Ziua stelară

     Fulgii… mii de fulgi care au cotropit văzduhul, transformând totul într- o imensitate albă, pustie de oricare alt suflet pe o rază de câţiva kilometri.

     Soare! Un soare puternic, ca de vară face fulgii să se aşeze uşor şi blând, a îmbrăţişare, pe pământ. Stau în mijlocul eternului alb, fără a avea gânduri sau dorinţe. Mă bucur doar că sunt aici. E o „stare”. Îi pot da numele de bucurie dar este mai mult o linişte, un vid interior care primeşte tot ceea ce este în afară.

     Când am pătruns în acest spaţiu, am dislocat o fâşie pentru mine anume. Fulgii parcă s-au îndepărtat dar treptat au început să se apropie  învăluindu-mă, integrându-mă în decor. A fost  o acceptare, un tandru: ,,Bun venit!”  Şi, dintr-o dată, cu ultimii fulgi, se întâmplă minunea. Printre cei mari şi pufoşi apar mici sclipiri care se transformă în steluţe din ce în ce mai bine conturate, mai clare.

     ,,Fulgii tocmai curăţaseră văzduhul pentru „vizitatori”, vine un gând răzleţ. Începe o adevărată reprezentaţie cosmică! Zeci, sute de steluţe coboară din înalturi, dintr-o navă cosmică invizibilă. Stau nemişcată urmărind fascinată ,,spectacolul”.

      Aşa am ales să trec ziua de astăzi, zi de putere, ziua când harta stelară mi s-a imprimat pe retină şi de atunci continuă să se deruleze până voi învăţa să recunosc fiecare vibraţie planetară cu darul de putere care mi-l aduce. Voi înţelege mesajul, va fi bine, dacă nu, el se va derula cu ,,noi” impregnări, sub noi forme, sincronicităţi, în vieţile mele până îl voi recunoaşte. Atât va fi suficient. Recunoaşterea lectiei este sinonimă cu a o învăţa. Instantaneu. Va rămâne în timpul în care am înţeles-o; nerepetând-o, va fi bine… voi trece la următoarea. Doar Eternitatea există, nu?!

     Steluţele au o viaţă a lor. Unele sunt mai lente altele parcă sunt săgeţi plecate dintr-un arc nevăzut. Şi toate ,,caută”, caută ceva. Toată atenţia mea este îndreptată spre ele, sunt fascinată de acest joc. Şi, dintr-o dată ,,înţeleg”: fiecare caută o rază de Soare. Iar atunci când o găsesc, se aprind brusc de parcă ar exploda. Şi, mă trezesc dintr-o dată, în mijlocul unui imens joc al iubirii… celeste. Sunt în mijlocul unui imens foc cosmic al iubirii. Nuuuu, sigur nu am ştiut până acum ce înseamnă vrajă… să trăieşti în vrajă. Pentru că, nu doar o văd. Steluţele se aşează pe ochii mei, pe păr, pe obraji, pe buze. Întind mâinile cu palmele deja arzând şi ele încep să strălucească. Brusc, simt că am devenit ţinta preferată.

Nu mai există timp şi spaţiu, nu mai exist eu…  Pentru că ochii mei primesc strălucirea Luminii când micile lumini se aşează pe ei, părul meu devine  o apă curgătoare, obrajii sunt hrăniţi de sărutarea lor, buzele absorb însetate fiecare fir de soare care vine pe ele… iar fiinţa lor devine picătură de nemurire care pătrunde în adâncul trupului meu.

Devin totuna cu nemărginirea din jur. Nu mai văd steluţele, forma lor, pentru că am devenit esenţa lor. Forma lor fizică dispare, devin sensuri care prin firele multicolore pă-trund în mine.

     Caut eu însămi o rază de soare. Trebuie să o găsesc. Păşesc uşor prin aerul care mă atrage spre un loc anume… şi dintr-o dată rămân într-o nemişcare totală. Cred că nici nu mai respir. De fapt nu mai exist în clipa aceea. Devin sunet şi lumină. Mii de culori vibrează în mine reverberând în sonorităţi care sunt un unic cântec. Disting fiecare notă, dar urmează alta şi alta… într-o derulare care nu mă ameţeşte ci mă face să vibrez intrând într-o mare a culorilor şi sunetelor.

    Nemişcarea mea nu este nemişcare pentru că sunt şi în aerul din jur - nici eu nu ştiu cât de departe, sunt şi în pământul acoperit de nea. Mi-e bine şi aşa. Este ca o scurgere lină spre adâncurile lui, dar şi ale mele.

Nu este tăcere şi nemişcare chiar dacă, la un moment dat simt că din afară, aşa mă văd. Aş vrea, aş vrea… să zâmbesc dar nu o fac eu pentru că explodează aerul din jur ca răsfrângere a gândului meu.

Iar în clipa aceea am auzit râsul îngerilor, aşa cum  mi-am dorit dintotdeauna. Acum ştiam, vedeam cum se joacă îngerii când aruncă cu bulgări de lumină unii în alţii. Acum, râsul lor a spart tăriile rostogolindu-se în valuri de iubire peste tot, cuprinzându-mă şi pe mine în reverberaţia lui.

      Ruga  revine fierbinte în mine: ,,Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată”. Nu şoptesc nimic iubirii care mă cuprinde. Eu însămi sunt, devin marea recunoştinţă faţă de EL, care este nemurirea însăşi. Fiinţa care-şi iubeşte cu ardoare Creatorul.

     Plec încet spre căsuţa ca din poveşti, bătrână ca timpul însuşi. Prieteni dragi mi-au dăruit-o pentru această sărbătoare a mea. Le sunt profund recunoscătoare, le mulţumesc încă odată. Mângâi câinele care se preface că nu-i pasă. Ciudat animal. Trăind în singurătate simt cum absoarbe fiecare atingere în fiinţa lui. Nu cere nimic, dar primeşte totul cu o recunoştinţă imensă. Rareori se gudură. Are nemişcarea dar şi freamătul munţilor în el. Doar te priveşte în ochi şi asta este mulţumirea pe care ţi-o transmite. M-a ,,adoptat” din prima clipă după o privire luuungă şi pătrunzătoare de mi-a venit să mă întorc să văd... dacă nu mai este cineva în spatele meu. Stăpânii lui au răsuflat uşuraţi în clipa aceea. ,,O să ai zile bune aici. Mitu te-a ,,primit”. Ştiam ce înseamnă asta.

     Intrând în odaia mică şi-n care miroase a mere şi a busuioc, parcă au trecut zeci, sute de ceasuri de când nu am plecat. Nu mai sunt cea care a ieşit din odăiţa mică, simţindu-se inutilă şi a nimănui.

     Focul mocnit primeşte bucăţile de lemn pe care le cuprinde într-un vârtej ameţitor. Privesc flăcările şi simt statornicia bucuriei din mine. Este limpede şi curată, o totalitate dincolo de orice stare. Nu mai exist eu, ci liniştea şi pacea dinlăuntrul meu, o mare împlinire.

