Când Cerul sărută Pământul

CAVALERUL TRAC
III

Am terminat micul meu ritual de Rugă, martori fiindu-mi sufletele din munți, din văzduh, din apa curgătoare în mijlocul căreia se ridică stânci tăcute, semn că vorbele încă nu sunt spuse. Pe cer nu mai era nici un nor. Eram observatorul care vedea și înregistra totul, fără a comenta nimic. Lăsam să se imprime în mine amintirea acelor clipe din vremi neuitate nicicând, doar trecute în nemurirea care începuse a se mărturisi. 

Erau patimi și strigăte, erau șoapte și dulci suspine, erau și meșteșugurile nevăzute ale cunoașterilor pierdute. Și erau lacrimi și sfâșiere asemeni doinelor și jălii noastre mereu rostite la răstimpuri. 

Dorul!!! Un dor care sfâșia totul, lăsându-se atunci o liniște care înfiora făpturile văzute și nevăzute. Nici de mine nu se îndura să mă treacă dincolo de granița ridicată de atunci încoace. Dorul nu plânge. Nu suspină. Nu privește decât înlăuntrul adâncului din el însuși. Chiar și trăirea acelei priviri care tot alunecă, alunecă... simți cum nu mai respiri. Aerul devine foc care mistuie. Nu am mai avut putere și m-am lăsat pe piatra  din acel vârf, de unde cuprindeam munții viorii, cu străluciri de soare și lună, de cer albastru pe care dansau mii de luminițe. Care s-au pornit a călători în toate zările. Unele ca un fuior, altele grupate asemeni unei sfere, altele ca mici comete singuratice. Fascinant moment. Marea întâlnire cred că se terminase, doar  Veșniciile continuau Sfatul de taină.

Totul era asemeni vântului care se oprise din când în când, lăsând și așteptând să se înscrie ceea ce numai el știa, de când trecea prin lumi.

Știam că pot pleca să îmi continui urcușul străjuit de pe Via Crucis. A urmat a 11-a apoi a 12-a cruce  și, am avut înaintea ochilor imaginea uriașă a Mamei. Cea căreia i s-a sfârtecat cu picamerul burta. În acel loc se vede pictată o Cruce. De iertare și mântuire. Raze de soare au înconjurat cu blândețe măreața statuie. Nu am putut să urc până acolo. Simțeam că ... nu pot ierta. Nu pe cei cu picamerul ci... pe cei care i-au știrbit trupul dincolo de fire. Dacă ajungeam să îmi lipesc obrazul de piatra ciobită aș fi urlat de durere. Iar acea Putere din mine nu voiam să devină ură. Nu aveam cum îmi odihni sufletul chinuit....Nu acum...

Iartă-mă Maică Bună, Tu ai puterea de a ierta! TU ești Iertarea și Iubirea! Iartă-mi durerea față de oamenii care au mutilat TRUPUL TĂU, Pământul cu flori-surorile mele, cu animalele-frații mei, pe care i-am omorât, mereu impreună cu o parte din sufletul nostru.Așa am rămas fără de El iar pe Tine te-am chinuit ... Odihnește-mi sufleul, dăruiește-mi Pacea și Vindecarea inimii. Primește jalea din mine și iartă-mi neamul pribeag în propria-i casă, vatră acum fără de vise și noroc.

...Acum cuvintele sunt ca o rană vie de fiecare dată când mi-aduc aminte acele clipe, când Soarele a îmbrățișat stânca Maicii. Este, este atâta durere acolo...dar și Iertare!!! Iar eu... eu nu pot trece încă la a-I cere Binecuvântare, Ei- Împărătesei de care ascultă cerurile și căreia iadurile I se supun. Încă se smulg, se sfarmă din Ea bogății efemere. Coboară cerurile să ne ajute, iar noi turnăm otravă în mormintele străbunilor. Ardem scara către cer, alungând îngerii care se sacrifică pentru EA, pentru a ne răscumpăra pentru lacrimile Ei.

...Iertare! dar aici a fost clipa de adevăr a sufletului meu pribeag. Aici... inima mea a rămas în inima Ei de-a pururi. Neînduplecarea din mine a devenit ardere în Iubirea Maicii și a Luminii Lui.

