,,Caii la fereastră” – de Matei Vișniec, note de la premieră,
Constanța, 7 oct 2014
Perdelele! Primul element din decorul spectacolului ,,Caii la fereastră” de Matei Vișniec care te întâmpină de pe
scena în penumbră. Perdele elegante, rupte, cu găuri hâde care te determină să
îți ferești privirea directă dar cu colțul ochilor să te întorci la ele.
Perdelele unei lumi elegante – așa cum o dorim, dar pe care dramele au să o/le
sfâșie întotdeauna. Un prim avertisment ce avea să continue treptat până
ajungea în suflet. Un suflet care istoric traversează aceeași epocă a luptelor
devenite războaie și iau în altă dimensiune sufletele parcipante direct sau
indirect.
Perdele nu
flutură la geamuri ci parcă sunt fixate în rame. Fixare care lasă să se vadă orice
ruptură devenită gol hâd și el se va adânci treptat căscând parcă neantul de
dincolo. Descoperit însă în interiorul vieții. Așa ajungem să ne fixăm fiecare
dramele proprii, goluri prin care ne ferim să privim.
,,Ramele” aparente sau nu, dau
fixitate și repetabilitate, aproape de sufocare. Poți sfâșia mai mult în ele
pentru a lua o gură de aer. Dar ,,dincolo” se aude întotdeauna nechezatul unui
cal sub a cărui copite te poți face praf. Aveai să afli asta. Perdele pe care parcă
le recunoști ca făcând parte din recuzita personală a vieții tale, a casei
tale, a ta însăși. Dincolo de ele poate fi orice, oricine.
Tinerețea
actorilor studenți dă realitate acestui spectacol. Nimic nu este forțat, nu
este ,,jucat”. Dimpotrivă, au acea redare nudă, de temut în confruntarea pe
care ți-o vor trece prin fața ochilor, așa cum este scrisă piesa.
Am citit acum
mulți ani piesa. Nu am reluat-o înainte de premieră pentru că nu am avut timp.
Mă bucur acum. Am descoperit un spectacol care mi-a dăruit noi valențe ale
textului, fără preconcepții personale.
Drama
începutului, în care Mama are grijă de fiecare element, pe care vrea să îl vadă
pus în ordinea știută de Ea, metafora care devine Ordine Cosmică. Nu sfaturi
sâcâietoare ci creatoare de ordine a vieții însăși. Pot părea banale, chiar
supărătoare, dar dacă le ,,auzi” înțelegi cât de bine ar fi fost să fie chiar auzite
și apoi aplicate. Fără ele, ordinea Lumii cade. Ordine Cosmică trăită simplu. Ea știe. Știe și pregătește minuțios
totul, poate împiedică deznodământul la care sigur a mai fost martoră, pe care
îl știe din generație în generație. Și totuși îl repetă nu pentru că așa l-a
învățat ci în speranța că făcând tot ceea ce aparține de ea, îl poate determina,
dar nu silit, pe cel care va fi ,,actorul” principal al deznodământului, - Fiul ei, să nu fie din nou pierzător. Nu vrea
ca hazardul să îi reproșeze iar ceva?! Se
poate. Simplitatea jocului actriței este fermitatea cu care orice femeie
transmite iubirea maternă fie că este față de fiu, față de tată sau soț, iubit. Fiecare este o altă fațetă a
Iubirii femeii. Unica dar cu manifestări diferite.
Fără mișcări
scenice de amploare, aparent pierdută în stările statice, dar cu o limpezime și
profunzime a înțelesurilor care cutremură. Textul este de ajuns iar atunci când
actorii redau asta este o adevărată împlinire. La început, mărturisesc că m-a
,,deranjat” nemișcarea Ei din monolog, stare provocată multora.
Pentru că te duce exact acolo unde nu ai fost demult. Și e de temut acest adânc
al sufletului fiecăruia. ,,Totul dispare, dispare și dispare până devine un
punct”. Revine la Punct. Piesa umană va continua dar tu ești deja avertizat. Aș
fi vrut să se miște, să facă un gest, ceva care să mă scoată din acel neant. Nimic
! și această nemișcare, și aproape monotonia cuvintelor avea să îmi atragă
atenția atunci când eu însămi am căutat un gest ,,salvator”. M-am foit, ca să
,,scap”. Degeaba însă. Textul, cuvintele
deja erau în mine, pătrunseseră în memoria mea subconștientă unde se
recunoșteau cu altele, aflate deja acolo. Rememorându-mă acum pe mine însămi,
gestul făcut în timpul spectacolului, asta înțeleg. Știu că orice reproș am
face cuiva sau vis- a -vis de ceva, el este strigătul ,,ceva-ului” din tine.
