea, este un creator care din muţenia lui, lasă să se gândească lumina pe ea însăşi pentru a se naşte însemnând astfel, spaţiul din jur. Marginile albastre sunt culoarea care va absorbi întunericul până la alte graniţe.

Fitilul lumânării devine axa unei lumi în care mă nasc; vis din profunzimea unui alt vis.
Privesc uluită cum fiinţa mea devine, este în acel zvâcnet de lumină. Sunt în mii de fire care alcătuiesc totalitatea ce se întrupează.
Sunt visul din flacără. Sunt visul flăcării.
„O să apară?”
De ce am pus întrebarea asta? Lumina trece dincolo de graniţa imaginaţiei, luminând alte spaţii.

Încep să mă joc, trecând din vis în alt vis, devenind visătorul celui care visează, care are mii şi mii de amintiri. Se aprinde trecutul primelor focuri din lumea în care m­-am născut.

Din exterior, flacăra pare firavă dar statornică. În lumea ei se creează armonia lumii luminii, care devine vizibilă doar visătorului din visul meu. 
Nu voi aluneca nici la stânga, nici la dreapta, ci voi rămâne în verticalitatea axului, coloană de foc incandescent, substanţa de transformare care îmi străbate fiinţa. Devin certitudinea de a fi, gând/­imagine a nepătrunsului.

Poate birui cineva iubirea unei flăcări, a luminii lumânării, cât timp ea se roagă în deplinătatea singurătăţii firii? Verticalitate născută din ceara cea mai curată a albinelor, fecioare de­a pururi, dar pe care o topeşte.

Imaginaţia poate fi o flacără, dar nu flacăra însăşi. Flacăra devin eu, în noaptea fiinţei mele.

Vremi uitate până şi de vise se joacă în imagini, înşirând enigme. O lume vie, cu puteri secrete, fiinţe puternice din interiorul fiinţei mele, fiinţă în care metaforele reîncearcă să devină gânduri, cuprinse într­-o simplitate în care m-­am pierdut, transformând o noapte într­-o adevărată solitudine dorită cu ardoare.

Prag de linişte a liniştilor.
 Îmi strecor, copilă fiind, degetele plăpânde într-­o mână mare şi puternică, despre care ştiam că poate să stăpânească toate stihiile, dacă vrea, doar cu un semn şi cu o privire a ochilor verzi ca primăvara. Pletele albe ale Bunicului strălucesc în lumina amintirii. 
Privirea lui adâncă, era mângâiere atunci când îmi aduna gândurile de prin florile şi de prin frunzele copacilor, de prin nori sau de prin oricare alte depărtări. Altminteri, tăişul lor strălucea în nopţile sufletelor celor care dormeau prea adânc şi prea mult. 

Multele taine strecurate de privirea lui au rămas legende care au început să se rescrie mai încolo, cu cât mă înălţam spre povestea propriei mele stele.
Primul gând care a venit să îmi sărute buzele, primul foc care mi­-a străbătut fiinţa neştiutoare, candelă în care s­-a aprins dorul de Dor şi care nu s-­a mai stins, luminând din când în când întunericuri care au preferat alte abisuri, flacăra înspăimântându-­i, pentru că le dezgolea fiinţa rece şi risipitoare cu bogăţii care nu le aparţineau.

Suntem vis în visurile altora, întâlnindu-­ne uneori în albastrul de la margini. 
Tot ceea ce suntem risipindu­-se în fiecare atom din univers. Poate, în noi trepte spre cer, fiind de ajuns o respiraţie sau un gând, azi mai aproape decât mâine sau decât un mereu, pierdut de obicei în alte firi. Sau în înaltele adâncuri ale unei veşnice tăceri care spune totul despre mine.

Ţinutul poveştilor ţinut între tâmple în lumina luceafărului căzut pe gura de rai. 
Şi lumina lumânării se transformă într­-un soare murind. Moare încet, axul ei încovoindu-­se, înnegrindu­-se ca un chin. Aşa poate muri şi un cântec, şi o stea, şi o privire, şi o inimă, dar un gând nu.
Oare lumina care pâlpâie este narcoticul care face moartea flăcării mai uşoară?! 
O să aflu cândva.

De ce trebuie să plâng acum? Doar nimeni nu poate birui lumina unei lumânări! Pentru că ea a rămas de-­a pururi în spaţii, transformându­-se în curcubee văzute doar de ochii veşniciei LUI.
DOAMNE, dacă sunt copil al stelelor, priveşte­-mă încă o dată!

„Singurătatea mea este gata să ardă pe cel ce o va arde!” (Le nom du feu – Louis Emie)


,,Izvorul iubirii"
http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm



miercuri, 11 iulie 2012

EA - LUNA şi MAGUL




                                         


        În fiecare vară, veneau cu produse pentru vânzare la iarmaroc. Apăreau la poarta Bunicului, dar numai un bărbat falnic, cu părul lung, negru, strâns la spate, intra în ogradă. Mă uimea cămaşa lui albă care strălucea după atâta drum. Ştiu că veneau de undeva, din munţi. Eu reuşeam să devin cenuşăreasă, cum nu erai cu ochii pe mine. Luam ori o mâţă în braţe, ori „treceam” repede printre tufele de trandafiri care, se vede treaba, le plăcea rochiţa mea, de opreau măcar un fir din ea.

Alergam bucuroasă înaintea lui. Deschidea larg braţele şi mă oprea din alergat, ridicându- mă sus /sus. Îl îmbrăţişam strâns, strâns, de după gât, ca pe cel mai bun prieten. Ştiam că vor urma seri şi nopţi ca în poveşti, cu cântece şi dansuri, cu povestiri pe care toţi le ascultau cu capetele plecate sau îşi ridicau privirea din când în când către vreo stea ştiută de fiecare, oftând uşor. La lumina unui foc aprins între dealuri, întotdeauna în acelaşi loc, unde mă refugiam după ce ei plecau, visând la nopţile trecute atât de repede. Doar Bunicu' şi eu eram străinii care stăteau aproape de „Omul frumos”, cum îl botezasem eu. Nici acum nu ştiu cum îl chema. Nu are importanţă.

În acea seară, Bunicu' m- a pieptănat cu mâna lui, mi- a adus cea mai frumoasă rochiţă şi a rămas cu ochii pe mine, evident. Mult timp am stat pe prispă în braţele lui, legănată uşor, până am adormit. M-a trezit mângâindu -mă blând pe păr şi mi-a spus „E timpul. Să mergem”. Ştiam unde, aşa că bucuria m-a făcut să sar în sus, dar fără piruetele din care aş fi alunecat niţeluş pe jos, pentru că Bunicu', prevăzător, mă ţinea strâns de mână. Ştia cu cine are de-a face.

L-am văzut de departe şi am alergat în braţele care m-au ridicat sus/sus. Ne-am aşezat în jurul focului aşteptând cuminte (mi se mai întâmpla şi mie) să aud iar poveşti.

Priveam la femeile şi bărbaţii din jurul focului. Chipuri pe care le ştiam din fiecare vară. Care aveau un zâmbet, o privire, o vorbă bună sau un gest mângâietor pentru mine.

Se auzea respiraţia cailor mari şi puternici, siluete întunecate în noapte. Se vedeau sclipind ochii câinilor care mă întâmpinau lătrând care mai de care, până mă înconjurau, făcând o horă în jurul meu. Erau „câini – lup de munte”, cum îmi spusese „omul frumos”. Mari toţi, cu ochii imenşi. Îşi întindeau capul sub mânuţa mea şi închideau ochii de plăcerea mângâierilor sau când îi strângeam prea tare de gât într-o dulce îmbrăţişare (cică). Când alergam cu ei, parcă se dădeau deoparte din calea mea, dar urmărindu-mă atenţi, purtându-mi parcă de grijă (oricum mă mai împiedicam şi mă ridicam uneori, sprijinindu-mă de câte unul). Acum stăteau la o oarecare depărtare de stăpânii/prietenii lor. Cât eram de mică, tot înţelegeam că există o legătură puternică între ei, iubire şi respect, chiar dacă erau necuvântătoare. Cei mai frumoşi erau ai „Omului frumos”. Erau aşa impozanţi, şi mult mai calmi ... De cele mai multe ori, mă duceam eu la ei. Uneori, se ridicau din tolăneala lor şi mă aşteptau în picioare, apoi ... toate văile şi dealurile erau ale noastre.