Privesc unica floare pe care am primit-o înainte de plecare. A rămas neschimbată. Apropii degetele de ea. Cu sfială… cu teamă că nu e din lumea aceasta. Căldura împrăştie mirosul merelor în fiecare atom al aerului, busuiocul îi ţine isonul. Devin sufletul dintr-o casă a poveştilor, aşezată pe un vârf de munte alb şi care se pierde în imensitatea cerului, devenind totuna.

     Tot trupul meu, totalitatea mea, a fost hrănită cu iubire celestă iar acum cu cea aromitoare, pământeană, într-o armonie deplină. Sufletul meu a primit tămăduirea Iubirii. Miracolul devenirii…

                „La mulţi ani!”, pot să şoptesc şi aud reverberaţia răspunzându-mi :

                                                     „La mulţi ani!”.

Încep să scriu...

( Fragment din ,,Reiki - Jurnalul unui maestru” – Ed. Orfeu 2000)

Botezul rugăciunii

Am crescut cu Ruga rostită în fiecare dimineață și seară de seară.  Un om cu ochii verzi ca frunzele îmbăiate de auriul soarelui și plete albe le rostea molcom în tăcerea care cuprindea odaia. Seară de seară, în fiecare zori de zi.   Ani și ani ! Întotdeauna.

Apoi s-a așternut tăcerea depărtării, spaima lumii și treptat, uitarea. Alte valori ale civilizației au acoperit ceea ce aveam să caut apoi cu disperarea celei pierdute prin rătăcirile lumii.  Amintirile însă m-au ajutat mereu fără ca eu să realizez. În lumea din jurul meu care dorea și ea cu ardoare să revină la matca sufletului au venit nedumeririle altora, durerile lor care voiau vindecare. Și înțelegere. Pentru că aici s-a ajuns: la a ,,numi”, descifra, nedumeririle din ,,taine”  

Azi este ziua mea și așteptam ca în fiecare an Darul. Un Dar de înțelegere care sosește negreșit. Este copleșitoare această încredere și am învățat, an de an, să fiu tot mai atentă. A depins numai de mine. Realizez că am trecut de multe ori pe lângă Darurile pe care ni le dorim cel mai mult: prin neatenție, din ignoranță, din faptul că tot așteptăm ,,indicii” exterioare și nu TRĂIM deschizând desaga propriului suflet. Clipa asta magică e doar o SECUNDĂ și este numai și numai în ACUM. Dacă o trăiesc pe cea de ieri, e ,,amintire” nu e ACUM. Pot să-mi amintesc dar și să aleg dacă devine ACUM sau nu! Asta se învață. Este o unică trăire personală și doar în prezent.

Între spiritualitate și religie nu e loc încă de conciliere. Și e bine. Pentru că fragilitatea spirituală a acestor timpuri crează iluzii foarte mari, care devin traume. Lipsește consecvența practicii, a unei metode care presupune multă cunoaștere dar și repetivitate, practică permanentă. Așa ca Ruga din copilăria mea. Firescul ei l-am regăsit de ceva timp însă Înțelepciunea am înțeles-o acum vorbind cu un suflet îndurerat care voia să își ajute mama. Mulțumesc pentru încrederea acordată și pentru Darul Înțelegerii care așa a venit.

Cum poți să ajuți pe cineva ?! O mare importanță este de a nu-l lăsa să intre în noapte cu un suflet încărcat cu deziluziile de peste zi. Modern spus: schimbându-i frecvența energetică. Atenție însă întîi la a ta !!!  De ce să bântuie ( să bântui) noaptea prin coșmarurile pe care o frecvență joasă le poate provoca?! 

Dacă înțelegi, multe se vor schimba. La asta ajută Ruga: la schimbarea tărâmului energetic în care vei ajunge - procesarea informațiilor din subconștint în conformitate cu stările zilei - aceștia sunt o parte din demonii care ne-au înspăimântat până acum. Denumiri profane, ale timpului de acum pentru a descifra vechile înțelesuri din taine, rostite însă ca învățătură sacră. Dar pot deveni Puterea care să  îndrume pentru a ne regăsi.

Ruga – înălțarea sufletului către o frecvență cosmică înaltă, sigur te va răsplăti cu un somn binecuvântat. Altfel vei păși în tărâmul frecvențelor joase, te vei chinui. Iar zâmbetul dimineții va fi șters din viața ta.

Adoratorul va deveni asemeni celui adorat!!! Adoratorul va primi treptat din raza pe care el o cheamă să lumineze. Fie de orice culoare, fie numită cu oricare pecete... Raza îl va binecuvânta. Un singur cuvânt: Doamne ! și ajungi în împărăția sufletului. Apropierea e treptată. Însă orice pas depinde de fiecare. Dincolo de religii și sisteme există starea perfectă rămasă, păstrată dar uitată în adâncul inimilor. Un mic efort o face să strălucească ,,reînviind-o”.

În mintea lui Dumnezeu nu există boală, durere. Atunci: de ce în mintea umană le facem loc să fie ba să și devină permanente?! Pentru că din necunoaștere, ignoranță, asta facem. Păstrăm ,,iluziile” care devin realitate. Și totuși ni se spune că le putem schimba, că depinde numai de noi. Însă așteptăm să învârtă altcineva la mâncarea (mămăliga) noastră. Nu vreau numai să fiți de acord cu mine. Vreau  SĂ TRĂIȚI ca ADEVĂR al fiecăruia: în mintea Lui nu există ideea de suferință așa că ... renunță și tu la a gândi așa. La a trăi așa.

Crezi în Dumnezeu?! Atunci de unde apare într-o frântură de secundă  fumul, ceața neîncrederii?! De asta aveau străbunii o vorbă: ,,Cred. Dar ajută Tu, Doamne, necredinței mele”. Acea frântură de secundă ne desparte brusc și tăios de Veșnicie. Fără să vrem devenim farisei. Și, știm că este așa. Măcar a recunoaște asta e un prim pas. Enorm, important punct de plecare care ne ușurează inima. Înainte se numea ,,lupta cu patimile”. Nu ! nu este o luptă (iote de unde apărură unii ,,luptători ai luminii”). Coștientizarea aceasta, face ca apucăturile, multe și colorate, să fie ținute în frîu. Cu eleganță, dacă nu te ,,implici” (energetic) prea tare. Și nu e cazul să mai repetăm ceea ce a dus la multele dizarmonii ale lumii.

Deci: nu intra în noapte cu o frecvență energetică joasă. Te vei trezi obosit, venit sfâșiat de spaime, de chinuri din acele zone.

,,Cantitatea” sporită a Rugilor poate deveni povară. Trăirea sinceră și curată, directă în relaționarea cu Doamne – asta te va ajuta! Fără ,,lirisme” care devin deziluzii. Doar așa capeți tu însuți încredere. Îți câștigi dreptul la eternitate. De fapt, doar ți-l reconștientizezi – l-ai avut dintottotdeauna. Dar de ceea ce nu ești conștient că ai – nici nu te vei bucura și desigur, nu vei folosi. Poți să ai cea mai superbă floare – așa ca ,,Micul prinț” ( Saint Exuperi https://www.scribd.com/doc/11609771/Saint-Exupery-Micul-Print) dar dacă nu îi acorzi toată iubirea și încrederea ta, ea este o floare oarecare, pierdută printre mii și mii de altele asemenea. Pentru că tu o iubești și o îngrijești, ea devine Unică. Recitiți povestirea, veți fi răsplătiți de fiecare dată cu o nouă lacrimă care va mai lumina o potecă a sufletului.

Vrei să ajuți pe cineva drag?! Trimite-i ,,rânduri de iubire”. Poștașul?! E Doamne !!! ei da! E un ,,rol” pe care îl îndeplinesc miliardele de îngeri dar ei nu pot ,,scrie” în locul nimănui. Și pentru că ei îi aparțin Lui, pentru că El știe mai bine pe cine să însărcineze ca să ducă la îndeplinire ,,misiva”, Doamne este și poștașul suprem. 

Avem însă încredere?! Asta e spaima nerostită și neîncrederea noastră ( știu: mai degrabă apare judecata că am zis ,,postaș” decât a vedea măreția rolului Lui).  Dar prin consecvență, numai prin consecvență,  înlăturăm spaimele. Până apare trăirea permanentă într-o zonă stabilă. Sigur că mereu ne vom dori mai mult. Efortul nu-l vom mai considera efort ci eliberarea de spaime, de deziluzii. Când stabilizezi o energie în tine, ea devine STAREA ta, TRĂIREA ta. Și simți când o pierzi, simți când ieși din ea. Înveți treptat cum să o regăsești. Asta facem prin multitudinea de sisteme spirituale. Impunerea Credinței prin spaime nu mai poate fi o realitate dar nici ,,învățăturile” entuziaste care devin vorbe de clacă, nici ele nu sunt bune. Forța, Puterea Unică care ne-a creat și din care suntem creați, trebuie conștientizată. Iar această conștientizare începe cu a recunoaște că EXISTĂ .

,,Doamne, nu mai mi-e frică să-Ți spun că Te iubesc! știu că privești lumea prin ochii mei și vreau să-Ți arăt cât de frumoasă este”. Doar așa vom schimba Lumea și pe noi. Știind că dumnezeirea este privită,și privește prin ochii noștri. Ceea ce ,,vedem” noi, aceea Îl facem și pe El să vadă. Vedem boala și ne tânguim?! Am fost creați perfecți. NOI ne-am îmbolnăvit prin otrava GÂNDURILOR care au devenit stări sufletești, psihice. Care ne-au aruncat într-o frecvență energetică joasă. 

Știu. Nu ieșim cu ușurință din ea. Însă e mai ușor decît înainte. Capacitatea, puterea umană este mult, mult mai mare decât a fost vre-odată. Și dacă înțelegem asta și devenim atenți la ceea ce facem, ce spunem, ce gândim vom lăsa o lume curată. Un război e un cumul de gândiri joase, negative. Acumulări de karme joase. Fie că este între neamuri fie că este între două persoane.

Uite că în fiecare seară alegi unde îți petreci un sfert din viață. Cel puțin. Dar care are o însemnătate enormă. Alegi unde și cu ce combustibil îți încarci bateriile. Ba încă mai poți ajuta și pe alții, trimițându-le ,,frecvețe de iubire”. Știu că este real. Convingeți-vă și, mai ales, nu renunțați să continuați atunci când se ,,împlinește”. 

Negurile mereu sunt aproape pentru că ele înseamnă renunțarea la a chema/numi, Lumina. Dacă nu o ,,numești”, ea se stinge.

 Este atât, atât de .... simplu.

Cu toată iubirea, gânduri de fericire și împlinire tuturor

Danaela- Daliela

Polaritate

Energia  feminină!  ea conștientizează și Ea naște. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul împotriva acestei Puteri, a acestei Energii. De asta nu se spune că este feminină pentru a nu se confunda cu  energia feminină așa cum o înțelegem deocamdată. Apare ,,orgoliul feminin”. Și așa am fost salvate de a cădea în ,,păcate” (partea bună). 

 Energia initială din Punctul Zero se manifestă și este ,,polaritate”. Umanul a transformat-o prin trăirile lui în ,,dualitate”. Era necesar să se experimenteze și acest mod de funcționare. Așa s-a hotărât, așa am ales. Dificil pentru noi, prinși în vâltoarea ,,experimentării”. Folosind prea multă energie pozitivă, ne dezechilibrăm. Și cu cea negativă e la fel. Echilibrul ! Și să învățăm cum să dăruim și să primim. Un schimb benefic pentru toți.

 Conștientizarea actuală a femeii - pe ea însăși  ca parte a Intregului pentru echilibru. 

Nu ca dominare, nu ca manifestare a vechilor frustrări. Cu greu ieși dintr-un asemenea cerc vicios dar se poate. Altminteri nu ni s-ar fi ,,creat” această șansă.

Atunci când energia  masculină a preluat totul și a degradat condiția femeii, interzicându-i accesul la cunoaștere și la manifestare, a fost ...greu. . Poate o etapă necesară din care să învățăm cele de folos. 
Acum se poate naște o lume nouă dacă participăm împreună la ea. Nu ca dualitate ci polaritate. Altfel dezechilibrul va fi și mai mare, servind celor care știu să îl determine și să îl folosească. 

 Când începi să dăruiești, celălalt primește darul tău și îl transformă clădind ceva cu el.  Se naște o stare de bine și este enorm. Bărbații vor resimți acut ,,privarea de putere”. E doar o aparență născută în dualitate. Femeile se pot crede ,,victorioase”. Tot o aparență.

In definitiv, folosim aceeași Unică Putere energetică, care nu ne aparține. Ce facem cu ea?! Își răspunde fiecare.

Pictura> Matteo Arfanotti

POLARITÁTE s. f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a avea, în două puncte ale sale, caracteristici de aceeași natură, dar opuse una celeilalte. 2. Proprietate a unui organism vegetal sau a unei părți din el de a forma două puncte de creștere cu proprietăți diferite. 3. (Fil.) Specie a contradicției constând în relația dintre doi termeni care prezintă cel mai mare grad de opoziție 
posibil și totodată se presupun reciproc, ca polii unui magnet. – Din fr. polarité. 
DUALITÁTE, dualități, s. f. Calitatea, caracterul a ceea ce este dublu sau prezintă o natură dublă; coexistență a două principii sau a două elemente diferite, opuse. ♦ Ansamblu format din două elemente diferite, opuse. [Pr.: du-a-] — Din fr.dualité, lat. dualitas. 