,,Mesagerul” – frumos,
ingenuu, cu o dulce ironie, blândă și înțeleaptă, cu un firesc al celui care a
trăit mult și multe, privește Lumea aceasta cu detașarea celui care o
coordonează de pe alte paliere, în care multe sunt mai cuprinzător vizibile,
din perspective mult, mult mai mari. Face suportabil totul. Și îți explică
cum devin toate, și tu parcă preferi imaginile create de el nu durerea ta, proprie. Și
zâmbești, chiar râzi ca să scapi de coșmarul pe care ți-l simți prezent în
memorie. Treci peste el, pentru că Mesagerul știe că repetabilitatea nu te va
ocoli, că alte dimensiuni ale durerii vor mai veni până când ... Până când vei
ști să îți ordonezi Viața. Mai este însă.
,,Mesagerul” acesta,
aparent fără griji, îți spune Adevărul
și tu asculți parcă povestea altcuiva. Dar e a ta însă prezența lui e atât de
fermecătoare încât înțelegi că acel care s-a făcut mic, tot mai mic până a
devenit un punct, chiar dacă este fiul, soțul, iubitul, tot a rămas ceva
indestrucbil din el. A devenit esență. Dispariția este o plecare atunci când
participi la ,,lupte” și nici nu trebuie să fii un viteaz care cade răpus de
bombe sau glonțe. Viața răpune astfel pe ,,vitejii” înrolați în a crea
dezordine, sub stindardul ideilor care nu le aparțin, ci devin doar umili și
jalnici executanți.
Construcția piesei
este repetitivă, cu paliere de viață diferite, dar aceleași plecări ale
bărbaților la ,,luptă”. Fie că sunt fiul, tata sau soțul. Femeile rămân
păstrătoare ale unei alte ordini, care nu se impune, ci simplu: există. Este statornică
și uite că, indestructibilă. Ajungem să jucăm mereu și mereu în aceeași piesă
la nivel uman. Prea repetitiv dar asta ne privește pe fiecare să înțelegem și
să alegem. Cândva!
Femeile nu luptă,
dar nici nu acceptă înfrângerea. Primesc Mesagerul, dialoghează cu el.
Reproșuri banale, dar ele se supun ordinii care știu că există și care prin
ascultare poate veni. Dimensiunea feminină (nu feministă) a piesei, scrisă de
un bărbat, regizată de un bărbat mi se pare că spune mult despre schimbările
actuale în relațiile conceptuale ale zilelor de acum. Nu vreau să exploatez
prea mult acest aspect pentru că doar enunțarea lui, cred că este suficientă.
Mă adaptez viziunii regizorale care lasă ,,ideile” să ți se prindă în suflet.
Nu le impune ci ți le sugerează. O persuasiune pe care jocul textului o poate
reda prin mijloace extrem, extrem de simple care devin așa copleșitoare. Femeile
nu luptă, dar nici nu acceptă înfrângerea. Se pare că Viitorul încă există
datorită acestei statornicii a lor. Toți cei plecați să dizolve ordinea cosmică
( ei având aparent bune intenții) devin un punct sau praf. Nu dispar.
Prima scenă: Mama
și Fiul. Fiul dispare – devine punct.
A doua scenă:
Fiica și Tatăl. Tatăl omoară Fiica. O încercare de a scăpa lumea de Viitor?!
Pentru că lumea așa nu ar mai exista. Dispar și traumele adâncite,
șchiopătarea, mutilarea provocate de războaie. Ar dispare drama unor lupte
nefirești firii umane, dar la care mereu suntem îndemnați și parcă damnați să o
purtăm. Mesagerul apare desigur. El dialoghează numai cu femeile. E doar o
simplă constare nu vreau să provoc ,,război”. Dimpotrivă. Toți avem nevoie se
stabilitate și ordine firească a vieții.