Într-un târziu, am văzut că Bunicu' discuta foarte serios, cu glas şoptit, cu „Omul frumos”. Amândoi aveau o gravitate pe care nu le-o cunoşteam.

„Omul frumos” s-a ridicat şi mi-a spus: „Vrei să te plimbi cu calul?” S-a auzit un „Daaa!”, de i-a făcut pe toţi să ridice capul înspre mine, zâmbind. Era una dintre cele mai frumoase/dorite plimbări, în galopul calului, când dealurile mele dragi păreau altfel. De fapt. în galopul calului, toate deveneau ciudate, pline de un mister pe care îl sorbeam în lunecarea vijelioasă printre ele. Chiuiam amândoi de ridicam păsările în căutare de hrană, care zburau grăbite din calea noii vijelii.

Veneau şi câinii, unii, nu toţi, după noi. Dealurile abrupte le coboram de-a curmezişul, dar unii căţelandri se dădeau de-a dura, ajungând întotdeauna în picioare. Lătrau la noi să ne grăbim sau poate să avem grijă cum coborâm. Şi iar începea tornada.

Îmi plăcea să ţin frâiele calului, să pot privi (cât se putea) înainte. Era o stare, o beţie greu de descris. Mda! Acum îmi dau seama că galopam de obicei în timpul Apusului, între două stări.

Ca un fulg sunt ridicată de braţe puternice. Vrăjită sunt de părul negru, lăsat pe spate, de ochii care aprind stelele în întunecimea nopţii lor. Buzele au conturul surâsului regăsit doar într-o icoană târzie, a unui suflet. Au o singurătate pe care o regăsesc în ultima vreme şi în mine, cea de acum. Devine înspăimântătoare, prezent de dincolo de abis, unde există încă. Sunt în amintirea copilei din mine. Cuprinsă în braţe care mă susţin pe calul galo-pând pe dealurile ce parcă se prăbuşesc în urmă. Cei doi câini lup de munte ai lui, singurii care ne-au însoţit, sunt liniştiţi, nu latră. Nu sar a joacă în sus. Parcă ne păzesc de ceva numai de ei ştiut.

                                     ☼

O lumină argintie mă învăluie, mă dezvăluie înspre un spaţiu care mă cheamă. Un tremur de aşteptare ... o tăcere în care alunec. Zâmbetul misterios se revarsă din ce în ce mai cuprinzător, de peste tot. Este în toate acum, este Esenţa pe care nu o voi uita niciodată. Pentru care voi răscoli pământul şi cerurile într-un târziu, când îmi voi aminti. Dar, în noaptea asta, sunt supusă misterului Lunii către care sunt ridicată, care devine oglinda mea. O să caut mereu acest viu din mine căreia îi sunt hărăzită în această noapte a clipei.

Luna mă absoarbe din braţele care mă ridică, lăsându-mă parcă să plutesc. Murmurul Magului îşi îndeplineşte sacra menire, tot mai puternic, până devine sunet în mine, trecându-mă într-o depărtare de care mereu îmi va fi dor. Mâna lui blândă m-a mângâiat uşor pe frunte, ca o adiere, liniştindu-mă. Trăisem o clipă de singurătate prea vastă, prea de neînţeles atunci, singurătate care mereu va face parte din mine.

                                   ☼

Ne-am reîntors într-un târziu la focul aprins la poalele unui deal. Se auzea doar murmur de cântec care a continuat după ce ne-am aşezat şi noi. Nimeni nu se uita la mine, dar toţi mă priveau. Eram prea mică să înţeleg că a fost o clipă unică a vieţii.

Aerul cald al nopţii de vară, focul care cuprindea cu sete, dar mângâietor, lemnele, cununa de flori dintre care una sclipea de câte ori o priveam stabilind o legătură tainică, de dincolo de fire, aşezată pe cap la întoarcere de magul care mă privea din când în când cu acel surâs de o bunătate inefabilă, atotcuprinzătoare, cu multe întrebări, dar şi aşteptări, în ochii lui ca noaptea.

