partea a II.a
Cândva, în vremi tare
îndepărtate, trăiau pe aceste meleaguri, oameni frumoși,care primeau Legile
Cerului direct în inimă. Se bucurau de măreția Creației, trăind asemeni Ei.
Visau în Inima lor, femei și bărbați, visau traiul copiilor lor, și pe cel a
copiilor copiilor lor, într-o deplină Armonie. Erau veniți de dincolo de vălul
uitării, coborât ca o cortină adâncă, de Marele Potop. Pământul care s-a
ridicat primul din ape, prin visarea din Inima lor, a devenit o măreață cetate
lângă o strălucitoare și tainică Mare. Și au trecut anii ca și clipe, uscatul
s-a transformat în adăpost pentru firul ierbii și a cușmelor munților care s-au
ridicat asemeni unei coloane vertebrale și verticale.
Omenirea renăștea sub
privirea plină de bunătate și iubire dar și de speranță, a dumnezeieștilor făpturi. Un neam frumos și
înțelept adunat în jurul Înțeleptelor care îl conducea. Iar copila unei regine,
creștea îndrăgită de toți pentru frumusețea, gingășia și înțelepciunea ei.
Îndrăgită și de Fiul mărețului Soare. Iar când a fost timpul, a devenit regină,
aleasă cu iubire de toți. Dar iernile aspre care veneau asupra supușilor, o
îndurerau. Fiul Soarelui a venit intr-una din acele teribile ierni, să o ia cu
El, să-i fie Mireasă în Cer. Poporul a rugat-o cu lacrimi amare, să nu plece,
să nu îi părăsească. Alături de Ea , îndurau mai parcă mai ușor, asprimea
gerului. Iar Hestia, pentru că așa i-a rămas în amintiri numele, l-a rugat pe
logodnicul Ei să îi aducă o fârâmă din Focul Tatălui Soare. Să se încălzească
cei adăpostiți în peșteri.
Iar Fiul Soarelui se spune
că a furat o Flacără din Foc și i-a adus-o Hestiei. I-a dat-o dar a legat-o cu
jurământ să rămână pururi fecioară până
la nunta din Cer. Iar Focul să fie păstrat în Vetre rotunde și să fie păzit de
a nu se stinge niciodată. Iar cele care îl vor păzi să rămână fecioare. Așa
Focul Sacru a fost păzit veacuri de Vestale. Așa, Flacăra Sacră a luminat și
încălzit Vetrele caselor, purtat și în inimi.
Poporul a venerat-o pe
Hestia care a devenit Zeiță, alături de Fiul Soarelui. Iar oamenii îi păstrau
cu iubire pe amândoi, în flacăra din
inimi. Se spune că Focul Sacru din Temple s-a stins de câteva ori, dar câte un
fulger a aprins un copac care a devenit torță vie, așa putând să fie readus Focul
și în Temple.
Apoi.... au trecut veacuri. Omenirea s-a transformat. Puterea a
revenit bărbaților. Care au ridicat Temple mărețe, au construit cetăți. Au
devenit puternici și învățați. Iar un măreț preot, care voia ca neamul lui să
nu-și uite menirea divină, a rugat-O pe Zeiță să îi fie îngăduit să transmită
Legile frumoase, tuturor, pentru ca oamenii să le cunoască și să le respecte.
Iar Zeița i-a spus lui Zamolxis: SCRIE !!! și ele au rămas scrise ... Scrise în
amintirea din inimi, scrise de rouă pe zidurile aspre ale munților care au devenit
Chip de Carte. Credință păstrată în suflet și inimă de atunci până în veșnicia nostră, religie căreia nu îi mai dăm un nume, pentru că Mânăstirea de tămâie își înalță și acum Ruga către înalturi, cale de mântuire.
Măreția... Măreția puterii a
devenit beție sufletească, căreia puțini i-au rezistat. Alte obiceiuri au
apărut, alte înțelesuri au fost date vechii înțelepciuni. Dar Înțeleptele și
Înțelepții nu au părăsit niciodată pe oamenii care se jucau ca niște copii
neascultători. Maturitatea lor îi făcea să se lupte, să se lovească, să se
ucidă. Au uitat treptat să mai vorbească cu zeii lor, să-i asculte. I-au uitat.
Și înverzirea pe acest ținut, a devenit doar o poveste din Țara tinereții fără bătrânețe
și a vieții fără de moarte, trăită cândva....
........ ......... Amintirea cerne în
mine rouă scăldându-mi inima. Stâncile care ascund chipurile străbune prind
viață. Focul din inimile fiecăruia, a celor de acum, doar FOCUL SACRU din inimi
, va putea reaprinde Flacăra Vie care să lumineze iar pământul, Mama noastră
divină.
Avem în noi Puterea Iertării
și a Vindecării. O avem în inimă, Templu Sacru. O putem reînvia și aievea.
Făcând o Vatră sacră, fiecare sau împreună cu cei dragi. Reconstruind-o ca pe un
Altar, în fiecare casă. Iar acum, la echinocțiu, afară, în natură. Pietrele...
eheeei! Câte povești nu știu ele. Dar, ascultătoare, participă și la spunerea
propriilor noastre povești, dacă vrem a le scrie ... înaintașilor noștri. Au
nevoie de gândul nostru de iubire. De iertarea inimilor noastre, pentru a se
putea și ei ierta, pentru a se elibera din suferința pe care și ei știu că au
provocat-o, lăsându-ne-o și nouă povară.
*
* *
Iar Cel care a ridicat
povara, îndemnându-ne să Îi urmăm exemplul, s-a coborât pe Sine din înaltele
ceruri. Iubirea Maicii Sale ne-a dăruit încă odată, Flacăra Credinței în inimi.
Fără Iisus Christos, sufletul nostru nu ar mai cunoaște veșnicia cerului, fără
Maica Sa, nu am trăi veșnicia Iubirii.
Meleagurile noastre au aspre
și minunate trăiri. Purtate încă de flăcări care luminează în adâncul
peșterilor. Însăși inima nostră e un asemenea adânc de Taină. Altar de Vie și
veșnică rugă!
.................... Se aprinde
Flacăra conștiinței în neamurile dintru începuturi ale Planetei. La fel ca și
trupul uman, și planeta are meridiane, nadisuri energetice. Care ...au fost
distruse. Le putem reface. Pe locurile sacre, unde cei vechi de zile, vorbeau
cu dumnezeieștile întrupări, au rămas, SUNT, sanctuare, temple, biserici. Nimic
nu s-a pierdut. Sunt încă, păstrătoare de memorii care trebuie însă activate.
Iar această sarcină, e a nostră, a celor de acum. Dar ...înțelegând și
asumându-ne Sacralitatea Iubirii. Nu ...simplificarea sau graba de a face,
oricum, ceva.
Ne putem ajuta de cele mai
pure ,,pietre”. Cristalele! Adevărate păstrătoare de informații, adevărate și
puternice relee, amplificatoare ale gândurilor dar și stărilor noastre.
Voi continua cu a scrie un
scurt ritual pe care îl putem face oricând, dar, mai ales, ACUM, la ECHINOCȚIUL
de PRIMĂ_VARĂ.
18 martie 2013
Citiți și:
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere