Părinți: INFORMAȚI_VĂ Nu lăsați la voia întâmplării nimic.

Părinți: INFORMAȚI_VĂ

Nu lăsați la voia întâmplării nimic.

Din articolul pe care îl voi posta preluat de pe un site al mămicilor sper că veți trage INVĂȚĂMINTE care să ferească de necazuri la naștere pe mămici și pe bebeluși. Și pe toți cei apropiați lor.

Așa puteți evita suferințe și traume inutile. Și totul se bazează pe INFORMARE. Puneți mâna și INFORMAȚI_VĂ. Și doctorii au limitele lor. Un credit semnat în alb te poate duce printr-o suferință până la limita universului și tot să simți că nu ai atins-o. Măcar gândiți-vă, dacă simțiți că nu ați putea duce suferința de a vedea și auzi plânsul unui nou născut care țipă, geme după ajutor. Care se stinge încet. Dar pentru care există un unic medicament minune: IUBIREA!!! Am prieteni doctori pe care îi admir, îi iubesc, le cer sfatul, ajutorul dar....sincer, nimeni nu-și cunoaște corpul mai bine ca el însuși (dacă face un efort de a se informa, bineînțeles). Știu că doctorii încearcă da! INCEARCĂ să găsească soluțiile cele mai bune. INCEARCĂ! asta înseamnă uneori și TATONARE. Să vă ferească Dumnezeu să treceți prin asta.Unui om matur îi mai poți schimba medicația, pe un bebe...l-ai pierdut! 

Sunt informații (atenție: NU numai păreri de pe situri. Documentați-vă din mai multe surse). In primul rând invățați ce este un protocol necesar în timpul sarcinii, apoi al nașterii, al perioadei următoare. Învățați și fiți CONȘTIENȚI că orice afecțiune a voastră poate face ca viața celui mic să fie în pericol. Dacă doctorii nu sunt întotdeauna atenți la asta, un viitor părinte e bine să fie mult mai conștient, mai ales în timpurile de acum când totul evoluează cu o viteză incredibila față de acum 5-10 ani.

Acesta îi va ajuta pe care părinți, care așa vor învața să se lupte, care  vor „simți” , chiar prin întrebări pertinente, care este binele pentru bebe lor. Să nu credeți că doctorii știu tot, că medicina nu mai are de descoperit nimic. DOCUMENTAȚI_VĂ! Nu lăsați să se întârzie. Puneți întrebări pertinente pentru a vi se răspunde la fel.  Uneori luarea unei decizii asupra terapiei nou născutului luată cu întârziere poate avea urmări tare dureroase.

Povestea mamei care a scris despre lupta pe care a dus-o este de citit și de revenit la ea ori de câte ori aveți îndoieli că nu puteți reuși. In orice! Dar sfâșietoare este durerea prin care treci când te lupți pentru viața pruncului tău. SFÂȘIETOARE!

Sincer, am văzut atâta suferință până acum încât credeam că mai mult nu se poate. Ba da! 

Suferința unui nou născut și a părinților lui! trăită în adâncimea fiecărei celule care geme pentru viață. 

Și nu uitați: DUMNEZEU este prezent în orice clipă! 

                    MAICA poate alina și vindeca orice!!!

,,Am vazut pe forum povestile copiilor vostri si m-au impresionat pana la lacrimi. Pot sa va spun foarte sincer ca m-au ajutat foarte mult atunci cand eram in spital cu bebe meu.

Faptul ca s-au nascut copii carora nu li s-a dat nici o sansa si totusi au supravietuit mi-a dat sperante. 

Am avut o sarcina usoara si fara probleme. Toate analizele au iesit bine, ecografiile aratau ca bebe se dezvolta normal, dar in 26 iunie cand am implinit 32 de saptamani s-a intamplat ceva. Nu stiu de ce pe la 4,30 dimineata m-am trezit cu niste dureri groaznice de spate. Dadeam cu pumnii in pereti ca sa-mi calmez durerile, caci credeam ca am o criza de rinichi. Fiind prima sarcina nu stiam cum sunt durerile nasterii. De fapt eram in plin travaliu. Bebe meu, Alex, se grabea sa vina pe lume. Pe la 5 m-am speriat foarte tare si l-am rugat pe sotul meu sa cheme salvarea. De speriati ce eram am plecat la spital in pijama si fara sa luam cu noi nimic altceva decat buletinul. Nu ne gandeam ca o sa nasc si, in nici un caz, nu ne asteptam la ce avea sa urmeze. De fiecare data cand ma apucau gandurile negre in timpul sarcinii ziceam: mie nu mi se poate intampla asa ceva. 