Pe rând, s-au ridicat şi au început să danseze cel mai fascinant dans din viaţa mea. Siluete în noapte, luminate din când în când de focul care izbucnea brusc, ca apoi, tot brusc se topea, se retrăgea în adâncul pământului. Era un dans al nopţii cu flăcările. De câte ori se apropiau siluetele, focul parcă învia apoi lăsa doar Luna şi stele să lumineze.

Doar o privire, şi m-am ridicat cu braţele deschise spre flăcările care au izbucnit cu forţă înspre înalturile nopţii, atingând Luna fermecată. O bucurie ca o cascadă de flăcări mi-a străbătut fiinţa fragilă, un râs sonor şi limpede al fericirii din mine a izbucnit stârnind scântei din focul pe care l-aş fi îmbrăţişat. Bucuria de atunci, din fiinţa mea, a rămas ascunsă, dar, în cele mai grele clipe, mi-a fost sprijin  reînviind de fiecare dată din acel Foc.

Un râs sonor s-a ivit dinlăuntrul meu. Acel râs a rămas şi face parte din mine. Izbucneşte cu o forţă care este numai a lui, cunoscută în acea noapte. Un râs ca o avalanşă care apare eliberându- mă de multe, în ceasuri grele. Uneori, nu se aude, dar rostogolirile lui în mine luminează dinlăuntrul meu.

Am dansat în acea noapte, în mirajul flăcărilor, până când una dintre femei m-a luat în braţe, legănându-mă uşor.

I-am aşteptat toată vara următoare. Priveam din vârfurile dealurilor, doar/doar i-oi vedea venind cu şirul lor de căruţe, cu mânjii care zburdau pe lângă ele.

„Nu mai vin! N-or să mai vină!”, mi-a spus Bunicu' înspre toamnă, răspunzându-mi la întrebarea mută din ochii plini de lacrimile care au picurat pe inimă, învăţându-mă ce înseamnă DORUL de un Neştiut pe care îl voi căuta de atunci mereu.

Nu l-am găsit niciodată ... Poate e doar o poveste ...

Poate EA-LUNA ştie.

                                 

Fragment din cartea Izvorul iubirii- Ed. Sarbatoare Publications, Sydney, Australia

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm

sâmbătă, 7 iulie 2012

Fragilitatea gingăşiei


                                      Tablou de http://willemhaenraets.exto.org/


Îi sunt recunoscătoare pentru marea lecţie de iubire dată. Nici nu ştiu cum îl cheamă. Ne oprisem la un popas să mâncăm, să ne mai dezmorţim. Peisajul era superb. O linişte în care fiecare fir de iarbă se căznea să se înalţe în primăvară, (o uriaşă victorie a vieţii din adâncul întunecat al seminţei), norii pluteau ici şi colo, străvezii, lăsând cerul să se bucure de splendoarea pământului.

Ceva s­-a mişcat în dreapta mea aşa, ca o părere. Doi ochi uriaşi mă priveau. Atingeau cu delicateţe dar ferm totul în mine, parcă verificau fiecare celulă, fiecare vibraţie. Am simţit cum mă predau acestui… seismograf ,care înregistra şi scana totul. Verifica rând pe rând, plimbând privirea aceea adâncă şi misterioasă prin întreaga mea fiinţă. Şi, ciudat, aveam încredere. Nu ştiu în ce, de ce… dar aveam încredere în cel căruia îi aparţineau ochii tulburători de luminoşi.

Aş fi vrut să se apropie… aş fi vrut să mă apropiu… Era o fragedă sfială între noi, în noi… Aerul părea încărcat de mii de volţi (aşa gâneşti într­o societate supertehnologizată), încadrându-­ne într-­un spaţiu propriu, numai al nostru. Am ridicat încet mâna. Şi în clipa aceea am simţit degetele  mângâind o piele catifelată şi lucioasă şi netedă… În ochii lui apăruse un fel de mirare dar şi bucurie. Cineva îl mai mângâiase aşa, ştia bucuria ei.

