Ingerul IUBIRII

Ard în ruguri lacrimile, visele, arde în palmele mele timpul nemângâierilor,

Lumina se ascunde în umbrele din colțurile genelor mele.  Sărutul se ascunde de căldura buzelor , devenind linie aspră a gurii,

Dorul de tine rămâne ecou de candoare, pe care îl ascund în neuitarea clipelor, care tac.

Imi limpezesc ochii cu o adiere care se răstignește curmându/mi arsura. Mi/e teamă mai mult demine, decât de neuitarea din vorbe, din gânduri.

 Las o clipă să moară -n tăcerea din somnul cu vise uitate, care/și tremură în mine dorința de izbăvire. Asemeni focului care arde în tăcerea lemnului  atunci când, asemenea mie, îi lipsește respirația aerului. Aer care poate face apa să devină sloi de gheață translucidă

Să/mi aduc din nou aproape depărtarea care bate în timpanele mele, sonorități de păgâne ritualuri,  care vin dintr/o zare a nenumirii pentru întrupare. Auzuri bizare care vor fi stări dacă le las în ființa mea, uitându/mi astfel nemărginirea. Sau poate, uitându/mă în ea, pierzându/mă pentru a te regăsi.

Mă aplec și culeg semnele de pe așternutul pământului, culeg norii pentru a nu mă încurca asemenea vântului care mi/a cules vorbele, devenind așa, hoinare slove. Să pot zbura prin tăcerea lor, asemenea puterii dintr/un gând gândit mirare mereu, vis care clădește un mit, în care mă las zidită, asemenea nopții fără de zi. 

Deplină e înserarea care curge prin venele zilei şi ale mele. Toamna este anotimp de adânci linişti, tăceri transformatoare.

Regăsesc în murmurul inimii o înfiorare dintr-o altă taină. Sau...mi se pare?! Imi măsor paşii cu ea.Unde mă vor duce?! Într-un bizar amestec, gânduri şi simţăminte se rotesc, căutând întâietate. Le las să îşi vadă de ale lor, nu le voi  opri.Risc să mă rămân eu la masa lor, devenindu-le...hrană.

Zâmbetul mă readuce în murmurul clipei. Parcă o altă făptură priveşte în mine. Mi-e dragă. E sfioasă ca zânele cele care ne sunt mereu a mirare în basme. Îmi atinge inima cu gingăşia mâinii ei. Se deschide ca o floare, petală cu petală. Siderare de culori se revarsă şi parfumuri suave parcă răpesc firea din preajmă. Multe uimiri de gânduri se opresc alături , privind din adâncuri dealte suflete.

Înfiorarea din taina care ajunsese în inima mea, e ca un bulgăre de soare. Râd încetişor:,, un bulgăre de soare ...s-a rătăcit în inima mea ?!” Are şi mici colţuri ( de asta mă înţepa inima în ultima vreme şi credeam că a obosit să mă tot învie) , şi asperităţi şi ... ce fac io acum?! Analizez taina asta micuţă care, dacă şi-a găsit, adăpost în mine, înseamnă că are nevoie de linişte, nu de lupa analizelor mele?!

Micuţa zână se amuza copios de gândurile mele. Şi am roşit. Nici atât nu sunt în stare: să am grijă de bobul acela de soare. A venit la mine pentru ... adăpost?! ,,Fii sigură că da", şopteşte glasul zânei şi uimirea  din mine ridică semn de întrebare spre ea. Gândurile spectatoare din jur privesc şi ele trăirea clipei din mine.

Sunt dintr-odată stângace. Mă simt ca un urs faţă de tot ce este, degetele mele nu au curaj să se apropie de crâmpeiul acela de lumină care devine din ce în ce mai strălucitor, vibrând uşor şi blând, de parcă... Îşi cere iertare pentru ...micile înţepături care au durut?! ,,Cum era să te fac să mă vezi altminteri?!” şopteşte cu neauzirea dintr-un sunet care se strecoară în mine. ,,M-ai aşteptat de atâta timp. Am venit dar nu ai vrut să mă vezi”.