Am ajuns la spital si mi s-a facut un control. Am fost anuntata foarte sec ca o sa nasc atunci. Eram foarte speriata, deshidratata si spuneam intruna: nu se poate, e prea devreme, nu am decat 32 de saptamani. Am urcat la sala de nasteri si m-au pus pe masa. Apoi m-au intrebat daca am un doctor si l-au chemat de acasa. A ajuns in 15 minute. I-am rugat sa-mi faca cezariana sa nu se chinuie baietelul meu prea mult, dar mi-au zis ca era prea tarziu. Capul era deja pe platou. Pe sotul meu l-au trimis acasa zicandu-i ca o sa nasc in 2-3 ore. De fapt la 7,15 baietelul meu se nascuse deja. Marius,sotul meu, a plecat acasa sa aduca cele necesare spitalizarii si cand l-am sunat (de pe telefonul doctorului) sa-i spun ca am nascut a ramas mut de uimire. 

Doctorul, si asta am aflat mai tarziu, a folosit forcepsul la nastere. Am si eu o intrebare: de ce domn doctor? Eram dilatata la maxim, m-au si taiat, ce nevoie era de forceps la un bebe de 1700 grame???? Raspunsul la aceasta intrebare nu o sa-l aflu niciodata. 

Alex a primit scor apgar 7 imediat dupa nastere. A plans, dar foarte incet. Cand l-am vazut am inceput sa plang. Era tot vanat saracutul. Mi l-au dat sa-l ating si n-am putut sa-i zic altceva decat lupta mami si au fugit cu el la sectia de prematuri.

Dupa ce au terminat de cusut si de curatat, m-au trimis in sala de travaliu sa ma linistesc. Dar cine avea timp sa se linisteasca? La jumate de ora dupa ce am nascut patrulam pe hol ca sa aflu ceva despre Alex.Nimeni nu-mi zicea nimic. Ce e cu bebelusul meu? Traieste? Spuneti-mi va rog. Vreau sa-l vad. Degeaba, pana nu am bagat niste bani in buzunarul unei asistente nu am aflat nimic. Apoi vestea a venit ca un traznet: pana dimineata nu mai traieste. Am crezut ca a picat cerul pe mine.

Si acum cand va scriu plang, si nu stiu daca o sa pot uita vreodata clipele de cosmar prin care am trecut. Am reusit sa ma strecor in sectia unde era Alex si l-am vazut.

Respira saracutul ca o locomotiva si era cianotic. A avut o adaptare post natala foarte dificila. Diagnosticul la nastere a fost prematuritate grad 2, detresa respiratorie foarte severa, insuficienta pulmonara, insuficienta renala, hemoragie cerebrala grad 4, septicemie, icter forma foarte severa. Cand l-am vazut am inceput sa plang.

M-am apropiat de incubator si i-am zis: te iubesc mami, lupta pentru viata ta, apoi am iesit plangand pe hol. O doctorita tanara mi-a retezat-o scurt: ce plangi? Nu e nici primul nici ultimul care nu supravietuieste. Mda, ei ii era usor s-o spuna ca doar nu copilul ei lupta pentru viata. Baietelul meu era in incubator nu al ei.

Spre seara starea lui Alex s-a agravat si au trebuit sa-l intubeze. Nu se oxigena cum trebuie si nu putea sa respire singur. Am fost cu sotul meu sa-l vada pe Alex, contra cost binenteles. Cand l-a vazut intubat pe masuta, s-a schimbat la fata. A avut nevoie si de surfactant, deoarece plamanii lui nu produceau acea substanta. Mi s-a spus din nou ca pana dimineata moare.

Mai tarziu mi-am sunat sotul si i-am zis, mai mult urland in telefon: Alex moare, astia nu-i dau nici o sansa, mi-e frica ca nu-l ajuta nimeni. El mi-a zis sa stau calma, ca probabil doctorita voia doar sa ma sperie in speranta ca o sa-i bag niste bani in buzunar. Noaptea de 26/27 a fost groaznica. Nu am dormit nici macar o secunda, patrulam pe hol, caci nu aveam voie sa intru la bebe meu, urlam de disperare si ma rugam la Dumnezeu sa ma ia pe mine si nu bebelusul: Doamne da-i viata bebelusului meu. Daca e sa moara cineva, ia-ma pe mine, eu am trait destul. 