Fragilitatea gingăşiei, asta simţeam în suflet! când tu însuţi ai vrea să spui ceva, să te apropii cu un gest de cineva dar… străbaţi spaţii de câtiva centrimetri în… ani lumină! Sunt cele mai minunate clipe, pentru că trăieşti veşnicia care este cuprinsă doar în clipa prezentului. Ea se dilată spre un viitor care devine aidoma. Şi atunci crezi că este tot o clipă, dar cu ceva mai multe secunde decât ştiai până atunci. Intri în nemurire.

Palmele mele au alunecat, aproape fără a-­l atinge, spre minunea din faţa mea. A înaintat încet, privindu­-mă ţintă, până i­-am înconjurat gâtul lipindu­-mi obrazul de el. Mirosea a primăvară şi lăptic, a iarbă şi iubire. A închis ochii şi s­-a lăsat îmbrăţişat. Imagini dragi au apărut sub ploapele mele închise, a altor călători/zburători celeşti, de demult, mai de dinainte dar cu care am străbătut mereu spaţiile. Spaţiile din noi sau din universuri. Iar mânzul ăsta mititel şi fragil care îşi adăpostise boticul în palma mea, care deabia învăţa să meargă, era întruchiparea, zămislită pământean a visurilor prin care Dumnezeu ne dă posibilitatea reamintirilor, prin tot ceea ce ne înconjoară.

A venit stăpânul în fugă după el. Ieşise singurel… la plimbare!!! Un om bun pe care minunea de mânz l-a recunoscut după voce. I-a pus o legătură după gât şi a vrut să îl ia.
,,Mai îmbrăţisaţi­-vă odată!” a spus râzând omul, văzând cum ne privim, eu şi mânzul. Şi, om cum mi­-s, am spus îmbrăţişând mirarea din faţa mea: „Să fii cuminte. Să creşti mare şi voinic”.
                                                    
                                                       ☼

Am rămas cu amintirea acelei fragile gingăşii prin care ne-­am apropiat. A redeşteptat în mine ceva, înţelegerea începuturilor. Când tu crezi sau, mai bine zis, simţi apropierea de cineva, clipe în care se clădesc mii de culori şi sunete, mii de cuvinte care devin poeme nerostite şi pe care le înveţi desluşi mai târziu, uneori cu nostalgie. Când fragilitatea fiinţei umane în care suntem se poate prăbuşi în neant, între cei doi.

Darul iubirii necondiţionate care izvorăşte din noi în asemenea clipe este tulburător. Îl trăim cu precădere faţă de tot ceea ce ne înconjoară, şi flori, şi animale şi oameni. Cu o excepţie: când apare iubirea de cuplu, între doi oameni.

 Gând şi simţământ contopite în credinţă. Când citim aceeaşi filă din cartea vieţii, când fiecare cuvânt vibrează în adevăr adevarat inseparabil pentru amândoi.
Puterea care se naşte nu este datorată cuvântul în sine ci spiritul în care este el acceptat şi manifestat de amândoi. Eşti, trăieşti sublima stare de acum. În acum nu vrei nimic şi ai totul. În acum nu poţi schimba pe nimeni şi nimic, pentru că e totalitatea. 
Toţi trăim clipe din acestea. Acest acum este uluitor. Este echilibrul, starea absolută. Şi, a spune celuilalt „te iubesc” este cel mai frumos dar a spune… „Cred că mă iubeşti” este şi mai frumos. Asta după ce trece ceva timp, când încep manifestările umane cu acel „ai spus că mă iubeşti”. Fiecare gând poate fi trăit; fiecare gând poate fi întrupat vizibil. Orice stare în care eşti, aceea îţi întreţine viaţa.
Dar între două fiinţe, starea aceasta trebuie să se transmită continu. Să fie ACUM.

 Întreruperea ei înseamnă că unul are alte priorităţi, unde pe care transmite în alte zări. Şi deobicei nici nu acceptă că ştii. Şi ieşi din clipă. Din clipele vieţii. De ce nu au oamenii încredere decât din când în când?! JOCURILE… umane! Doar umane. Pentru că revenirea la starea sublimă în care un botic mic şi cald al unei fiinţe fragile se aşează în palma ta şi, ştii că eşti pe cea mai frumoasă planetă a iubirii, se face prin graţia LUI. Şi iubeşti totul atunci.

