Aripa Îngerului

Aripa Îngerului

De mult s-a topit în ființa mea acea clipă.

 Există în ortodoxia noastră un singur IMN ACATIST –al MAICII DOMNULUI, scris de părintele Daniil de la Rarău. De o mare frumusețe și rară gingășie. În clipe de cumpănă, în clipele în care octavele din sufletul  înnălțau Imn de rugă, am primit întrupare vie, aievea. Forma perfectă a unei aripi. Din ceara scursă pe sarea care a fost suportul lumânărilor, am ridicat încă caldă, întruparea perfectă a unei aripi. Nu numai forma era perfectă ci și liniile, punctele care erau sculptate în ceară. Cristalele de sare care rămăseseră pe ceară, îi dădeau o strălucire, un joc de lumini aparte. 

Mult, mult timp nu am arătat-o nimănui. Chiar dacă era aievea ea a adus o mare încercare la care nu voiam să supun și pe alții. Ceea ce în ortodoxie se numește smintire. Tendința de a rosti o rugăciune și a ,,aștepta” apariția unei ,,forme” se strecurase în mine. Și a devenit nu o durere ci o luptă sufletească. O mare încercare care nu a umbrit niciodată bucuria primirii aripii dar ...

Am ascuns ,,aripa de înger” – încât am crezut-o pierdută. A fost bine. Cu toate că mă durea pierderea ei, am răsuflat ușurată. Mai tîrziu am înțeles că și asta a fost un ajutor – de scurtă durată, dar și o încercare subtilă pa care am descoperit-o în mine. Și a trebuit să o recunosc. Meandrele sufletului sunt multe și ascunse. Și ,,convenabile”. Oarecum îmi convenea că nu o mai găsesc, că nu o mai am reală și era mai ușor de uitat tot ,,incidentul”.

Am învățat să mă adâncesc în rugă iar ,,întâmplarea” se estompa din ce în ce mai mult. Mie însămi, cea care ținusem în palme minunata aripă , mi se părea un vis trăit demult, tare demult. Îmi era dor de moliciunea și netezimea ei, de căldura cerii pe care o simțeam de fiecare dată. Dar am și înțeles prin ce am trecut și stările  au devenit comori sufletești când nu mai aveam așteptări ci doar trăirea rugăciunilor. Ceva s-a schimbat treptat dar s-a statornicit definitiv în mine.

Am regăsit-o cu bucurie și recunoștință. Am arătat-o câtorva persoane apropiate. Și am înțeles ce provocam în sufletul lor. Nu numai o oarecare admirație față de mine ci și așteptarea ca să li se întâmple și lor. O dorință sufletească umană de înțeles dar ... aceste dorințe trebuie să fie asupra celor umane nu asupra celor divine. Știu , sunt mari părinți care spun că au cerut un semn în clipe cruciale ale vieții și l-au primit. Părintele Cleopa a primit o cruce de lemn de la o țărancă , pe un drum de țară, atunci când se întreba dacă să devină călugăr. A fost îndrumarea pe care a ascultat-o.

Atunci când am primit darul am uitat pentru ce mă rugasem. Dacă era pentru ceva anume, dacă era  o mulțumire pentru tot. Emoția a fost prea puternică.

Scriu acum pentru că am primit o poveste asemănătoare. Circumstanțele sunt altele. Au schimbat un destin. Așa cum și pe mine m-a schimbat. Iar Aripa este încă mărturie aievea, bună pavăză. Și sunt recunoscătoare.