Nu stiu cum a trecut noaptea si s-a facut ora 6. O infirmiera care aducea copiii in salon m-a vazut plangand si m-a intrebat: tu de ce nu te duci sa-ti vezi copilul? Am ramas ca traznita: bebe meu traieste? Am fugit intr-un suflet spre sectie si chiar daca nu am avut voie, am intrat sa-l vad. Era deja dezintubat, si respira cu masca de oxigen langa el. Am inceput sa plang de fericire si sa-i multumesc la Dumnezeu.

 Imi spusesera ca primele 24 de ore sunt critice. Primele 24 de ore tocmai trecusera, deci bebe meu avea sa traiasca. 

Mai tarziu mi-au spus ca ne vor transfera la sectia de prematuri de la spitalul Louis Turcanu, Timisoara, la doamna doctor Boia.  Trebuie doar sa puna in greutate si apoi plecati acasa, mi-a zis o doctorita.

Alta insa mi-a zis adevarul: Alex nu era scapat. Prima saptamana era critica si tinand cont de starea lui generala, nu i se dadeau sanse de loc. Am inceput sa plang de disperare si sa ma rog pentru viata copilului meu.

De fapt altceva nu am facut de cand am nascut. M-am rugat intruna pentru Alex si inca ma rog. Doctorita Diaconescu din cadrul sectiei neonatologie de la maternitate,ne-a atras atentia clar si raspicat ca Alex e un bebe cu mari probleme(in special respiratorii);citez: in urmatoarele luni e posibil efectiv sa uite sa mai respire...

Am ajuns cu speranta in suflet la sectia de prematuri de la Louis Turcanu unde am ramas pana in 31 iulie. Alex a fost preluat de doamna doctor Boia. Dupa ce l-a examinat a iesit sa vorbeasca cu noi (cu mine si cu mama). Sotul meu umbla cu actele pe la primarie pentru certificatul de nastere al copilului. “

Doamna , bebelusul dvs are 50% sanse. E intr-o stare foarte grava. Am inceput sa urlu la ea” Voi va bateti joc de mine?!?! Ba moare, ba traieste, da hotarati-va o data. Am venit aici ca sa punem in greutate, acum ziceti ca moare. De ce nu-mi zice nimeni adevarul?

 Eu in locul ei, m-as fi pocnit si nu as mai fi zis nimic, dar cred ca m-a inteles. Si mi-a explicat detaliat situatia bebelusului.

Mai tarziu am fost cu Alex la o radiografie pulmonara. Se vedea ca are pneumonie si unul din plamani era necrozat aproape in totalitate. Inimioara lui era marita din cauza efortului. Am intrebat: Da mai e ceva bun la copilul asta? 

Ceea ce ma deranja foarte mult era faptul ca toata lumea ma intreba: e primul copil? Cand raspundeam ca da, toti ma priveau cu mila si ziceau saraca. Nu inteleg de ce.

Si raspundeam de cele mai multe ori: nu conteaza ca e primul sau al o sutalea. Doare la fel de mult. Si asta e tot al meu. Ce importanta are cati copiii mai am?. 

Din 27 iunie si pana in 31 iulie am stat in sectia de prematuri de la Louis Turcanu, Timisoara. In fiecare zi dupa vizita o intrebam pe doctorita Boia: Cum e? Traiam doar pentru 3 cuvinte: e mai bine, dar de obicei imi spunea clatinand din cap ca nu e bine de loc.

Aproape 3 saptamani mi s-a spus zilnic ca pana dimineata nu mai e. Doamna , pregatiti-va pentru ce e mai rau. Nu cred ca scapa pana dimineata. Eu ii spuneam printre hohote de plans sotului meu ce-mi spunea doctorita. Si el imi raspundea: draga, uita-te la copilul asta. Ne da clasa la amandoi. Nu vezi cat e de curajos si cum lupta pentru viata?

Aproape irational,sotul meu a refuzat sa arunce vreo privire pe ecografia pe care doctorita i-o intindea si care evidentia hemoragia cerebrala foarte grava spunandu-i: stiu ca par absurd sau ca refuz realitatea,dar am in adancul sufletului certitudinea ca Alex va fi bine!