Mulţi spun că este posesivitate, dacă gândeşti aşa. E o subtilitate a stărilor dificil de de marcat. Şi asta datorită diferiţei constituive dintre bărbat şi femeie. Şi între care s-­au interpus multe între timpurile parcurse.

Iubirea este unica forţă care devine indestructibilă când o laşi pe ea să se manifeste. Altminteri se transformă în reproş, sau aşteptare zadarnică. Primitorul când nu spune nimic e doar un primitor. Îl las să se bucure pe deplin, şi mă bucur şi eu. Renunţarea la a cere răspuns… Un gând minunat a rămas undeva. Nu se pierde. Bucură în acea clipă pe cineva şi asta trebuie să te bucure şi pe tine. Şi pot să gândesc că a plecat spre stele şi luminează multe, multe  planete.

Când însă este întrupată în amândoi, atunci devine comuniune, aceeaşi cupă din care sorb amândoi nectarul divin, dar care nu este a niciunuia, ci a LUI. Ei, aici este fragilitatea fiinţei umane. Crezi… te apropii cu sfială, secundele devin eternităţi şi clipa rămâne uneori suspendată în trecut. Întoarce-­te de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie şi mergi în armonie înainte.

Începutul?! Este o stare sublimă de adorare a tot ceea ce este dumnezeiesc în om, dar şi în tot ceea ce ne înconjoară. Pentru acele clipe în care acordurile inimilor şi făpturii au fost un unic şi celest cânt, mărturisesc că sunt deplin recunoscătoare. Şi de am fi suficient de liniştiţi pentru a auzi sunetul inimii, al credinţei, am şti ce se înţelege prin „muzica sferelor”, armonia auzită numai de zei.

Un lucru este sigur: Magia sublimă a Iubirii există! Darul de veşnicie a fiinţei fiecăruia. Nimic nu ni se întâmplă dacă nu există în propria noastră natură, iar iubirea este întotdeauna.
                                                           ☼
Îmi voi lua „aripile mele de dimineaţă” şi mă voi înfăşura în ele. Când soarele va străluci voi atinge cu ele marginile mării apoi mă voi odihni pe culmile munţilor pentru a fi cu o secundă a clipei mai aproape de Dumnezeu!

joi, 5 iulie 2012

Inorogii


                                             Tablou http://willemhaenraets.exto.org/

Frânturi de gând prind trup din ceaţa amintirilor. Acelaşi cutremur al fiinţei, atât de cunoscut, prin care porţi se deschid, pătrunzând în lumile visurilor. De câteva nopţi, încerc să îl las să fie deplin, dar de fiecare dată, izbucnesc într-­un plâns care nu conteneşte decât când ceva se rupe înlăuntrul meu. Dimensiunile se întrepătrund, încât nu mai ştiu unde sunt.

INOROGUL alb şi maiestos, blând ca toate şoaptele doinelor noastre, mirosind a văzduh de primăvară cu liliac şi lăcrămioare, a iarbă fragedă cu picături de rouă. În a lui coamă aş fi vrut să-­mi afund obrazul, să-­i cuprind grumazul cu braţele, într-­o caldă îmbrăţişare. Am recitit legendele cu Inorogi. Dintru început cu Adam şi a lui Evă, cu fecioare, cu împăraţi, cu Maica. În toate religiile lumii apare El.

Şi mi­-e dor, cu fiecare ceas mi­-e tot mai dor de el. Ştiam că au existat herghelii de inorogi pe pământ, că oamenii erau vindecaţi de ei, de lacrimile lor. Se culcau în iarbă şi adormeau. Inorogii veneau la ei şi picurau lacrimi de iubire deasupra capetelor lor, iar aceştia, când se trezeau, erau vindecaţi.

Dar unii au înţeles că, dacă te ungi cu praf de corn de inorog, ai puteri magice, poţi stăpâni lumea, poţi avea totul, şi atunci a început masacrul. Până au rămas doar doi: el şi ea. Iar ei au fost luaţi şi duşi în alt cer. Sau poate că oamenii au căzut în altul, din cauza răutăţilor. Aşa a mai dispărut o şansă a veşniciei. Aşa se face că omul a ales în locul nemuririi, mărirea vremelnică.