Tatăl care a fost
în război. Tatăl tiran, furios, cu mânii pe care le proiectează asupra copilei.
Moartea ei fizică doar îl duce în altă dimensiune dar Adevărul rămâne. Tatăl
tiran. Frica lui față d el însuși. Lipsa reproșurilor dure îl îngrozește mai
rău. Poate vrea să se salveze?! Sau să-și salveze copila?! Poate toate la un
loc.
Războiul mutilează
relațiile cu alții dar și cu tine însăți. Te duce la demență. O pot face și
furiile obișnuite, mâniile zilnice, dacă le scăpăm și devin asemeni cailor
sălbatici care calcă totul, totul sub picioare. Calul poate fi domesticit, cu
respect și gratitudine. Invățăm. Subconștientul poate fi stăpânit dacă nu...
războiul cu noi înșine devine o luptă în care pierdem. De cele mai multe ori.
Câtă nevoie are
bărbatul-războinic de o mângâiere, de un umăr cald, de o apropiere feminină?!
Fie că este fiu, tată sau soț?! O întrebare nerostită care transpare din piesă.
Iar câmpul de luptă este cel al vieții. Dirijată de alții, în care ne lăsăm
înrolați. Unii rămânând la vatră, alții luptând dar pierzători toți.
Vivacitatea
ultimului tablou te ,,dezmorțește”. E ca un respiro în care vii într-un ,,prezent”.
Un pic grotesc dar cu atât mai gustat, fiind chiar recunoscător că te ,,ajută”
și nu te lasă în grija sumbră care te cuprinsese. Sau poate amorțeală prin care
încerci să te protejezi de cele ițite deja din adâncurile proprii. Viața în
cuplu, cu sare și piper dar dominată de ,,colonel”. O sincronicitate perfectă
cu timpurile atât de actuale !!! Nu cred în ,,întâmplări” ci în avertismentele
care vin prin ele, și nu vrem să le pricepem. E prea ,,actual” acest ,,colonel”
care nevăzut planează și ordonează viețile. Diriguitor și dirijor în orchestrarea
vieților direct. Implicând direct dar și indirect.
Personaje aproape
grotești, dar fermecătoare ! Felicitări, felicitări actorilor care au fost
demențial de frumoși ! S-au ,,jucat” parcă dincolo de timpul creionat dar
făcând parte din el. Aveau un ,,timp” al lor printre frânturile date de veșnica
,,comandă” a colonelului, care atârna ca sabia lui Damocles. Pe tine, ca
spectator, te-a lăsat să respiri sperând așa că s-a terminat. Că ai scăpat și
că poți reveni la propria ta ,,iluzie”. Dar Mesagerul apare!!! Apare întotdeauna.
Mângăie arătându-ți ,,colbul” – urmele de pe bocancii altora. Doar atât a rămas
din cel chemat și înrolat sub ordinile/ordenelele, colonelului. Atât rămâne:
colb care devine invizibil, purtat însă de și pe încălțările altora. Îl poți
prelua și tu, chiar dacă nu ai fost participant direct la orori?! Se pare că
da. Devine microb. Colb pe care nu-l mai vezi, dar știi că există. Îl poți
arăta oricui. Spunând povestea îl faci să devină real, chiar vizibil. Dureros.
Mesagerul apare mereu. Detașat dar cu o căldură răbdătoare. I s-au dat multe
,,dimensiuni” până acum. Statornicia lui, răbdarea evidentă și lipsa acuzelor
și a damnării participanților pe care sigur i-a purtat cu blândețe pe un alt
tărâm. O dimensiune a acestui personaj bine creionată, fără ostentație. Ajunge
să îți fie drag în îndeplinirea misiunii lui, deloc ușoare.
Prezența autorului la ,,ședința de final” a
fost un firesc care i-a bucurat pe toți cei implicați. S-a râs mult. Tinerețea
are avantajul că alături de înțelepciune – profesorii prezenți, regizorul și
autorul piesei, învinge întotdeauna. Pentru
că nu este o ,,piesă” și gata. Remarca autorului: ,,am descoperit valențe noi a propriei piese” i-a răsplătit cu prisosință pe
toți. Și nu a fost o remarcă de complezență. Actorii simt asta imediat. Copii
aceștia tineri, care au ,,jucat” un text extraordinar de dureros, dureros de
actual în războiul dat pe câmpul zilnic al luptelor de putere în care suntem
fiecare târâți, au primit așa un premiu meritat.