Există Dumnezeu

Realitatea din jurul nostru este deja creată și suntem învățați să o privim și noi,asemeni.  Cine iese din tipare cercetând devine om de știință sau mistic sau un aiurit. Paradigma ultimei sute de ani este cunoașterea științifică. Însă și aici sunt două sensuri: știința în epistemologie, este o modalitate de a investiga realitatea iar în ontologie devine o conceptualizare a realității însăși. Nici una nu ridică biserici dar aproape devin ritualuri în care totul este clasificat ( măsurat, adunat....) în funcție de energia folosită. Observarea energiei, înțelegerea ei și acceptarea unei imense conștiințe divine , vie conștiință, care este parte din natura fundamentală a tot se face cu pași mici dar e un secret care provoacă multe spaime.Pe bună dreptate din multe și variate puncte de vedere.

Până nu demult dacă o persoană religioasă vorbea despre realități transcedentale era privită (măcar) cu scepticism. Știința în schimb a lansat ,,teorii” despre universurile stringurilor cu 11, 26 sau un alt număr de dimensiuni. Și le consideră(nu toți) plauzibile. Și toate există doar ca realități matematice, deduse din calcule multiple, sofisticate. Multi-versurile științei moderne vor intâietate împotriva a ceea ce misticii spun demult dar ...neavând dreptate. În lumea aceasta ne învârtim.

Realitatea din jurul nostru este deja creată din ceea ce credem fiecare că ESTE realitate. Însă EXISTĂ și un vast potențial care așteaptă să fie conștientizat. Și nu din opoziții între sisteme de ,,gândire” mistice sau științifice - asta înseamnă că rămânem pe loc luptând doar să demonstrăm ,,ceva”.

Se spune că ,,adoratorul devine asemeni celui adorat”. Sau poate ,,asemeni celui cunoscut” ,in care tu însuți ai totală încredere. Gândirea lui Dumnezeu este absolutul iar noi suntem o vibrație din el. Din ,,el” adică din absolut apoi ....vom mai vedea. 

Ce trebuie să facem pentru a descoperi vastitatea Puterii de dincolo de realitatea conceptuală în care suntem determinați să ne ducem existența?! 

Taina Templului

Arșița zilei se stinsese aducând liniștea nopții în care își căuta odihna. Razele lunii o îmbrățișaseră și de această dată din nevăzutul tăriilor. Îmbrățișarea devenea putere în ea și din această putere curgeau râuri nevăzute în cei care o ocroteau.

Se lăsa  îmbrăcată în lina lumină cu raze care o pătrundeau  până devenea aidoma lor. Era secretul ei, trezit  în anii uceniciei din templu. Fusese adusă aici și crescuse crezând că a greșit cu ceva de au îndepărtat-o . La vârsta feminității a descoperit din nou relația ei cu undele argintii care o făceau atât de deosebită în privirile celor care îi treceau pragul. Bărbați care se lăsau în voia mâinilor ei, care îi căutau privirile, rămânând aninați parcă într-o vrajă.

Privea senină totul. Casa asta mare, încăpătoare pentru toți cei care îi treceau pragul, îmbrăcămintea și podoabele la care renunța bucuroasă pentru cămașa lungă și albă. Avea o liberatate care nu îi aparținea. Nici ea nu înțelegea de ce.

I-a  întrebat pe cei doi bărbați importanți din viața ei, de care depindea cu totul, despre ea, despre destinul ei, despre familia ei, neștiută vre-odată. ,,Nu este timpul să știi”, a fost singurul răspuns dat cu voce aspră.

 Simțea o dulce căldură care devenea plâns tăcut atunci când vedea trecând pe uliți, femei cu copii în brațe sau care fugeau pe lângă fustele mamelor. Nu avusese parte de așa ceva. Bătrîna călugăriță care o crescuse era ca un abur în ceața amintirilor.

Părtașa a gândurilor îi era doar fermecata Lună care mereu și mereu o primea în îmbrățișarea Ei. În ultima vreme însă o săgetaseră ivirea unor clipe grele, dureroase. Tresărise speriată și ele dispăruseră. I-a fost ciudă după aceea. Dacă s-ar fi putut stăpâni, poate ar fi aflat un crâmpei din viața ei trecută sau din cea viitoare. Înțelesese că se va întâmpla ceva iar rolul ei era important. Tot mai zbuciumați, apăsați de nori negri, erau cei care veneau la ea să tacă așezați la umbra copacilor sau să se închidă în cameră de taină de unde răzbăteau șuierături înveninate, care o înfiorau, alungându-i liniștea și somnul.

 În ultimul timp toți cei care veneau să fie alinați, care îi ascultau cântecele și poveștile, care îi priveau dansurile amețioare sau pline de alunecări vii asemeni murmurilor care se strecurau printre stele, își ascundeau ochii de ea. Ceva greu și plin de înfricoșare se strecura cu fiecare zi, cu fiecare bătaie a clipelor, în întreaga lor ființă. Înainte plecau cu chipul luminat, acum însă aproape o urau, cu o disperare  de care ei înșiși se cutremurau absorbind-o tot mai puternic.

,,Ești urmașă  din neamul Ei, și îți vei căpăta din nou osânda” îi spusese  într-o clipă de furie amestecată cu amărăciune,  bărbatul îmbrăcat în solemne haine. 
,, Nu va reuși să te scape nici măcar El!” Căzuseră vorbele ca și cum ar fi fost biciuită sau lovită cu pietre. Știa, din șoaptele femeilor aruncate înfundat în urma ei, că unele o priveau cu ură, poate cu dispreț dar și cu  teama pentru că era ,,întreținuta” lor, a celor mai puternici bărbați, care mereu îi treceau pragul. Avea tot ceea ce ele doar visau. Avea și poftele din ochii flâmânzi, ai bărbaților pe care îi întâlnea uneori. Atitudinea lor era disprețuitoare dar ochii le trăda admirația.

Învățase multe despre adâncurile pline de jar ale oamenilor. Sufletele chinuite ale femeilor ar fi vrut să le aline, să le dea din tot ceea ce știa ca ARTĂ a IUBIRII. Nu a trupului ci a sufletului. 

,,Devii prea cutezătoare și asta te va pierde... dar nu trebuie înainte de vreme” i-a spus cel de care se temeau toți. Îl privise mirată, și mânia se strecurase în inima ei. Femeile și copii erau bunuri pe viață ale bărbaților?! În virtutea cărui drept?! În nopțile ei de veghe își dorea să nu mai existe cuvântul ,,păcat”, o pecete pusă pe fruntea oamenilor și care ascundea frumusețea dinlăuntru, parcă adormindu-i.

Razele dimineții îi aduseră neliniște înlăuntrul ei.

Privea cu ochii sufletului lumea de dincolo de ziduri. Ar fi vrut să fie altfel.

