,,Dacă te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine.”
Friedrich Nietzsche
În ultima vreme făceam ce făceam şi
tot despre Abisuri dădeam. Sau dădeau ele peste mine. Aveam senzaţia că nu
există carte în care acest cuvânt să nu fie scris măcar odată. Un răspuns tot
avea să vină, cumva. Dar metafizic, gândeam. Avea să vină în deplinătatea
lui vizibilă… fizic.
Mergeam
încet, prin orele înspre pragul nopţii spre mare. Aveam de îndeplinit o
promisiune. Întâlnirea cuiva cu Marea prin mine. Să îi spun ceva, să creez un
gând prin care să ajungă să se regăsescă două fioruri. Şi am aflat că este uşor
de ajuns la malul mării. „Pe străduţă drept înainte.”
Mergeam
şi mă gândeam la sufletele întâlnite în acea seară. Cât de simplu este să le
modelezi dar ce responsabilitate enormă. O simplă informaţie spusă cu o
anumită tonalitate îi poate arunca în… abis, desigur. Gata! Hotărăsc solemn că
nu mai vreau cuvântul acesta. Mă înfioară deja.
Străduţa
pe care merg spre mare e tăcută. Aud/disting marea, pescăruşii. Mi s-a spus că
la capatul ei este EA. Deocamdată mi-e suficient. Casele sunt tăcute. Nu
muzică, nu zgomote. Câte o lumină stingheră parcă, la câte vre-un geam. Privesc
copacii. Sunt străjeri la porţi, ai impresia că sunt stingheri, trişti. Dar unii copaci sunt uluitori sub razele de lună. Stau şi îi privesc îndelung. Mă farmecă culoarea argintie pe care o au frunzele. Unele, cele
luminate de razele lunii. Celelelte au o întunecime… Am bufnit în râs. Ei da,
au o întunecime de abis şi gata!
Din
când în când las senzaţia apropierii de Mare să fie mai prezentă în mine, mai
conştientă. Apoi privesc din nou în jur. Flori la fiecare casă. Trec din culori
în alte culori, din miresme în altele tot mai răscolitoare…
O
tresărire bruscă, un mic balans şi… mă opresc parcă suspendată în necunoscut.
Nu mai am unde face următorul pas pentru că… e ABISUL. Văzut cu ochii fizici.
REAL, în faţa mea.
Zeci
de stele într-un întuneric deasupra care se continuă sub mine. Imens. Dar în
acea întindere nu strălucesc, e doar un hău imens din care… se aud valuri.
Mă
retrag uşor, mă asigur că simt pământul sub picioare. O clipă nici faptul că
este un întreg oraş înapoia mea, nu am mai ştiut. Formez un număr şi… cineva se
reîntâlneşte cu marea. Misiune îndeplinită.
Apoi…
mă las să alunec în vrajă. A mai găsit destinul un pretext pentru a mă aduce
aici. Las zbaterea valurilor să creeze culoar înspre adâncurile mării. Înspre
acel abis pe care doream să îl cunosc, să îl ştiu metafizic sau poate au fost
clipe în viaţă când credeam că sunt în el.
Impactul a fost însă atât de puternic încât a şters orice altă amintire. Un mic pas şi m-aş fi trezit rostogolindu-mă (tot aievea) înspre el.
Impactul a fost însă atât de puternic încât a şters orice altă amintire. Un mic pas şi m-aş fi trezit rostogolindu-mă (tot aievea) înspre el.
Mă
aşez cuminte pe pământ cu picioarele în golul imens.
Nu
se distinge linia dintre Mare şi Cerul mare şi instelat.
Doar
că sus sunt stele iar dedesupt sunt… tainele lor. În adânc, în ABIS.
Valurile
doar apără Taina sau cheamă înspre adânc de Taină. Fiecare va simţi altfel. Pe
mine mă cheamă. Mă gândesc că bariera valurilor este… o barieră. „Da, şi?!”
Opresc gândul şi mă las să alunec. E cald şi învăluitor. „Ciudatele… găuri
negre. (chiar şi cele create la ultimul experiment al omenirii)”.
Hai să las lumea cu ale ei trebi. Îmi pare rău de secunda de gând. Am pierdut aşa o porţiune din alunecare. Revin şi simt marea, uriaşa ei putere de apă cum e din ce în ce mai calmă, mai lină, atotcuprinzătoare dar într-o îmbrăţişare tandră, ispititoare de a fi mai în adâncul ei.
Hai să las lumea cu ale ei trebi. Îmi pare rău de secunda de gând. Am pierdut aşa o porţiune din alunecare. Revin şi simt marea, uriaşa ei putere de apă cum e din ce în ce mai calmă, mai lină, atotcuprinzătoare dar într-o îmbrăţişare tandră, ispititoare de a fi mai în adâncul ei.
Simt cum se apropie
Puterea unei Tăceri. Mi-e cumva cunoscută. Şi brusc apare o imensă explozie de
lumină. Cerul şi marea s-au întâlnit şi m-au făcut din nou să trec barierele
umanului din mine, când toate câte sunt /există, dar şi toate câte nu sunt le
simţi că te aşteaptă, că sunt pentru tine, în tine.