Recunoașterea muncii acestor tineri și a
îndrumătorului lor alături de care au jucat, care le-a clădit (la propriu)
spațiul de joc, merită o floare și aplauzele de final. Da! Și o bomboană. În
timpul unei reprezentații trăiești acolo, împreună cu EI – care devin Cuvânt
Viu al unui Text. Dacă ,,după” îți poți pune întrebări nerostite până atunci și
înțelegi că poți lua decizii în propria ta viață, care devin suport și pentru comunitate, atunci
menirea slujitorilor Thaliei (cum se consideră ei) este împlinită.
Sunt doar note
scrise imediat după spectacol. Știu cum ne ,,apărăm” de cele relevate/
revelate: uităm! Și nu vreau asta! Ștergem cu ușurință de la suprafața
memoriei, dar ele rămân putând deveni noi lupte. Interioare sau aievea. La fel
de dureroase, traumatizante. Repetitive dacă nu le iei în seamă.
O piesă actuală,
prea actuală. Sunt trei ritmuri în piesă. Sunt trei povești. Trei! Sunt
elemente simbol care dăngăne ca un ecou mereu multiplicat: nechezatul calului,
apa care fie că picură fie că la un gest magic, curge. Dar e ,,neagră ” pentru că
apa are memorie! Ce bine că măcar știm și, poate și înțelegem asta. Că ne
otrăvim singuri. Că ,,urmele” nu dispar. Fragilitatea tinerilor actori pare că
face mult mai dureroasă tragedia dramei în care suntem, repetitiv, demult timp.
Fără emfază, pare că textul curge, curge, devine litanie care te copleșește. Pentru
că asemenea amintiri avem cu toții. Jocul tinerilor actori nu a avut tușe care
să ,,îngroașe” textul (tentația cea mai mare a actorilor). Devine așa o
realitate nudă și tu te trezești. Accente ușoare, aproape neobservate, care ,,te ating” și așa doare. Viziunea regizorală, ea da, accentuează textul, ce devine propria ta pagină de suflet.
Îi îmbrățișez pe
toți, pe fiecare în parte. O punere în scenă care a transformat o piesă de teatru
extraordinară într-un adevărat spectacol care merită văzut ca să privim în/la
noi, să avem grijă de propria Lume.
Sunt note succinte. Textul piesei a dat prilejul la multe interpretări regizorale și actoricești până acum. Sigur că este ,,privirea” mea subiectivă dar spre fericirea (tot a) mea, susținută de această montare.
Sunt note succinte. Textul piesei a dat prilejul la multe interpretări regizorale și actoricești până acum. Sigur că este ,,privirea” mea subiectivă dar spre fericirea (tot a) mea, susținută de această montare.
Mulțumiri tuturor
!
Părerea autorului despre spectacol: ,, R.: Ați avut posibilitatea să vedeți la Constanța „Caii la fereastră”, în regia lui Gavril Borodan și în interpretarea studenților-actori. Ce sentimente trăiți când vă priviți piesele transpuse pe scenă?
RăspundețiȘtergereM.V.: De fiecare dată, sentimentele sunt diferite. Nu am fost niciodată regizor, nu am fost niciodată actor, deci îmi face mare plăcere să văd cum a fost montată o piesă. Le acord libertate totală regizorilor, actorilor și îmi place să fiu surprins. Este cazul și acestei piese de la Constanța, cu studenți. A fost o mare plăcere să-i descopăr, să descopăr un spectacol de mare prospețime, care m-a emoționat cu atât mai mult cu cât am scris această piesă când acești actori nu erau născuți încă. Este o piesă pe care am scris-o înainte de a pleca din România, așa că mă bucur că ea a traversat timpul și a traversat și frontiera dintre generații și este apreciată, astăzi, de tineri care s-au născut după căderea comunismului, dar care resimt un element de universalitate în această piesă.” publicată în http://www.telegrafonline.ro/1412802000/articol/281276/scriitorul_matei_vi537niec_in_exclusivitate_pentru_8222telegraf8221_8222era_cat_pe_ce_sa_ma_fac_profesor_la_constan539a8221.html