,, Bine, dar al cui eşti? Dacă suferă după tine, dacă te caută ... dacă ..voia să ajungi în altă parte şi... te.ai rătăcit ?! ” ,,Uită-te bine în inima ta” şopteşte mica zână răzând fericită.

Şi văd cum o bucată din ea nu mai este. Înseamnă că ...şi îngrijorarea pune stăpânire pe mine...,, S-a transformat tot într-un bulgăre de soare".şoptesc uimită dar dorind cu ardoare mută aşa să fie... ,,Şiii ..Rătăceşte pe undeva?!” întreb îngrijorată dar ... şi cu gândul de a pleca  în căutarea ei. ,,Nu rătăceşte, ea ştia drumul demult. A ajuns acolo unde îi era sortit”. –,,Şi...are grijă de ea?!” _ Întrebarea mea stârneşte hohote în asistenţa din jur. ,,Asta va trebui să afli singură” . Incomod mod de a afla că nu ai cum să –ţi ajuţi propria inimă, din care o parte a plecat fără să te anunţe măcar.

Devin brusc tristă. Şi în clipa aceea petalele inimii se strâng puternic peste micul bulgăre. Tresar toţi speriaţi de gestul meu şi îmi dau seama că eu....eu nu am grijă de ceea ce a ajuns în inima mea. Doar...doar deasta nu am ştiut de ...transfer. Şi , dacă eu nu am grijă de minunea care e atât de blândă şi luminoasă în mine, nici ... ,,Ba da! El are grijă. El ştie". ,,Şi ...unde este?!” clar! Azi amuz pe toţi cu stângăciile şi întrebările mele. ,,Ştii prea bine” şopteşte mica inimioară din inima mea. ,,El va veni, te va privi în ochi şi inimile voastre vor şti...”

Şoaptele... nu mai pot să ascult. Lacrimi de dor îmi izvorăsc din ochi. Privesc cu sfială spre acel bulgăre de soare care a devenit inima din inima mea.

O lacrimă ... o lacrimă alunecă ameţitor de repede înspre inimă, înspre ...inimi.

Învăţ să primesc şi să-mi ocrotesc iubirea. În adânca tăcere a inimilor

... Privesc uimită în jur. Străbat Toamna cu gândul pustiu dintre tîmplele mele... Dar voi avea grijă de imensa comoară din mine. 

Dar de Putere 

                                                Brâncuşi:Sărutul

Puterea de a primi Darul

Îmi chemi sufletul când starea din înserări alunecă gândurile înspre tristeţea înnegurărilor. Aflarea din căutările mele străbate cărări neumblate, unde florile devin stele iar stelele sunt licuricii din adânc de peşteri. Seară de seară rămân flămândă de mine, neaflându-te.

Privesc în jurul meu şi murmur de toamnă se strecoară în mine. De unde are ea atâta putere asupra inimii mele?! Drumul se aşterne , dinlăuntrul meu înspre aflarea unui loc de popas. Mă chemi ca să înţeleg nevăzutele din mine. Nu am numiri pentru a zăvori focul în geometrii sacre, ridicătoare de catedrale unde Te voi găsi, asemeni nestematelor arzând în pântecele pământului, în adorarea cu care magi te-au privit , recunoscându-te. Te.au ascuns în piatră şi culori, singurătatea lor devenind rugă de adorare, veşnic la picioarele tale, arzând să te înduri de ei.

Pun temelie de gând, între cei doi luceferi, pentru a-mi fi dorul drumului luminat.

În dimineţa asta ridic sufletul înspre voinţa de-a afla şi dau dezlegare înspre stare de aşteptare, devenind una cu ea.

Coloanele străjuiesc Templul în care mână de Mag,  a cuprins gândul Eternităţii. Nu ştiu să încantez cuvintele de aflare. Absorb în mine devenirile care sunt aşezate pe pereţi întru recunoaştere, strigăt al inimii care a pictat culorile dinlăuntru lăsându-le înspre privirea de afară.