 Intr-adevar. Baietelul meu a luptat cu toate fortele lui pentru viata. E mai incapatanat decat mine si decat sotul meu pusi amandoi la un loc. Si ce e mai important Dumnezeu a facut minuni pentru Alex.

Ca sa ma mai linistesc si eu si in speranta ca ii va fi de ajutor, cand Alex avea 5 zile l-am botezat. Dumnezeu ne-a scos in cale un preot minunat, cu suflet bun, care si azi ne suna si ne viziteaza ca sa vada ce mai face bebe. Dupa botez, nu mi-a venit sa cred cum s-a luminat Alex la fata. Eu cred ca l-a ajutat foarte mult. 

Nu pot sa uit nici acum, si nu cred ca o sa uit vreodata o sambata cand doctorita ne-a spus ca moare. L-am luat de mana pe sotul meu si, ca de obicei am mers sa aflam noutati despre starea copilului.( Eu eram internata cu copilul in spital, sotul meu venea zilnic. Intr-un fel doctorita ne evita caci ii puneam intrebari foarte directe si i-am spus de nenumarate ori sa nu ne ascunda nimic.

O doctorita mi-a spus ca noi facem parte din categoria pacientilor periculosi care se intereseaza pe internet despre boala lor si vin cu intrebari foarte pertinente. Mi se parea normal sa ma interesez peste tot, doar era vorba despre viata bebelusului meu.

 Eu aflam de la doctorita ce era de aflat, sotul meu cauta pe internet informatii despre ce spunea doctorita. Si tot asa. ) Ne-a spus fara menajamente ca pana dimineata nu scapa si ca putem sta cu el cat dorim. La fel ne-a spus si doctorita de garda.

Eram disperati si impreuna am stat ore in sir langa incubatorul copilului. A venit si masa de la ora 24, cand sotul meu nu mai avea acces in spital. M-am dus cu nerabdare sa-mi vad copilul.

Cand am intrat in salon am ramas ingrozita. Alex avea paloarea oamenilor morti, deabia respira, era inert. De obicei cand ii vorbeam sau ii ridicam manuta aveam o reactie cat de mica, dar acum nimic. Nu cred ca o sa uit vreodata expresia mamicilor si cum au inlemnit cand am strigat : Alex, trezeste-te. A venit mami la tine. Stii ca sunt aici? Te iubesc mami. Lupta puiul meu.

 Apoi plangand in hohote am iesit din salon. Am iesit in curtea spitalului si am cazut pe o banca. Mi-am sunat sotul si in hohote ii spuneam despre starea copilului. Ii ziceam ca moare, ca nu mai reactioneaza. Avea bataile inimii peste 200 si crize foarte dese de apnee.(nu mai respira).Era aspirat in permanenta datorita incredibilelor de multe raluri care i se rupeau din plamani si care ii blocau respiratia,situatie catastrofala care s-a mentinut zile in sir si ne-a tinut pe toti in panica extrema. Sotul meu ma incuraja, dar stiam ca nu-i e usor nici lui.

M-am intors in salonul copilului si mi-am impus sa fiu calma. Nimeni nu ii dadea vreo sansa,dar la varsta de o saptamana,langa incubator,cu voce gatuita si printre lacrimi eu ii cantam La multi ani.

Doar Dumnezeu si copilul mi-au dat putere. Cand il vedeam cum lupta prindeam curaj si eu. Dupa botez, Alex a inceput sa mearga spre bine, ziceam noi. Dar doctorita nu era deloc optimista.

Au urmat zile grele, disperarea era la maxim, am varsat tone de lacrimi. Vorbeam intr-una cu copilul, ii citeam povesti, ii povesteam de bunici, de strabunica, de fratele si cumnata mea, de cateii nostrii, de gradina, de casa, de patutul, hainutele si jucariile lui. Ii spuneam intr-una cat de mult il iubim si cata lume il asteapta acasa.

Apoi brusc si-a revenit. Intr-o zi doctorita ne-a chemat la ea in cabinet si ne-a spus ca nu a mai vazut, in toata cariera ei, vreun copil care sa-si revina atat de bine din punct de vedere clinic si radiologic intr-o saptamana.

Saptamana trecuta (15 iulie) ne spunea ca moare, acum (20 iulie) ne spunea ca copilul si-a revenit. Nici nu va inchipuiti ce fericiti am fost. Bebe nostru nu mai avea nici un fel de probleme in afara de hemoragia cerebrala. Nu mai avea probleme respiratorii, nici cu inima, nici cu plamanii, nici cu rinichii. Era bine, exceptand afurisita aia de hemoragie cerebrala provocata de folosirea forcepsului la nastere. 

