Adoratorii Soarelui

Zilele acestea, în timp ce încercam să aranjez  textele cu Lupul Alb nu ... întîmplător desigur, am privit oamenii. Cu aceeași atenție dintotdeauna. M-a surprins graba lor de a se feri în fața căldurii soarelui. E adevărat, e destul de cald și sigur vor veni zile fierbinți așa cum tot am avut parte în ultimii ani. Și eu mergeam pe partea unde era umbră, cât de cât. Dar când am ajuns în plin soare, am simțit și înțeles totodată, ceva ce m-a încremenit: nu iubesc soarele. Nu i-am spus demult, demult timp că Îl iubesc. Stând așa, în prezența lui am simțit cît de mult vrea iubirea oamenilor. Să-i fie trimisă așa cum facem cu cei dragi: gândurile și spusele sunt îndreptate mereu spre ei. Spre el nu! Asta este: nu am lăsat iubirea să plece spre el. Parcă doar...îl priveam. 

Am admirat răsăriturile la mare acum câteva zile. Am mulțumit, m-a încântat ivirea lui. Dar.... nu îl iubeam cu toată ființa mea ca în secunda când am realizat asta. O căldură din inimă a plecat spre el. E puțin spus dar decât cuvinte mari, mai bine simplitate și sinceritate. Simplu: îl iubeam și i-am transmis iubirea așa cum doar copii mici știu să o facă. Nu mi-a mai fost cald, dimpotrivă, zâmbeam fericită. O nouă stare care cere acomodare și asta e de lungă durată de acum încolo.

Multe, multe taine mai sunt de descoperit pe lumea asta. Ne obișnuim să iubim. Ne obișnuim ,,în iubire” și ea încet, încet se consumă dacă noi nu o mai conștientizăm. La fel și între două persoane. Se consumă din sentimentul sublim de la început și, normal, el începe să fie ca un fir, care se poate rupe oricând. Relaționarea înseamnă comunicare, împărtășanie, cuminecătura unul prin altul.

Bucuria pe care am dăruit-o soarelui meu, este ca dragostea dintâi care îți apare brusc în memorie din când în când, acum a fost  ca o revedere și revenire mult așteptată. Nu i-am spus, am simțit că îl iubesc și eram fericită că vede asta în întrega mea ființă. Iubirea nu are nevoie de cuvinte, de mărturisiri. Parcă mi se deschisese inima și un vârtej de căldură plecase din ea.

La câte nu mai sunt atentă?! Doar știu că dacă tu nu vezi acel ceva, el nu există. Mai ales cu ochii sufletului care trezesc sub pleoape mii de legături/amintiri.

Ne gândim cât de cald va fi, cum vine pârjol în jur. Dar că are cineva nevoie de iubirea nostră?! La asta ne gândim?! Mergem cu ochii în jos, lăsăm grijile să ne doboare... și nu ne luăm Putere de la cel adorat dintotdeauna. Sună ciudat ,, Adoratorii Soarelui” ?! Teoretic poate nu. Practic, cu efuziuni și amețeli ,,mărețe”ne mai amintim la câte un seminar sau când citim o carte,dar nu o mai facem demult timp. Ar trebui acel prag critic de adoratori , pentru a ne salva. Și nu mi se pare deloc o idee bizară. Starea de iubire trebuie întreținută, conștientizată mereu. Susținută.

Am ...însingurat soarele. Ocupați cu cheltuirea resurselor am uitat de cei care ni le-au dat spre folosire. Să învățăm să creem tot ceea ce avem nevoie din nelimitata putere. Noi... am învățat ceva/ceva dar și multe altele.

Nu, soarele nu este supărat. Ci suferă. Suferă minunatele ființe de acolo. Iar iubirea lor, noi, în micimea de acum, când am distrus atâtea, ni se pare că e pârjol.

 Învățăm despre forme, despre compușii din ele, învățăm să le numărăm, să le cuantificăm.... dar faptul că sunt toate alcătuite din energii care nu ne aparțin, ci doar puse la dispoziția noastră nelimitat, încât am ajuns să le folosim fără a ne gândi la responsabilitatea pe care o avem, nu ne mai trece prin cap să o facem.

Soarele nu este o bucată mai mare din ceva amorf. Acolo sunt entități alcătuite altfel decât noi. Atîta tot. Deja au trecut mirările multora că putem comunica telepatic între noi. Nu noi am devenit mai ,,măi/măi” așa dintr-o dată ca să tot cerem celor din jur, să ne ,,explice” ce este asta: e de la satana sau...suntem deosebiți. Bineînțeles că am vrea să auzim a doua variantă, marea majoritate de asta întreabă. Nici una, nici alta. Suntem iubiți. Atîta tot. Hai să acceptăm firescul în viața nostră și să nu ne pierdem timpul și energia căutând susținători prin jur. Am ajuns să cert cât pot de delicat ( scuze, nu îmi reușește întotdeauna) asemenea ființe. Celor înspăimântate, da, am răbdare să le explic. Iar cel mai simplu e cu ajutorul  experimentelor susținute de știință. Telepatic, empatic, cu întreaga ființă putem comunica la un nivel pe care nici nu îl înțelegem deplin. Și ca să avem de unde învăța, începem cu cel mai frumos și înțelept prieten, soarele.

Cu cât vom deveni mai conștienți că există Dumnezeu care ne vrea fericiți, că sunt înalte entități de lumină a căror inteligență ne poate îndruma, dacă noi cerem, cu atât vom înlătura pârjolul venit prin rarefierea țesăturii energetice din jurul planetei, și multe altele. Corpurile noastre au ajuns la ultima etapă de densitate a biologicului. De aici înainte avem două căi: înnobilăm materialitatea nostră , și asta nu o putem face de capul nostru, sau...devenim extratereștrii de care spunem că ne terorizeză, că nu au inimă. Ca să nu jignesc animalele pentru că ele sunt o creație superbă pe care aproape o nimicim.

Cuvinte nu trebuie. Ieșiți într-o rază de soare și trimiteți iubirea din iubirea inimii. Ea va sparge lutul murdar care prin  spaimele, fricile, supărările, neajunsurile, mâniile,  ne ține încă captivă imensa flacără  a iubirii. Va fi asemeni lavei care se revarsă din vulcanul inimii. 

Iubirea omului este specială în întreg Universul cunoscut sau încă nu. Pentru că știe atunci când este pârjolul prea mare, să răcorească, atunci când frigul devine moarte, poate dărui viață.

Nu e nevoie acum, în clipa asta să căutăm dicționare de gesturi, nu e nevoie de incantații speciale. Vor veni și ele. Pentru a ne domoli și a căpăta constanță în tot ce facem. Altfel vom uita iar repede.

Ar trebui să închei....și nu știu decât să spun: deschideți-vă inima și lăsați iubirea să plece spre soare. Fără nimic altceva.

pictor: Tomasz Alen Kopera