Când privirile ni se întâlnesc, uimirea pare un oftat care alunecă dejurul împrejurul meu. Eşti cuprinsă în fiecare culoare de linii care au ţesut povestea de nerostit, atingere de mir pe buzele mele care devin pecete de tăcere. Privesc Făptura de taină şi evlavie, îmbrăcată în aurul divin, încinsă de tăria tainei de veacuri, care i-a răscolit sufletul magului pictor,

 Întreb nerostit vraja din Tine: ,, E adevărat?!” Nu e îndoială ci răspunsul aşteptat căruia îi las loc derostit , în mine. ,,Sunt numele Drepturilor şi Puterilor”. Tot ceea ce a fost înainte şi ce va fi deacum , va fi cunoscut ca purtând Semnul tău scris în cartea Vieţii celor care vor iubi asemănarea cu tine, fiind loc de catapeteasmă mirilor.

Respiraţia Ta se face putere în mine, înspre toate părţile şi niciunde. Dorul din mine s-a tulburat întru primirea binecuvântării. Devii urzită de soartă care se cere împlinirii din mine, căutare. Magul te-a cunoscut , făcându-te mărturie vie, a înţelesurilor lui.

Şi poarta se deschide lăsându-ne pe fiecare să privim mirajul din jur. Cel de lângă mine îşi caută zările lui de singurătate. Nu le tulbur. Se va afla în ele. Poate va deveni întrupare unică sau doar o parte, care va căuta împlinirea. Tace. Poate îşi culege gândurile de prin depărtările lăsate.

Tainele sunt de nerostit. Chemările aşişderea. Nu poţi pătrunde în ruga unui suflet fără chemarea care te va recunoaşte. Aşa mi s-a întâmplat şi astăzi. Din nevăzut am primit cheia recunoaşterii în a cărei putere voi fi deacum. Puterea cerească înveşmântată de ochii pictorului mi-a adus amintire de dar. Voi învăţa să îl primesc?! Bărbatul se naşte a doua oară prin femeia lui, unica lui femeie, ea devenind sacerdoteasa lui pe veci, ca în toate miturile. Nu le-am ascultat până acum, nu cu auzul care să-şi înfioare înţelesurile în mine.Zăvorăsc focul pentru a fi veşnic rug în altarul inimii. Unicul în faţa căruia puţini ajung să pătrundă, împreună. Un semn voi lăsa, vechiul semn pe care mi-l reamintesc.Jumătate este la tine, cel nenumit încă.

Vântul apleacă, culegându-le îmbrăţişarea, firele de iarbă şi florile, adiind prin tăcerea apei. Imi soarbe dorul tulburat de trecerea înţelesurilor. Întreb tăcută vraja din mine şi îmi răspunde vântul, răvăşindu.mi părul. Se naşte o mângâiere, amintire a puterii în care am lăsat nesomnul să îmi fie veghetor.

Cândva ştiam să adun şi să trec apei puterea, aşternând pod peste ea, din glasul fericirii mele. Păşeam împreună. Ştiam să cuprind în palme lumina şi să-ţi şoptesc iubirea. Am devenit păcatul pe care cerul îl caută cu disperare, recunoscând că le-a plecat Bucuria şi Fericirea din ei. Mă vei găsi atunci cerul gurii tale va cunoaşte gustul fiinţei mele. Înfiorare în fiinţă, vântul îşi ţese poveştile de iubire auzite în călătoriile lui, lăsându-le în trupul meu. Mărturii de mărturisit.

Puterea mea de dragoste deacum, devine numele singurătăţii mele. Voi fi din nou în visele pe care doar copii le văd şi le cuprind cu mânuţele, pentru a mă cunoaşte. Le voi fi taină de amintiri …mai încolo, când vor căuta icoana pe care s-o privească, în ochii lumii.

Îmi prind genunchii cu braţele şi aplec capul odihnindu-mi tâmpla . Gândul devine înfiorătoare îndoială, spulberată de zborul unei păsări, Mirajul a rămas în destinul unde nu am nume de chemare.  Curg prin mine înfiorările din cetini şi din albastrul mării, din adâncul peşterilor şi din pustiul nisipurilor, plecate să.mi afle drum de devenire înspre întruparea care eşti.Duh plutind în umbra mea, adâncită în noaptea care devine treptat, mister al făpturii mele.