Veniră doi trimiși ai templului. Aspru și rânjind îi spuseră că trebuie să îi urmeze. Erau cei care îl însoțeau de obicei pe marele conducător al templului. Ceva rău era în ei, mult mai diabolic decât până atunci, când îi aruncau priviri pofticioase, pline de admirație amestecate cu ură. Acum mergeau repede silind-o să alerge, se împiedicase și căzuse dar brutal unul o ridicase și o împinsese înainte.

Tăcerea din Marea sală a templului o înfioră. Îi recunoscu pe toți. Stăteau țepeni, uitându-se acuzator la cel  din mijlocul lor. Îmbrăcat într-un stai alb, părea că o așteaptă. Zeci de ochi iscoditori, ai unei mulțimi de oameni, erau ațintiți asupra lor

,,Învățătorule, a fost prinsă păcătuind. După Legea lui Moise, e o adulterină. Și trebuie ucisă cu pietre. Tu ce zici?!” 
Cuvintele au căzut unele după altele, făcând-o să se ridice uluită de pe dalele unde o impinseseră cei care o târâseră până aici, în cea mai sacră sală a templului. Îi privi pe rând, pe fiecare.  Toți așteptau răspunsul Învățătorului care se adâncise într-o tăcere îndepărtată, așa cum luna pleca și ea din timp în timp. Privirea Lui a luminat zări prea îndepărtate pentru a fi văzute de cei din jur. Apoi lăsându-se în genunchi, începu a scrie numele celor prezenți.

,,Cel fără de păcat să arunce primul, piatra!”

 Și a început a scrie și numele mamelor, surorilor, iubitelor, soțiilor celor de față. Cu fiecare nume scris părăseau grăbiți sala, de parcă ei erau chemați la judecată împreună cu tot neamul.

O lumină blândă o cuprinse din privirea Lui. Cuvintele spuse de El știa cu certitudine că erau pentru a fi auzite de ceilalți: 
,,Unde sunt pârâșii tăi, femeie?! Nu te-a osândit nici unul, nici Eu nu te osândesc. Ești iertată!” și lumina din El o înconjură. 
,,Mergi. Să nu mai păcătuiești”.

Și în acea clipă a înțeles că ea însăși își dăruise până atunci, viața, lăsând să îi fie folosită cu bună știință de alții. Nu aceasta era rău ci faptul că nu a fost conștientă niciodată că era ,,folosită”. Că din puterea pe care o dăruia ei se hrăneau întărindu-se și o foloseau pentru a lovi, a destrăma, a înjosi pe alți, pentru a-și ostoi setea de comori și înavuțire, de stăpânire cu drept de a decide asupra vieții, sfintei vieți, a celor neajutorați și ignoranți din jur. Pe care nu îi lăsau să decidă singuri, determinându-i prin înfricoșare, să fie copii ascultători și supuși în  jug. Robie a spiritului.
 Aducându-le liniște și pace, alinare în suflet, îi întărea pentru mârsăvia pe care aveau de gând să o facă. Era deja părtașă la ceea ce făceau ei. Și voiseră ca prin ea să Îl lovească și pe El. O amintire dureroasă pătrunse în adâncul inimii, din timpuri tare îndepărtate, care parcă se repetau.

 Iar clipa de acum, fusese pregătită de alții, cu mult înainte. Avea un drum, necunoscut încă,  dar pe care era îndemnată să pășească. Să ,,meargă” pe drumul ei, lăsând totul în urmă, asupra celor care fugiseră ca lașii,   plini de ură și venin.  Se gândise la cât sufereau celelalte femei, dar ignoranța ei fusese de o mie de ori mai mare. Ăsta era de fapt, adevăratul ei păcat. Fusese pregătită pentru a fi folosită împotriva Lui. Iar El văzuse asta, El știa și îi ridicase cu adevărat pecetea de pe frunte, punându-i în loc strălucire de stele.

Nimeni nu s-a opus plecării ei din marea sală. Nimeni nu a oprit-o. Cei de după coloane, priveau cu teamă dar și cu iubire, înfricoșați de Taina pe care nu o înțelegeau, dar simțeau că a avut loc.

Astăzi ,,piatra” rămăsese pe inima bărbaților care nu înțeleseseră să o ridice de acolo, piatra din inimă nu o aruncaseră. Nu li se ceruse să arunce cu pietre - în templu nici nu erau, ci să le arunce pe cele de pe inima lor. Fuseseră lași și plecându-și ochii, ieșiseră. Cu sufletele grele, mai grele ca niciodată, de o ură pe care o recunoștea în ei și pe care acum nu o mai ascundeau.

,,Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni”- L-a auzit vorbind în sala visteriei,  care ar fi trebuit să fie o sală a comorilor sufletești nu a celor lumești. Venise în ascuns să Îl mai vadă, să Îl asculte cu tot dorul și zbuciumul din ea.

,, Veți muri în păcatele voastre” - și știa că nu păcatele lumești, ale trupului, sunt cele care întunecau mințile și apăsau pe suflete – așa cum voiseră să arate învățații, prin aducerea ei spre condamnare. Nu hrana din pământ ci aceea din inimi devenea păcat care separa omenirea de divinitate, lumea de sus, din care El venea și era parte dar și întrupare.

Omului îi este dat să treacă prin vârste, de șapte ori șapte și deabia apoi e considerat împlinit, că să poată vedea începuturile. Dar EL era de dinaintea lor, era Facerea Ei prin care toate s-au făcut.

Până la urmă, învățătorii au aruncat cu pietre asupra Lui, pentru a nu fi cunoscut și crezut și de către  alții. Dar El s-a ferit și a trecut prin mijlocul lor, croindu-și propria cărare, lăsând învățăturile săpate în adâncurile celor care L-au ascultat. Cuvântul Lui nu încăpea în ei. Sclavia umană avea să fie  urmarea  sclaviei spirituale dar nu recunoșteau încă asta, Punând întrebări asupra legilor umane voiau să le îndepărteze pe cele divine. Întunecarea în care trăiau cei mai mulți era bun ajutor pentru păstrarea puterii.

 Zorile se ridicau din noaptea care arsese rugurile întrebărilor din ea. Cum va fi de acum înainte?! Fusese fără putința de a avea control asupra vieții ei. Nu știuse că poate face asta. Acum vedea că era o filă pe care nu o citise, ascunsă cu dibăcie, în marea carte a vieții. Nu regreata. Nu  l-ar fi cunoscut pe El, nu ar fi înțeles  păcatul ignoranței sufletești.
Din ignoranță trupească se nasc copii ai sorții, dar din cea sufletească se nasc monștri. Iar femeia contribuie la toate dacă se lasă  robită, nu de simțuri ci de imensa putere de a dărui neîncetat viață dar și forța care o menține. Forța vieții este femeia. Bărbatul o folosește cu chibzuință sau nu. Dar e conștient întotdeauna de izvorul din care s-a ivit. Păcatul femeii este de a dărui până la a se distruge odată cu cel care folosește abuziv darul. Sfințenia mamei este părtașă de-a pururi cerurilor și pământurilor. Cântec tainic al iubirii.