,,Doamne,
câtă Putere, câtă strălucire, câţi sori adunaţi în Inima mării din adâncul ei.
Şi iubesc acest adânc al Tainei, această inimă cerească care este în ea. Care
este în mine acum. Pentru că acea explozie a dizolvat existenţa mea pământeană.
A pătruns în mine cu o asemenea forţă, minunat şi dulce, liniştit şi cu
ardoare, foc care topeşte mistuind şi ultimele mele bariere. În mine pătrunde
sufletul adâncului făcându-mă să-mi văd dorurile ascunse de atâta timp încât nu
mai ştiam că există. Acolo, în tăcerea Abisului, dorul din inimă a învins până
şi visele.
,,Dacă
te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine” – ochii noştri sau întâlnit.
Ce
este un Abis?! este cel care rupe cercul închis al cauzalităţii, dincolo de
legile şi ordinea cauzală în care suntem?! Dar cum, cum să rupi tu… ceea ce nu
a fost creat/ manifestat dar totuşi există?!
Care
absoarbe cu o forţă care credem că atrage fără putinţă de scăpare. Şi atunci…
ce căutăm acolo?! Intr-un portal care deschide calea spre infinit, dincolo de
limitările şi legile cosmice.
Putem
distruge toate iluziile existenţei efemere ale cosmosului creat de noi înşine?!
Cred că încă ne este teamă de… necunoscutul Abis din noi.
Îi
putem spune Iubire pur şi simplu, mai presus de lume dar ascunsă în ea.
Dumnezeiască dovadă de Iubire dar din care nu ne lăsăm împărtăşiţi (cel puţin
nu cu uşurinţă că doar avem experienţe motivatoare care ne ajută să ne dezicem
cu maaaare uşurinţă).
Iar
până a ajunge la ea mulţi renunţă. Totalitatea fiinţei sperie, ea absorbind şi
dezintegrând doar spaimele şi temerile, dezicerile din noi. Sunt obişnuiţi cu
ele marea majoritate mai mult decât vor/pot să recunoscă. Doar datorită
obişnuinţei se simt stabili, stăpâni. Pe ce? Pe frânturi, de soartă. Care tot
încearcă să îi întoarcă cu faţa spre Adevărul lor. Punându-i în faţa repetabilităţilor. Care
de fapt nu însemnă nimic, eventual o dezicere de taman ceea ce ar trebui să iei în braţe la orice răscruce ai fi, să te laşi pătruns/să pătrunzi, până în
totalitatea Fiinţei…
Aud
un foşnet uşor în jur. Un om stă la câţiva metri şi priveşte şi el înspre
Tăcerea din faţa noastră. Pentru că nu se mai aud valurile. Contopirea cerului
cu marea este deplină.
,,V-am
vegheat! Nu, nu m-am gândit la altceva să ştiţi. Pe aceia ii cunosc. Parcă…
cântaţi impreună cu Marea. A fost o seară frumoasă şi pentru mine”. Nu pot
decât să zâmbesc. Stă la câţiva metri şi priveşte din nou, tăcut marea. Nu ştiu
de cât timp e acolo. Nu are nici o importanţă. Vreau să îl las acolo, să nu-l
tulbur şi plec pe străduţa pe care parcă o cunosc de foate mult timp. Îi aud
paşii în urma mea. Rari, la aceeaşi distanţă.
Când ajung la Bulevardul luminat,
cu zgomot de maşini ca la raliu… se opreşte. Probabil… e zona altcuiva, mă
întorc şi îl salut ridicând uşor mâna.
Se
apleacă într-un salut atingând aproape pământul cu mână. Nu imită pe nimeni. E
un gest coborât din alt timp pe care parcă dorea să îl mai facă odată. Ridic
mâna la inimă şi înclin uşor capul. Rămâne nemişcat iar eu mă întorc şi plec.
Plec
spre un „Acasă”, poate într-o inimă umană care ştie Abisul şi mă aşteaptă de
mult timp iar eu nu am ştiut că există din cauză că… nu lăsasem abisul să
pătrundă în mine, să mă descopere pe mine mie însămi. Teamă? Nu. Neîncredere?
Poate. Sau alungarea într-o uitare voită.
Mai
fac din când în când câte o plimbare prin gândurile, prin şoaptele, prin
tăcerile mele, ale tale.
Parcă
e o regăsire netrăită dar prezentă, a mea – a nimănui cu nimeni, eliberare
dintr-o absenţă a oricui de oricine, absenţă în care nu am fost dar în care
putem fi în oricare din clipele care vor veni.
Las
geamul deschis şi încet /încet aud din ce în ce mai clar marea. Disting
foşnetul, alunecarea valurilor înspre un ţărm şi retragerea lor înspre adâncuri
de cer coborât în Ea. Revin uneori cu putere alteori cu o imensă blândeţe,
parcă alintând… iar inima mea cuprinde nemărginirea în ea. Devenim una,
contopire de Cer şi Mare, un Unic Cânt al Abisului.
Dorul
– un suflet călător la o răscruce dintr-un adânc dintre mine şi nimeni.
☼
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text