Dorul Sân-Zienei

          Sărbătoarea SânZienei, a sfintei și dumnezeieștei Doamne, Făptura făptuitoare a neamului nostru dintru Începuturi.

          Când am ajuns prima data la Sarmizegetusa, până a intra în sanctuar, a trebuit să colind desculță zidurile împrejmuitoare, spre mirarea însoțitorilor mei, dar – mărturisesc sincer, și a mea. Trebuia să îmi iau hrana din acele locuri, să recunosc urmele pașilor de demult. Starea fizică fusese înfioarătoare în zilele dinainte dar numai așa aveam să pot ajunge acolo unde îmi era dat. Desculță ca pășirea să știe a primi.

         Când ești fericit, când biologicul din tine simte, este viu, sufletul se supune plăcerilor lui. Când însă suferă o decomprimare, sufletul te întărește.

Pășeam pe pietrele vechilor ziduri și simțeam cum mă înalț, cum regăsesc îmbrățișarea văzului din văz.duh. Iar flacăra din mine privea minunile acelei zile, încălzindu-mă treptat, jucându-se cu adierile vântului care mă pornea pe aleile strămoșești. Primul gest a fost de a mă culca în interiorul Marelui sunet a Universului, a Ceasului care avea să își împreune minutele din ani , rotindu-se ca o volută pe cerul din mine, pînă am privit steaua care mă veghea dintotdeauna.

          Am descoperit-o cândva în ochiul de apă la marginea căruia străbăteam orele nopților. Cerul privise de multe ori în ochii mei dar nu alesesem nici o clipire care să îmi șoptească din taina ei. Însă atunci, din adâncul apei s-a ridicat o sclipire care a fulgerat scurt. Iar și iar până fascinația din mine a fost deplină. Era EA, unica. Zeci de nume i-am dat de atunci. Dar toate erau din ,,semnele Ei de Putere” –cum aveam să înțeleg mult mai tîrziu. Fiecare nume îi numea încă un dar și treptat aveam să îl înțeleg.

        Iar toate acestea sunt scrise în CARTEA Ințelepciunii, cea  în zece file care se poate citi numai așa: dintr-o dată toată și pagină după pagină. Iar la noi Solomarul este ultima întruchipare după ce marea predare s-a în.făptuit, rămânând așa la vedere  însă și ridicându-se pentru a ne veghea. Coboară doar în anumite ceasuri pentru a ne dărui din Putere. Și , în înspre sfârșit, învățăm…

        Atunci după prima noapte când am înțeles m-am legat cu robia urei de steaua ziditoare. Exteriorul meu ura, biologicul aparținând țărînei, pentru că eliberarea a venit din interior. Poți învinge definitiv numai din, din interior. Ura, mânia, trufia, supărarea, pot fi alungate?! Nu. Ele se întorc. Energia din ele poate fi transformată așa cum au învățat alchimiștii. Privirea aceea venea de departe, din ținutul meu și uram doar îndepărtarea. Pe care am învățat treptat să o străbat. 

          Drumul a fost lung doar în mine. Așa am înțeles și un alt nume, de dinainte de a mă înțelege prin Înfăptuirea mea. Pe Iisis -  CeaDeSus. Cînd sclavia pământului părea că va fi veșnică ea l-a reînviat pe Osiris și a născut întruchipare din El. Legendele au multe șoapte  când asculți cu auzul interior. Vin de departe, atît cît îmi ridic gândul care să mă conducă. Iar orologiul de la Sarmis-Getuza, săpat în memorii aduce mereu îndepărtările aproape. Pentru că dacă se șterg, piere și viața pe Pământ.

Iarba mi-a cuprins trupul și văzul din mine a devenit duh care a privit unica stea. Știam cine este. Îi șoptisem înainte zeci de nume, dar atunci nu o mai numeam. S-a alunecat vie înlăuntrul meu.          Am înțeles că nu o căutasem niciodată pentru că întotdeauna știusem cine este. Nu îmi aminteam eu cine eram: o licărire din Ea. Așa a fost mereu: CeaDeSus și licărirea Ei de pe Pământ. Și sunt multe, multe licăriri care … dorm.

        Asta privisem dintotdeauna: licărirea de sus care se năștea flacără din mine. Din adâncurile unde se ascunsese.

Acolo, am ridicat privirea care s-a petrecut pe boltă iar Steaua a doua oară s-a oglindit în irișii mei. Harta stelară spre drumul de acasă s-a imprimat la prima privire asupra acestei lumi. Acum a fost altceva.

       Pot închide ochii și steaua să apară acolo unse află de milioane de ani. Nevederea din mine era acoperită de umbrele pâlpâirilor care și ele pot vrăji, dar numai biologicul trăitorilor. Însă vraja aceasta e puternică și trebuie să înveți Arta Magiei din interior. Vrăjitoria este pentru înspre afară, Magia este a interiorului. Doar  acolo e tărâmul Adevărului.

        În fiecare bărbat se oglindește o unică sclipire. Dar ea trebuie să își amintească cine este și, să învețe să stăpânească legătura de Putere. Femeia încă se repede la bărbat să îi amintească prin vorbe. Nu așa va trezi oglinda Ei din El. Femeia pământeană doar visează visul ascuns în ea. Și suferă de dor. 

        Bărbatul așteaptă doar ca Ea să își amintească. Nu își dorește mai mult. Pentru asta au venit aici. În timpul ăsta el poate ridica edificii, poate pleca la războaie. Își ocupă timpul cu multe. Dar gândul lui mereu este înspre ea, să devină Femeia din icoana sufletului din El. Cum e jos așa este și sus. Dorul Iubirii !