Ca să poată fi ținute în robie trupească și spirituală li se repetă femeilor că sunt ....păcătoase. Din iubirea imensă care era în inima lor dăruiau întotdeauna și susțineau viața. 
Nu contrazisese vechile legi până acum. Legi umane care păstrau femeia într-o anumită taină cunoscută doar de unii. Curățenia femeii trebuia să fie fundamentul Vieții. Abuzul asupra femeii însă nu. Continua adâncind uitarea.

Dar ...cum va fi de acum încolo?! Ceva din ea se zvârcoli dureros: privirea Lui îi spusese. Surâsul acela trist îi vorbise și el.

Femeilor li se repeta mereu că sunt vinovate, că păcatul e din vina lor. Femeile și copii auzeau plânsul Lumii în inima lor. Copii creșteau și uitau plânsul, dar femeile rămâneau cu el în inimi.

Iisus, mulțumesc! și Christos pogorî în inima ei.

Flacăra unei lumânări

Stăm faţă în faţă. Eu, la un capăt al clipei, tu, la marginea ei. 

Nimicul ne desparte. Este prea plin de gândurile noastre.

E prea târziu. Aprind o lumânare, ca să mă ducă ea dincolo în vis.

Mi­-am privit odată mâinile în vis. Erau reale. Le simţeam căldura şi focul mângâierilor. 
Am adormit în visul meu şi, acolo, am visat că mâinile devin fulgere albastre care străbat visele, căutând un alt spaţiu în care să se aşeze.

Ochii devin adânci precum începutul timpurilor, în faţa flăcării plăpânde care devine geamăt în fiinţa mea, în încercarea de a se înălţa.

Privesc încă neştiutoare dincolo de flacără. Privesc în abisul din jurul ei, abis care îmi soarbe privirea, pentru a mă privi şi el.

Fitilul lumânării, coloană verticală care susţine, înnegrindu-­se, arderea, este un creator care din muţenia lui, lasă să se gândească lumina pe ea însăşi pentru a se naşte însemnând astfel, spaţiul din jur. Marginile albastre sunt culoarea care va absorbi întunericul până la alte graniţe.

Fitilul lumânării devine axa unei lumi în care mă nasc; vis din profunzimea unui alt vis.

Privesc uluită cum fiinţa mea devine, este în acel zvâcnet de lumină. Sunt în mii de fire care alcătuiesc totalitatea ce se întrupează.

Sunt visul din flacără. Sunt visul flăcării.

„O să apară?”
De ce am pus întrebarea asta? Lumina trece dincolo de graniţa imaginaţiei, luminând alte spaţii.

Încep să mă joc, trecând din vis în alt vis, devenind visătorul celui care visează, care are mii şi mii de amintiri. Se aprinde trecutul primelor focuri din lumea în care m­-am născut.

Din exterior, flacăra pare firavă dar statornică. În lumea ei se creează armonia lumii luminii, care devine vizibilă doar visătorului din visul meu. 
Nu voi aluneca nici la stânga, nici la dreapta, ci voi rămâne în verticalitatea axului, coloană de foc incandescent, substanţa de transformare care îmi străbate fiinţa. Devin certitudinea de a fi, gând/­imagine a nepătrunsului.

Poate birui cineva iubirea unei flăcări, a luminii lumânării, cât timp ea se roagă în deplinătatea singurătăţii firii? Verticalitate născută din ceara cea mai curată a albinelor, fecioare de­a pururi, dar pe care o topeşte.

Imaginaţia poate fi o flacără, dar nu flacăra însăşi. Flacăra devin eu, în noaptea fiinţei mele.

Vremi uitate până şi de vise se joacă în imagini, înşirând enigme. O lume vie, cu puteri secrete, fiinţe puternice din interiorul fiinţei mele, fiinţă în care metaforele reîncearcă să devină gânduri, cuprinse într­-o simplitate în care m-­am pierdut, transformând o noapte într­-o adevărată solitudine dorită cu ardoare.

Prag de linişte a liniştilor.

 Îmi strecor, copilă fiind, degetele plăpânde într-­o mână mare şi puternică, despre care ştiam că poate să stăpânească toate stihiile, dacă vrea, doar cu un semn şi cu o privire a ochilor verzi ca primăvara. Pletele albe ale Bunicului strălucesc în lumina amintirii. 

Privirea lui adâncă, era mângâiere atunci când îmi aduna gândurile de prin florile şi de prin frunzele copacilor, de prin nori sau de prin oricare alte depărtări. Altminteri, tăişul lor strălucea în nopţile sufletelor celor care dormeau prea adânc şi prea mult. 

Multele taine strecurate de privirea lui au rămas legende care au început să se rescrie mai încolo, cu cât mă înălţam spre povestea propriei mele stele.

Primul gând care a venit să îmi sărute buzele, primul foc care mi­-a străbătut fiinţa neştiutoare, candelă în care s­-a aprins dorul de Dor şi care nu s-­a mai stins, luminând din când în când întunericuri care au preferat alte abisuri, flacăra înspăimântându-­i, pentru că le dezgolea fiinţa rece şi risipitoare cu bogăţii care nu le aparţineau.

Suntem vis în visurile altora, întâlnindu-­ne uneori în albastrul de la margini. 

Tot ceea ce suntem risipindu­-se în fiecare atom din univers. Poate, în noi trepte spre cer, fiind de ajuns o respiraţie sau un gând, azi mai aproape decât mâine sau decât un mereu, pierdut de obicei în alte firi. Sau în înaltele adâncuri ale unei veşnice tăceri care spune totul despre mine.

Ţinutul poveştilor ţinut între tâmple în lumina luceafărului căzut pe gura de rai. 

Şi lumina lumânării se transformă într­-un soare murind. Moare încet, axul ei încovoindu-­se, înnegrindu­-se ca un chin. Aşa poate muri şi un cântec, şi o stea, şi o privire, şi o inimă, dar un gând nu.

Oare lumina care pâlpâie este narcoticul care face moartea flăcării mai uşoară?! 
O să aflu cândva.

De ce trebuie să plâng acum? Doar nimeni nu poate birui lumina unei lumânări! Pentru că ea a rămas de-­a pururi în spaţii, transformându­-se în curcubee văzute doar de ochii veşniciei LUI.

DOAMNE, dacă sunt copil al stelelor, priveşte­-mă încă o dată!

„Singurătatea mea este gata să ardă pe cel ce o va arde!” (Le nom du feu – Louis Emie)


,,Izvorul iubirii"
http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm

EA - LUNA şi MAGUL

                                         

        În fiecare vară, veneau cu produse pentru vânzare la iarmaroc. Apăreau la poarta Bunicului, dar numai un bărbat falnic, cu părul lung, negru, strâns la spate, intra în ogradă. Mă uimea cămaşa lui albă care strălucea după atâta drum. Ştiu că veneau de undeva, din munţi. Eu reuşeam să devin cenuşăreasă, cum nu erai cu ochii pe mine. Luam ori o mâţă în braţe, ori „treceam” repede printre tufele de trandafiri care, se vede treaba, le plăcea rochiţa mea, de opreau măcar un fir din ea.