Se nasc mângâieri de stele care te caută cu dorul din mine, nălucind prin ţinuturi fără denume. Risipirea dimineţii îmi va închide şi acum, cu raze de soare, ochii obosiţi, în adâncul somnului. Am făcut un legământ : să-mi cresc dorul dincolo de umbra de luceafăr. 

                                      Şi îngerii mor

În  filele sorţii descopăr armonii pe care învăţ să le incantez. Credeam cândva că numai furtunile se pot juca cu destine. O simplă adiere, o gingaşă adiere poate răscoli atât de profund încât devine uragan....de sunete, de armonii. Dacă te înspăimântă, nu meriţi darul de Putere. Nu vei auzi armoniile  care vor transforma o crisalidă în fluture, nu vei zbura hrănindu-te din nectar, ambrozia divină. Nu contează cât timp va dura. Doar clipa ne este măsura veşniciei. Amestecăm clipele şi tocmai acest amestec ajunge durere. Pierdem ...esenţele.

Starea firească a omului este cea divină. Suntem îngeri risipiţi pentru câte o clipă prin alte universuri?! Aşa cred. Când vedem îngerul din celălalt devenim o unică fiinţă.

Graiul îngerilor?! Privirea care alunecă în inimă şi o transformă în altar de veşnică adorare. Acolo se transformă în nerostiri care devin mângâiere şi nu ştim de unde sunt, ale cui sunt.

Cheamă îngerul în tine. Cu credinţă, cu statornicie, cu răbdare şi încredere.  Ai grijă. Dorinţa ta arzătoare este auzită şi de demoni. Te poţi trezi cu alte….răspunsuri, cu întrupări care te vor ameţi până vei fi deplin în puterea lor. Uneori ne şi jucăm, văzând aceste apariţii. Credem noi că ne jucăm! Chiar dacă renunţăm la ele, vor apare altele şi mai perfecte. Până ne vor stăpâni total deteminându-ne abandonul. Ajungem în tărâmuri dominate de forţe care se vor folosi mult timp de noi dacă  nu învăţăm să ne cunoaştem şi întrupa propria Putere. Prin Statornicie.

 Însă, mereu va rămâne, de fapt este o scânteie în inimă. Doar o clipă să rechemăm îngerul şi el va veni. Iluziile ataşamentelor vor dispare. În lumina îngerului descoperim …altă lumină, mai suavă, mai lină. Nu suntem obişnuiţi cu asta. Nici nu ne-o mai putem imagina, aşa cum tot încercăm, fiecare în funcţie de …pregătirea şcolară. Vrem şi iluzia frumuseţii formei. Asta se poate crea. Dar prin dăruire totală, prin abandonare. Sunt multe aspecte: banul poate fi darul binelui, orice pasiune poate determina alte bucurii,

Iubeşte ...IUBIREA. Spune-I că o vrei aproape. Nu-ţi fie teamă. Aleargă şi îmbrăţişează-o, spune-I că o vrei, şopteşte-I, mângâie-o. Dăruieşte-I din căldura propriului tău trup. Îngerii (toţi) au nevoie să fie ocrotiţi de cei care îi cheamă. Materialitatea lor depinde de iubirea cu care îi ocroteşti.Altminteri, încet, treptat dispar. Ei fac un imens efort pentru a veni, pentru a ne răspunde. De câte ori nu trecem pe lângă îngeri?! Ne amintim mult mai târziu de ei. Aşa suntem noi, oamenii. Credem că şi aici trebuie să fie … perfecţi. Nu ne gândim cât îi doare întruparea, câte spaţii au lăsat de dragul unei chemări.

Putem chema mulţi îngeri: ai prosperităţii, ai ocrotirii, bunătăţii, vindecării, creativităţii, înţelepciunii … Dar cel suprem, în care sunt toate acestea, este cel al Iubirii,  Armonia tuturor celorlalte.

Dacă … nu o  avem pe aceasta în viaţă, ceilalţi nu sunt îngeri.

