joi, 1 noiembrie 2012

ADIERI TĂCUTE-fărâmă din sufletul meu




Seara de Florii mi­-a adus o mare, imensă bucurie. Două fotografii pe care le­-am crezut pierdute. Una este a Bunicului iar cealaltă a mea, de la 4­/5 ani. Prima fotografie din viaţa mea. Sunt cea din picioare, de lângă… umbră. Îmi amintesc şi acum pardesiul scurt de care trebuia să am grijă ca de ochii din cap (eu?!).

Par o fetiţă cuminte, nu? Eram, dar după regulile mele. Dacă mă lăsai prin copaci, dacă nu te uitai cel puţin luuung la mine, după ce stăteam ore întregi culcată pe pământ, ca să văd cum cresc lăcrămioarele. Lor le trebuie pământ cu multă apă, aşa că eram seară de seară înnămolită din cap până în picioare când apăream fericită că a mai dat un mugure. Pe nimeni nu interesa vestea, în afară de Bunicu, cel care, a doua zi, musai mergea cu mine de mână la locul Faptei. 

Ştiam unde e fiecare fir. Le priveam, le ascultam în tăcere zile întregi, până îşi desfăceau ca din somn cupolele albe. Parcă izbucnea o lumină din adâncul lor. O clipită, şi gata! Explodau, luminau în soare, se bucurau de aer, fiecare de fiecare, de privirile noastre întotdeauna uluite de miracol. 
Încremeneam într-­o uimire sacră, rareori întinzând degeţelele spre ele, gingaşă mângâiere, mai mult a sufletului.

Apoi, deveneau din ce în ce mai mari, prinţese din alte tărâmuri, mai străvezii, fragile când se unduiau sau poate se jucau/dansau ca nişte adevărate balerine, cu vântul care sufla dulce în apropierea lor.

Urmau alte înfloriri, ale copacilor, ale liliacului, izbucneau trandafirii. 
Ritmuri în care îmi trăiam visele, departe de toţi. Întindeam mâinile,  să simt atingerea petalelor care mi se revărsau în păr, pe ochii deschişi a mirare. Bobel stătea cuminte­/cuminţel, privindu-­mă cu ochii lui mari, dând din codiţă ca să mă asigure de admiraţia şi de înţelegerea lui, până când începeam să mă învârt ca să prind ploaia albă de petale care cădea la adierea vântului. Atunci să vezi hărmălaie de râsete, de lătrături… Fugeam amândoi de la un copac la altul, ascunzându-­ne până oboseam. Mă aruncam în iarbă şi priveam cerul, norii, petalele care începeau să cadă sau… îngerii care coborau din cer să se joace?!

Mângâieri, mângâieri de care mă lăsam răsfăţată din cap până în picioare. Sunete, vârtejuri tăcute, care se transformau în dor, mereu căutat, niciodată găsit, doar uneori adieri…

Mi-­era dor tot privind cerul „tăriile”, cum spunea părintele Argatu. În Ceaslovul lăsat de el bunicului am regăsit pozele, aducându-­mi mângâieri din alte primăveri. Iar „tăriile cerului prea înalt” au devenit cele dinlăuntrul meu şi îmi sunt cale.

A fost… o întâmplare?

„Întâmplarea e acel eveniment în care Dumnezeu vrea să rămână anonim, dar eu vreau să învăţ,” îmi tot repetam în ultima vreme…

„Dumnezeu nu este evident, dar tăcerea e una dintre calităţile Sale. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul Său respect faţă de libertatea umană”.



Acele clipe mi-au fost izvor de înţelesuri pentru mai tîrziu. A drumurilor pe care le voi parcurge pînă când ...poate nu voi şti! dar importantă este Calea!


Drumuri sacre pe care paşii mi se aştern de mult timp. Doar nematerialitatea din mine le ştia. Tăcută în singurătatea mea, priveam întîi pozele acelor locuri unde aveam să ajung după cum vremurile aveau să vie. Drumuri înspre pietre care ciopleau ele chipuri şi porţi. În fiecare piatră există un chip, o formă.Trebuie doar să înlături ce e de prisos. E valabil, metaforic şi pentru om. Dar material, e marele secret al Pietrei. 

3 comentarii:

  1. tare-mi eşti dragă sufletului, nici nu ştii ! şi nici eu nu ştiu atîta limbă română, ca să-ţ spui :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cuvintele simple ale sufletului sunt minunate. Îţi mulţumesc. Au sosit acum ca o binecuvântare...

      Ștergere
  2. Imi place mult sensibilitatea cu care scrii si sunt convins ca aceasta vine din sufletul tau.

    RăspundețiȘtergere

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text