Alergam bucuroasă înaintea lui. Deschidea larg braţele şi mă oprea din alergat, ridicându- mă sus /sus. Îl îmbrăţişam strâns, strâns, de după gât, ca pe cel mai bun prieten. Ştiam că vor urma seri şi nopţi ca în poveşti, cu cântece şi dansuri, cu povestiri pe care toţi le ascultau cu capetele plecate sau îşi ridicau privirea din când în când către vreo stea ştiută de fiecare, oftând uşor. La lumina unui foc aprins între dealuri, întotdeauna în acelaşi loc, unde mă refugiam după ce ei plecau, visând la nopţile trecute atât de repede. Doar Bunicu' şi eu eram străinii care stăteau aproape de „Omul frumos”, cum îl botezasem eu. Nici acum nu ştiu cum îl chema. Nu are importanţă.

În acea seară, Bunicu' m- a pieptănat cu mâna lui, mi- a adus cea mai frumoasă rochiţă şi a rămas cu ochii pe mine, evident. Mult timp am stat pe prispă în braţele lui, legănată uşor, până am adormit. M-a trezit mângâindu -mă blând pe păr şi mi-a spus „E timpul. Să mergem”. Ştiam unde, aşa că bucuria m-a făcut să sar în sus, dar fără piruetele din care aş fi alunecat niţeluş pe jos, pentru că Bunicu', prevăzător, mă ţinea strâns de mână. Ştia cu cine are de-a face.

L-am văzut de departe şi am alergat în braţele care m-au ridicat sus/sus. Ne-am aşezat în jurul focului aşteptând cuminte (mi se mai întâmpla şi mie) să aud iar poveşti.

Priveam la femeile şi bărbaţii din jurul focului. Chipuri pe care le ştiam din fiecare vară. Care aveau un zâmbet, o privire, o vorbă bună sau un gest mângâietor pentru mine.

Se auzea respiraţia cailor mari şi puternici, siluete întunecate în noapte. Se vedeau sclipind ochii câinilor care mă întâmpinau lătrând care mai de care, până mă înconjurau, făcând o horă în jurul meu. Erau „câini – lup de munte”, cum îmi spusese „omul frumos”. Mari toţi, cu ochii imenşi. Îşi întindeau capul sub mânuţa mea şi închideau ochii de plăcerea mângâierilor sau când îi strângeam prea tare de gât într-o dulce îmbrăţişare (cică). Când alergam cu ei, parcă se dădeau deoparte din calea mea, dar urmărindu-mă atenţi, purtându-mi parcă de grijă (oricum mă mai împiedicam şi mă ridicam uneori, sprijinindu-mă de câte unul). Acum stăteau la o oarecare depărtare de stăpânii/prietenii lor. Cât eram de mică, tot înţelegeam că există o legătură puternică între ei, iubire şi respect, chiar dacă erau necuvântătoare. Cei mai frumoşi erau ai „Omului frumos”. Erau aşa impozanţi, şi mult mai calmi ... De cele mai multe ori, mă duceam eu la ei. Uneori, se ridicau din tolăneala lor şi mă aşteptau în picioare, apoi ... toate văile şi dealurile erau ale noastre.

Într-un târziu, am văzut că Bunicu' discuta foarte serios, cu glas şoptit, cu „Omul frumos”. Amândoi aveau o gravitate pe care nu le-o cunoşteam.

„Omul frumos” s-a ridicat şi mi-a spus: „Vrei să te plimbi cu calul?” S-a auzit un „Daaa!”, de i-a făcut pe toţi să ridice capul înspre mine, zâmbind. Era una dintre cele mai frumoase/dorite plimbări, în galopul calului, când dealurile mele dragi păreau altfel. De fapt. în galopul calului, toate deveneau ciudate, pline de un mister pe care îl sorbeam în lunecarea vijelioasă printre ele. Chiuiam amândoi de ridicam păsările în căutare de hrană, care zburau grăbite din calea noii vijelii.

Veneau şi câinii, unii, nu toţi, după noi. Dealurile abrupte le coboram de-a curmezişul, dar unii căţelandri se dădeau de-a dura, ajungând întotdeauna în picioare. Lătrau la noi să ne grăbim sau poate să avem grijă cum coborâm. Şi iar începea tornada.

Îmi plăcea să ţin frâiele calului, să pot privi (cât se putea) înainte. Era o stare, o beţie greu de descris. Mda! Acum îmi dau seama că galopam de obicei în timpul Apusului, între două stări.

Ca un fulg sunt ridicată de braţe puternice. Vrăjită sunt de părul negru, lăsat pe spate, de ochii care aprind stelele în întunecimea nopţii lor. Buzele au conturul surâsului regăsit doar într-o icoană târzie, a unui suflet. Au o singurătate pe care o regăsesc în ultima vreme şi în mine, cea de acum. Devine înspăimântătoare, prezent de dincolo de abis, unde există încă. Sunt în amintirea copilei din mine. Cuprinsă în braţe care mă susţin pe calul galo-pând pe dealurile ce parcă se prăbuşesc în urmă. Cei doi câini lup de munte ai lui, singurii care ne-au însoţit, sunt liniştiţi, nu latră. Nu sar a joacă în sus. Parcă ne păzesc de ceva numai de ei ştiut.

                                     ☼

O lumină argintie mă învăluie, mă dezvăluie înspre un spaţiu care mă cheamă. Un tremur de aşteptare ... o tăcere în care alunec. Zâmbetul misterios se revarsă din ce în ce mai cuprinzător, de peste tot. Este în toate acum, este Esenţa pe care nu o voi uita niciodată. Pentru care voi răscoli pământul şi cerurile într-un târziu, când îmi voi aminti. Dar, în noaptea asta, sunt supusă misterului Lunii către care sunt ridicată, care devine oglinda mea. O să caut mereu acest viu din mine căreia îi sunt hărăzită în această noapte a clipei.

Luna mă absoarbe din braţele care mă ridică, lăsându-mă parcă să plutesc. Murmurul Magului îşi îndeplineşte sacra menire, tot mai puternic, până devine sunet în mine, trecându-mă într-o depărtare de care mereu îmi va fi dor. Mâna lui blândă m-a mângâiat uşor pe frunte, ca o adiere, liniştindu-mă. Trăisem o clipă de singurătate prea vastă, prea de neînţeles atunci, singurătate care mereu va face parte din mine.

                                   ☼

Ne-am reîntors într-un târziu la focul aprins la poalele unui deal. Se auzea doar murmur de cântec care a continuat după ce ne-am aşezat şi noi. Nimeni nu se uita la mine, dar toţi mă priveau. Eram prea mică să înţeleg că a fost o clipă unică a vieţii.