Chemaţi-vă îngerul Iubirii, ajutaţi-l să devină fiinţă. Va depăşi orice imaginaţie, atât de frumos poate deveni şi pe pământ.

Şi…. Aveţi grijă când îl chemaţi ca întrupare a Firii voastre. Încă nu ştiţi ce este aceasta. Poate nu apare în fiecare viaţă. Întruparea este grea. Dacă ea va veni şi, vă deziceţi  pentru că sunteţi ocupaţi cu alţi îngeri ( ai cunoaşterii, ai răbdării, ai sporului, ai compasiunii…) … nu vă va părăsi. Vă asigur de asta. Vă va ocroti mereu. Va ocroti iubirile voastre care vor trece, vă va mângâia în clipe de restrişte, de durere a pierderii… ataşamentului! . Va încerca mereu să vă aline, până forţa cu care a venit aici se va risipi deplin în voi/ voi risipind-o mereu.

Durerea din Fiinţa Iubirii , aşa cum ajunge să fie un înger pe pământ, puţini o simt. Şi mai puţini au curaj să -şi mai re.primescă, atunci când va fi ultima încercare. Frică, sau judecă că vor pierde din puterea …umană, sau… nu îi mai simt prezenţa. În lumină … vedem doar forma, Forma a  orice. Asta ne zăpăceşte de atâta timp.  Dar în mlădierea unei sălcii există o forţă imensă. Câţi înţeleg ce este acea forţă?! Câţi o simt sau câţi se gândesc că ea şi există?!

Să nu rănim îngerii. Durerea unui înger…nimeni o poate simţi deplin, pentru că nimeni nu are atâta putere de a o îndura. Ar arde un om în întregime. Ceea ce Ea nu va face. Ajungem să nu îi mai vedem fiinţa umană, îi simţim doar imensa iubire, până va pleca definitiv. Aşa cum hrana pământului ne hrăneşte trupul, existenţa trupescă a unui înger depinde de cât îl hrănim noi. De credinţa noastră, de puţinţa de a depăşi bariera  formelor luminii. Nu ştiu de ce este aşa. Pentru un înger mângâierile sunt hrană, cuvintele sunt ca aromele care îi dau vigoare, atenţia noastră este Apa Vie care îl dă putere din zi în zi. Iubirea se va hrăni cu durerea ta, să nu te mai doară pe tine, atât de mare îi este desăvârşirea. Te va alina întotdeauna, chiar dacă ea ca fiinţă întrupată, moare. Nici nu vom şti, cei mai mulţi.

Îmbrăţişaţi, mângâiaţi Îngerul Iubirii de lângă voi, dacă o secundă l-aţi simţit că a venit. Luaţi-l cu delicată tandreţe în braţe, şoptiţi-i dorul vostru, spuneţi.i şi poveşti, legănaţi-l lin. Chemaţi-l mereu pe nume. Are numele care face parte din voi, care vi se pare că este cel mai frumos. Uneori…e atât de înspăimântat de toate ale voastre răbufniri, încât vă va privi uimit. O să vedeţi voi de ce. Adică…uneori e atât de speriat, de îndurerat încât ,,uită” că e …înger. Uneori. Alteori…ştie, dar tace. Nu va trece peste… tăcerea voastră. Doar ştie să dăruie. Comunicarea aparţine omului. Aşa că, descoperiţi ce este ,,comunicarea” ( căutaţi sensul ei în dicţionar). Comunicarea e cea directă, prin cuvânt, atingere, şoaptă, dar… Marea majoritate se gândesc la altceva, la alt termen, cu care numim altă stare. Să facem aceste deosebiri e necesar, pentru a reuşi să… ne comunicăm.

 Nu-I lăsaţi să sufere, nu lăsaţi Iubirea să moară. Veţi rămâne de-a pururi singuri. 

Darul lui Dumnezeu pentru fiecare este  Iubirea . Nu Il vom iubi, dacă aici nu iubim. Aici Învăţăm să iubim. Nuuu…în ceruri.  Nu înţelegem că Iubirea este unirea a  două forţe?! Noi analizăm pe fiecare în parte, căutăm Puterea fiecăreia din aceste forţe, şi când o găsim… distrugem cu ea.. Pentru că nu ţinem seama că toate Legile sunt îmbinarea …dualităţilor, nu separarea lor. Contopirea lor într-o UNICĂ FORŢĂ, sublimă şi totală. Starea Absolută.