Doctorita ne-a avertizat ca hemoragiile cerebrale de gradul 4 nu se retrag fara urmari. Cea mai groaznica dintre urmari era hidrocefelia. Dar a spus ca in cazul lui Alex ea nu mai face nici un prognostic pentru ca in toata cariera mea nu am mai vazut asa ceva.

Alex i-a dat peste nas si ei si altora care nu ii dadeau nici o sansa. De fapt singurii care credeam in el eram noi, parintii lui. Si Dumnezeu i-a dat o sansa.

Asa ca nu de putine ori m-am certat cu asistentele pentru ca nu era ingrijit cum trebuie. Le ziceam: Daca Dumnezeu i-a dat o sansa, cine esti tu sa-ti bati joc de ea. Fa ce trebuie facut ca sa nu se iroseasca sansa asta. Normal ca nu-ti pasa, doar nu e copilul tau acolo. Si le-am mai zis multe altele, de ma tin alea minte toata viata.

In 20 iulie eram fericiti. Credeam ca am scapat de toate problemele, facem greutatea si plecam acasa. Dar, cand Alex a facut o luna a facut hidrocefalie. Am observat o schimbare la el, dar am zis ca mi se pare. Si am intrebat-o intr-o doara pe doctorita: doamna doctor ce are baiatul meu? Atunci doctorita mi-a zis sa iau copilul si sa mergem la ea in cabinet sa-i facem o ecografie transfontanelara. Ce era mai grav s-a intamplat.

Cand am auzit Doamna, a facut hidrocefalie, am crezut ca pica cerul pe mine. Norocul meu ca stateam jos altfel picam din picioare. De cand ne-a spus ca exista posibilitatea sa faca hidrocefalie am inceput sa ne interesam si am aflat ca exista posibilitatea unei operatii, adica a implantarii unui shunt ventriculo-peritoneal (o valva care culege din creier excesul de lichid cefalorahidian, continuata cu o sonda pana in abdomen, care varsa lichidul acolo si este eliminat prin urina,dispozitiv cu care ar urma sa traiasca toata viata...).

Asa ca am intrebat-o, cu lacrimile siroind pe obraji, doamna doctor cand si unde ne trimiteti la operatie? Vreau sa plecam cat mai repede ca sa nu fie prea tarziu. S-a uitat mai lung la mine, caci nu se astepta sa stiu despre operatie. Credeam ca s-a obisnuit deja sa fim informati mai mult decat alti parinti, dar se pare ca nu.

Mi-a zis ca se opereaza la Targu Mures si ca va face demersurile necesare sa plecam cat mai repede. Asta era intr-o miercuri. Luni, 31 iulie, la ora 2 noaptea am plecat la Targu Mures impreuna cu o alta fetita cu hidrocefalie. Stiam ca ajungem acolo, ne vede chirurgul care trebuia sa il opereze, facem analize si pe joi,vineri ne operam. Inainte sa plecam la Tg-Mures am facut control cardiologic si oftalmologic. La controlul oftalmologic Alex s-a speriat si nu a mai respirat. In mai putin de un minut s-a cianotizat si nu mai avea puls. Am alegat cu copilul in brate pana in sectia de prematuri, iar sotul meu striga la asistente : s-a cianotizat copilul,pregatiti oxigenul!

 Nu doresc nici unei mame sa i se resusciteze copilul in brate. E groaznic. Credeam ca nu mai plecam la Targu Mures. Dar si-a revenit si luni noapte am plecat, dupa ce era cat pe-aci sa ratam plecarea.Directoarea ambulantei din Timisoara uitase ca ne aprobase cererea unei masini cu echipaj medical,iar la ora stabilita noi si doctorita de garda incercam telefonic sa-i convingem pe cei de la ambulanta ca asa stau lucrurile.Pana la urma au gasit un echipaj care,desi lucrase toata ziua,a fost trimis sa ne preia la 1 noaptea si sa plece la drum. Dupa un drum obositor de 6 ore cu salvarea am ajuns.
Am ajuns la Spitalul Judetean din Targu Mures…………………………..

Continuarea:

https://www.parinti.com/PovestealuiAlex-t-16307.html