Cineva mă visează, deschizându-­mi poarta tărâmurilor. Sunt purtată uşor de o adiere blândă. Străbat spaţiile care sunt ale altor visători. Nu mă opresc. Chemarea lor nu este pentru mine. Ea vine de la altcineva, de la cineva care mă atrage cu o gingăşie inimaginabilă.

Un sunet straniu înfioară pădurea. Frunzele ascultă, iarba ridică tonuri de mlădieri, petalele răsfrâng arome vii. O lumină străvezie străbate aerul albastru ca al doru-rilor mele, sub sigiliul lunii. Apar mlădioşi, mişcându-­se ca o viziune a frumuseţii. El se apropie de mine privindu­-mă, străpungându-­mi sufletul cu o lumină blândă. Ea stă mai retrasă. Înţeleg că spaima de oameni încă există în amintirea ei. E sfioasă şi blândă ca o adiere. Dar temătoare, teamă pe care i­-o înţeleg prea bine. Pe care am trăit-­o de atâtea ori şi eu în apropierea oamenilor. Dar iubirea din ea este nemărginită.
Mă uit la ei, şi valuri de iubire îmi inundă sufletul. Se apropie uşor, uitându-­se în ochii mei. Un tremur mă cuprinde şi izbucnesc în plâns: „Iartă­-mă, minune! Iartă­-ne, Doamne pe noi, oamenii care au ucis iubirea, care i­-au îndepărtat şi pe Ei. Iartă-­mă, Iubire!”

Îl cuprind cu braţele pe după gât, aşa cum mi­-am dorit cu ardoare, băgându-­mi capul în coama lui. Îi simt mirosul de ceruri. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji, împletindu­-se cu lacrimile lui. Şi îmi cer iertare înaintea lui şi a străbunilor lui, pentru toţi şi pentru toate câte le­-am făcut. Îl mângâi pe bot şi îl sărut, lipindu­-mi capul de obrazul lui. Nu ştiu cât stăm aşa, însă, la un moment dat, licorna se apropie şi mă lasă să o mângăi. Mă învăluie, îmi străbate fiinţa un val de iubire din care ştiu că nu aş mai vrea să revin. E tandreţea mamei, gingăşia iubitei, puritatea copilului, sentimente pe care mă lasă să le simt în deplinătatea lor. Mă alintă uşor, mângâindu-­mi obrajii. Iar eu devin totalitatea fiinţei mele, aşa cum mi­-am dorit dintotdeauna, aşa cum doar ştiam că poate fi, iar acum sunt.

Sunt frumoşi amândoi în dumnezeiasca lor iubire. Apoi, scutură din cap şi dispar împreună ca o umbră, în adâncul pădurii.
Mi­-au redat ceva, ceva ce nu pot defini. De atâta iubire, simt că o să îmi explodeze inima. Şi încet, se naşte tăcerea în mine, tăcere în care aud totul. Este muzica cosmică, sunetul veşniciei în fiecare fibră a trupului, în fiecare respiraţie, în fiecare gând.

Rămân nemişcată, cu o imensă pace în inimă. Nu voi mai fi singură, m-­au chemat în visul lor.

JOACA





Oare cum se joacă îngerii?

Aruncă cu bulgări de Iubire unii spre alţii? 

Sărută florile pentru a le împrăştia parfumul şi 

culoarea? 

Clipesc râzând în curcubeele apelor?

Se aruncă însetaţi de dor în razele soarelui?

Şoptesc blând poveşti printre frunzele

 copacilor? 

Acoperă cu clar de lună 

iubirea temătoare a 

pământenilor?


Cum este iubirea îngerilor când ei se contopesc

în unicul cânt de slavă al iubirii Lui?!

 Se iubesc iubind Iubirea Veşnică împlinindu-­se 

prin ea, negrăită rostire încă pe pământ.


Cum este oare cântecul îngerilor? 

Un freamăt de vânt? 

O tresărire a zorilor?

Mirare? 

O mângâiare şi o desfătare a Slavei?

 Sau Tăcerea tăcerilor noastre? 

Cântecul lor are limpezimi ce taie adânc

 împletirea dintre trup şi suflet.

Copil, sufletul meu ascultă în răstimpuri 

Cântecul Îngerilor!