Stăm faţă în faţă. Eu, la un
capăt al clipei, tu, la marginea ei.
Nimicul ne desparte. Este prea
plin de gândurile noastre.
E prea târziu. Aprind o lumânare,
ca să mă ducă ea dincolo în vis.
Mi-am privit odată mâinile în
vis. Erau reale. Le simţeam căldura şi focul mângâierilor.
Am adormit în visul meu şi, acolo, am visat că mâinile devin fulgere albastre care străbat visele, căutând un alt spaţiu în care să se aşeze.
Am adormit în visul meu şi, acolo, am visat că mâinile devin fulgere albastre care străbat visele, căutând un alt spaţiu în care să se aşeze.
Ochii devin adânci precum începutul
timpurilor, în faţa flăcării plăpânde care devine geamăt în
fiinţa mea, în încercarea de a se înălţa.
Privesc încă neştiutoare dincolo
de flacără. Privesc în abisul din jurul ei, abis care îmi
soarbe privirea, pentru a mă privi şi el.
Fitilul lumânării, coloană
verticală care susţine, înnegrindu-se, arderea, este un
creator care din muţenia lui, lasă să se gândească lumina pe ea
însăşi pentru a se naşte însemnând astfel, spaţiul din jur.
Marginile albastre sunt culoarea care va absorbi întunericul până
la alte graniţe.
Fitilul lumânării devine axa unei
lumi în care mă nasc; vis din profunzimea unui alt vis.
Privesc uluită cum fiinţa mea
devine, este în acel zvâcnet de lumină. Sunt în mii de fire care
alcătuiesc totalitatea ce se întrupează.
Sunt visul din flacără. Sunt visul
flăcării.
„O să apară?”
De ce am pus întrebarea asta? Lumina trece dincolo de graniţa imaginaţiei, luminând alte spaţii.
De ce am pus întrebarea asta? Lumina trece dincolo de graniţa imaginaţiei, luminând alte spaţii.
Încep să mă joc, trecând din vis
în alt vis, devenind visătorul celui care visează, care are mii şi
mii de amintiri. Se aprinde trecutul primelor focuri din lumea în
care m-am născut.
Din exterior, flacăra pare firavă dar statornică. În lumea ei se creează armonia lumii luminii, care
devine vizibilă doar visătorului din visul meu.
Nu voi aluneca nici la stânga, nici la dreapta, ci voi rămâne în verticalitatea axului, coloană de foc incandescent, substanţa de transformare care îmi străbate fiinţa. Devin certitudinea de a fi, gând/imagine a nepătrunsului.
Nu voi aluneca nici la stânga, nici la dreapta, ci voi rămâne în verticalitatea axului, coloană de foc incandescent, substanţa de transformare care îmi străbate fiinţa. Devin certitudinea de a fi, gând/imagine a nepătrunsului.
Poate birui cineva iubirea unei
flăcări, a luminii lumânării, cât timp ea se roagă în
deplinătatea singurătăţii firii? Verticalitate născută din
ceara cea mai curată a albinelor, fecioare dea pururi, dar pe
care o topeşte.
Imaginaţia poate fi o flacără, dar
nu flacăra însăşi. Flacăra devin eu, în noaptea fiinţei mele.
Vremi uitate până şi de vise se
joacă în imagini, înşirând enigme. O lume vie, cu puteri
secrete, fiinţe puternice din interiorul fiinţei mele, fiinţă în
care metaforele reîncearcă să devină gânduri, cuprinse într-o
simplitate în care m-am pierdut, transformând o noapte într-o
adevărată solitudine dorită cu ardoare.
Prag de linişte a liniştilor.
Îmi
strecor, copilă fiind, degetele plăpânde într-o mână mare
şi puternică, despre care ştiam că poate să stăpânească toate
stihiile, dacă vrea, doar cu un semn şi cu o privire a ochilor
verzi ca primăvara. Pletele albe ale Bunicului strălucesc în
lumina amintirii.
Privirea lui adâncă, era mângâiere atunci când
îmi aduna gândurile de prin florile şi de prin frunzele copacilor,
de prin nori sau de prin oricare alte depărtări. Altminteri, tăişul
lor strălucea în nopţile sufletelor celor care dormeau prea adânc
şi prea mult.
Multele taine strecurate de privirea lui au rămas
legende care au început să se rescrie mai încolo, cu cât mă
înălţam spre povestea propriei mele stele.
Primul gând care a venit să îmi
sărute buzele, primul foc care mi-a străbătut fiinţa
neştiutoare, candelă în care s-a aprins dorul de Dor şi care
nu s-a mai stins, luminând din când în când întunericuri
care au preferat alte abisuri, flacăra înspăimântându-i,
pentru că le dezgolea fiinţa rece şi risipitoare cu bogăţii
care nu le aparţineau.
Suntem vis în visurile altora,
întâlnindu-ne uneori în albastrul de la margini.
Tot ceea ce
suntem risipindu-se în fiecare atom din univers. Poate, în noi trepte spre cer, fiind de ajuns o respiraţie sau un gând, azi mai
aproape decât mâine sau decât un mereu, pierdut de obicei în alte
firi. Sau în înaltele adâncuri ale unei veşnice tăceri care
spune totul despre mine.
Ţinutul poveştilor ţinut între
tâmple în lumina luceafărului căzut pe gura de rai.
Şi lumina lumânării se transformă
într-un soare murind. Moare încet, axul ei încovoindu-se,
înnegrindu-se ca un chin. Aşa poate muri şi un cântec, şi o
stea, şi o privire, şi o inimă, dar un gând nu.
Oare lumina care pâlpâie este
narcoticul care face moartea flăcării mai uşoară?!
O să aflu cândva.
O să aflu cândva.
De ce trebuie să plâng acum? Doar
nimeni nu poate birui lumina unei lumânări! Pentru că ea a rămas
de-a pururi în spaţii, transformându-se în curcubee
văzute doar de ochii veşniciei LUI.
DOAMNE, dacă sunt copil al stelelor,
priveşte-mă încă o dată!
„Singurătatea mea este gata să
ardă pe cel ce o va arde!” (Le nom du feu – Louis Emie)
,,Izvorul iubirii"
http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm
,,Izvorul iubirii"
http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm
Foarte frumos. Multumesc
RăspundețiȘtergere