Începutul stării de iubire este punctul în care începem să sacrificăm în noi acele lucruri care se opun oricărui tocmai acestei idei de sacrificiu, care ni se pare nedreaptă, care au ajuns să ne domine, defapt. (înfapt). Acest sacrificiu este  clădirea altarului unde vom fi împreună cu iubirea noastră întrupată. Aici, pe pământ nu este altă Cale. În ritualul nunţii pământene trecem prin cele două coloane spre Altarul în faţa căruia ne jurăm Iubire veşnică. De la intrarea în oricare biserică sau sanctuar, trecând prin cele două coloane, mână în mînă, e un spaţiu uriaş ( numai câţiva metri, nu vă speriaţi) dar pe care îl vom relua ca parcurgere mereu. Până când?! Că uneori ne pierdem pe drum unul de altul?! E … necesar, din mai multe motive. Pentru că sunt întâlniri karmice, pentru că aşa învăţăm să ne eliberăm. Până ne vom duce împreună cu IUBIREA,  în unicul altar nefăcut de mînă umană: în Altarul Marelui Templu interior.

Trecem marea majoritate având dureri agăţate de noi. Durerile celorlalte ,,iubiri”, păreri de rău care sunt venin pentru suflet. Ne place acest venin?! Da!!! Privesc şi văd cum oamenii se delectează cu el, cu o asemenea plăcere, că mă infioară. Işi ,,amintesc” mereu, neînţelegând defapt ce a fost. Şi aşa, cu aceste greutăţi, sau venin in ei, vor atrage următoarea…iubire! Va fi mai bună?! Nu! Pentru că se va lovi de duritatea in care am transformat iubirile trecute, ca de o platoşă pe care mereu o purtăm. Va primi din plin şi otrava pe care o avem în noi.  Până nu ne vom elibera… nu vom primi cu adevărat, poate multe vieţi, îngerul atât de dorit. El însă…ne va însoţi mereu.

Noi tot încercăm să facem mintea să tacă. Eroare! Las-o cu ale ei. Inima! Spunem că are inteligenţă proprie. Atunci… de ce nu ascultăm Inteligenţa Inimii?! Prin mintea obişnuită, vedem să nu cădem în gropi, prin inimă …ştim. Avem intenţii bune în fiecare zi, dar amânarea lor poate să le îndepărteze. Aşa cum nu culegem la timp buruienile care pot sufoca o floare, aşa şi amânările se pot transforma în buruieni care ne vor sufoca pe noi, dându-ne alte lucrări de făcut, dacă mai avem putere. S.ar putea să nu reuşim să ieşim din strânsoarea lor devoratoare.

Noi înşine suntem părţi ale întregului. Trăim în dualitate. Separţi. Nu oricine ne este soartă. Am parcurs atâtea vieţi pentru a trăi, a junge  în Unitate.   Dacă nu ne regăsim aici, nu vom avea cu cine parcurge planurile din ce în ce mai înalte, mai subtile.Vom fi mereu…călători stelari. Din Unitate ne-am desprins, ne vom reîntoarce in Unitate. Împreună. Acolo dualitatea este complementară, nu separată, ca aici.  

… înceţi primul pas de aici. Aveţi curaj. Iubirea poate muri lângă voi. Degeaba veţi regreta după aceea. Primeşte-O în inimă, dăruieşte-i un trandafir, fii prezent mereu lângă Ea. Dăruieşte-I întreaga ta atenţie care va deveni adoraţie.  

Primeşte-o în inimă, vindecă-o. Devenind fiinţă umană întrupată, e rănită, e înspăimântată. Când te va lua în braţe…ocroteşte-o.

 Ascult-o. Muzica ei nerostită o vei auri. Va crea vibraţii care vor deveni Armonii.Îţi va şopti Taina . Fragilitatea Ei devine Puterea Ta.