Am urcat încet cărăruia... Mă uitam după Bisericuța din stâncă... Nu o vedeam. O clipă, am crezut că ... Dumnezeule! Nici nu mai știam pe unde merg. Stâncile din vale păreau vii. Vag , imi aminteam cumva că trebuie să privesc spre dreapta spre a ajunge la Cavalerul trac. La acea imagine care a străjuit munții atâta timp. Și pe noi, neștiut , tăcut, arâtând mereu o Cale. Soarele luminase totul până acum. 

Aici...erau țurțuri mari, care alunecau din stâncă, oprindu-se brusc, într-o lacrimă curată. Am cules una și alunecarea ei rece pe ochi, mi-a făcut bine. ,,Încotro...încotro alunecă vijelia din tine?! Ce e dincolo de inima ta?!” Alte imagini în care sulița e coborâtă spre adâncuri, parcă pentru a le interzice trecerea, imagini în care sunt doi călăreți conduși de Zeiță...  Mult timp am privit ,înainte de acest drum, fotografii care redau diferite ipostaze ale cavalerului trac- așa cum i se spune. Există un mesaj în ele...Încă nerostit. 

Mistere în care neamul nostru a lăsat ,la vedere, marea Înțelepciune.Dar sigur știută de cei care au păstrat cu sfințenie și smerenie, Tainele Nemuritorilor. Pentru că sunt convinsă că sunt, încă mai sunt...

Da, sigur. Trebuia să spun o rugă, să fac poze și ... să culeg câteva ramuri, din cele lăsate de cei care refăceau gărduțul de protecție. Și pe care le-am adus acasă spre mirarea alor mei. Mulțumesc pentru înțelegere!

Am intrat cu sfială în Chilia Moșului. Cu mult înainte,mijlocitor între Cer și noi ,apoi, rugător pentru toți. Pentru a nu ne uita Cărarea.

Și ca să nu mă părăsească miracolele, lumânarea de ceară curată, pe care o adusesem de acasă, s-a aprins și flacăra ei a devenit ...dublă. Am încercat cu un băț de chibrit să ,,refac” flacăra. Și am reușit. Ca în secunda următoarele să fie din nou două ! Din nou chibritul , din nou flacăra dublă. Era ca un joc: eu, apoi venea rândul ei. Și la un moment dat, a izbucnit puternic în sus, puternic, ca apoi să se îmblânzească iar și ...să fie două. 

Am ieșit după aparatul foto care era în haină, afară, sperând că la întoarcere flacăra va fi, totuși normală. Era! Însă în secunda următoare... Așa am reușit să surprind și ,,izbucnirea” dar și dublarea. Apoi... am făcut ordine, am strâns lumânările arse. Am lăsat uleiul. Erau candele multe, dar fără fitile. Dar ardea lumânarea. Ca alin. 

Era liniște și pace. Îmi doream să stau acolo, așa fără gânduri, doar cu rugăciune blândă și alinătoare, care izvora din aerul curat.

Pașii au găsit ușor drumul către cele două biserici. Am intrat în cea nouă. Ușa la bisericuța din stâncă era închisă. Un călugăr tânăr era înăuntru, a zâmbit blând. M-am închinat și am rămas în fața Altarului. În partea stângă am văzut racla sfântului care se nevoise în rugăciune pe munte. Simțeam bunătatea vindecării prin rugile lui, aduse tuturor. Și s-a auzit chemarea clopotului, imn către divin. La ieșire, călugărul era în ușa micii bisericuțe și zâmbind, m-a invitat la slujbă.

A venit părintele stareț, a început slujba... Nu am putut sta până la sfârșit. Depășisem cu mult timpul ,,acordat”, învoire  de a sta ,,pe munte”. Iar cu o bâtă de alun dată de cei care refăceau gărduțurile, am ajuns la șosea într-un sfert de oră. Știu, se spune că drumul durează aproape o oră. 

M-am uitat la ceas când am plecat și când am ajuns. Așa că...sigur am făcut doar un sfert de oră. Probabil... magia nuielușei ( o bâtă cumsecade), de Alun. 

Călătoria aceasta, în Timp, se terminase ...

Și așa avea să se încheie O ZI !!! ... spre un nou început.

Când cerul Sărută Pământul, înverzește totul. E Primă.vară din nou și iar.

Citiți și:

http://dor-danaela.blogspot.ro/2013/03/echinoctiul-de-primavar.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2013/03/cetatuia-negru-voda-echinoctiul-de.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2013/03/candva-in-vremi-tareindepartate-traiau.html