Aerul cald al nopţii de vară, focul care cuprindea cu sete, dar mângâietor, lemnele, cununa de flori dintre care una sclipea de câte ori o priveam stabilind o legătură tainică, de dincolo de fire, aşezată pe cap la întoarcere de magul care mă privea din când în când cu acel surâs de o bunătate inefabilă, atotcuprinzătoare, cu multe întrebări, dar şi aşteptări, în ochii lui ca noaptea.

Pe rând, s-au ridicat şi au început să danseze cel mai fascinant dans din viaţa mea. Siluete în noapte, luminate din când în când de focul care izbucnea brusc, ca apoi, tot brusc se topea, se retrăgea în adâncul pământului. Era un dans al nopţii cu flăcările. De câte ori se apropiau siluetele, focul parcă învia apoi lăsa doar Luna şi stele să lumineze.

Doar o privire, şi m-am ridicat cu braţele deschise spre flăcările care au izbucnit cu forţă înspre înalturile nopţii, atingând Luna fermecată. O bucurie ca o cascadă de flăcări mi-a străbătut fiinţa fragilă, un râs sonor şi limpede al fericirii din mine a izbucnit stârnind scântei din focul pe care l-aş fi îmbrăţişat. Bucuria de atunci, din fiinţa mea, a rămas ascunsă, dar, în cele mai grele clipe, mi-a fost sprijin  reînviind de fiecare dată din acel Foc.

Un râs sonor s-a ivit dinlăuntrul meu. Acel râs a rămas şi face parte din mine. Izbucneşte cu o forţă care este numai a lui, cunoscută în acea noapte. Un râs ca o avalanşă care apare eliberându- mă de multe, în ceasuri grele. Uneori, nu se aude, dar rostogolirile lui în mine luminează dinlăuntrul meu.

Am dansat în acea noapte, în mirajul flăcărilor, până când una dintre femei m-a luat în braţe, legănându-mă uşor.

I-am aşteptat toată vara următoare. Priveam din vârfurile dealurilor, doar/doar i-oi vedea venind cu şirul lor de căruţe, cu mânjii care zburdau pe lângă ele.

„Nu mai vin! N-or să mai vină!”, mi-a spus Bunicu' înspre toamnă, răspunzându-mi la întrebarea mută din ochii plini de lacrimile care au picurat pe inimă, învăţându-mă ce înseamnă DORUL de un Neştiut pe care îl voi căuta de atunci mereu.

Nu l-am găsit niciodată ... Poate e doar o poveste ...

Poate EA-LUNA ştie.

                                 ☼☼☼

Fragment din cartea Izvorul iubirii- Ed. Sarbatoare Publications, Sydney, Australia

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm

Fragilitatea gingăşiei

                                      Tablou de http://willemhaenraets.exto.org/

Îi sunt recunoscătoare pentru marea lecţie de iubire dată. Nici nu ştiu cum îl cheamă. Ne oprisem la un popas să mâncăm, să ne mai dezmorţim. Peisajul era superb. O linişte în care fiecare fir de iarbă se căznea să se înalţe în primăvară, (o uriaşă victorie a vieţii din adâncul întunecat al seminţei), norii pluteau ici şi colo, străvezii, lăsând cerul să se bucure de splendoarea pământului.

Ceva s­-a mişcat în dreapta mea aşa, ca o părere. Doi ochi uriaşi mă priveau. Atingeau cu delicateţe dar ferm totul în mine, parcă verificau fiecare celulă, fiecare vibraţie. Am simţit cum mă predau acestui… seismograf ,care înregistra şi scana totul. Verifica rând pe rând, plimbând privirea aceea adâncă şi misterioasă prin întreaga mea fiinţă. Şi, ciudat, aveam încredere. Nu ştiu în ce, de ce… dar aveam încredere în cel căruia îi aparţineau ochii tulburători de luminoşi.

Aş fi vrut să se apropie… aş fi vrut să mă apropiu… Era o fragedă sfială între noi, în noi… Aerul părea încărcat de mii de volţi (aşa gâneşti într­o societate supertehnologizată), încadrându-­ne într-­un spaţiu propriu, numai al nostru. Am ridicat încet mâna. Şi în clipa aceea am simţit degetele  mângâind o piele catifelată şi lucioasă şi netedă… În ochii lui apăruse un fel de mirare dar şi bucurie. Cineva îl mai mângâiase aşa, ştia bucuria ei.

Fragilitatea gingăşiei, asta simţeam în suflet! când tu însuţi ai vrea să spui ceva, să te apropii cu un gest de cineva dar… străbaţi spaţii de câtiva centrimetri în… ani lumină! Sunt cele mai minunate clipe, pentru că trăieşti veşnicia care este cuprinsă doar în clipa prezentului. Ea se dilată spre un viitor care devine aidoma. Şi atunci crezi că este tot o clipă, dar cu ceva mai multe secunde decât ştiai până atunci. Intri în nemurire.

Palmele mele au alunecat, aproape fără a-­l atinge, spre minunea din faţa mea. A înaintat încet, privindu­-mă ţintă, până i­-am înconjurat gâtul lipindu­-mi obrazul de el. Mirosea a primăvară şi lăptic, a iarbă şi iubire. A închis ochii şi s­-a lăsat îmbrăţişat. Imagini dragi au apărut sub ploapele mele închise, a altor călători/zburători celeşti, de demult, mai de dinainte dar cu care am străbătut mereu spaţiile. Spaţiile din noi sau din universuri. Iar mânzul ăsta mititel şi fragil care îşi adăpostise boticul în palma mea, care deabia învăţa să meargă, era întruchiparea, zămislită pământean a visurilor prin care Dumnezeu ne dă posibilitatea reamintirilor, prin tot ceea ce ne înconjoară.

A venit stăpânul în fugă după el. Ieşise singurel… la plimbare!!! Un om bun pe care minunea de mânz l-a recunoscut după voce. I-a pus o legătură după gât şi a vrut să îl ia.

,,Mai îmbrăţisaţi­-vă odată!” a spus râzând omul, văzând cum ne privim, eu şi mânzul. Şi, om cum mi­-s, am spus îmbrăţişând mirarea din faţa mea: „Să fii cuminte. Să creşti mare şi voinic”.

                                                    

                                                       ☼

Am rămas cu amintirea acelei fragile gingăşii prin care ne-­am apropiat. A redeşteptat în mine ceva, înţelegerea începuturilor. Când tu crezi sau, mai bine zis, simţi apropierea de cineva, clipe în care se clădesc mii de culori şi sunete, mii de cuvinte care devin poeme nerostite şi pe care le înveţi desluşi mai târziu, uneori cu nostalgie. Când fragilitatea fiinţei umane în care suntem se poate prăbuşi în neant, între cei doi.

Darul iubirii necondiţionate care izvorăşte din noi în asemenea clipe este tulburător. Îl trăim cu precădere faţă de tot ceea ce ne înconjoară, şi flori, şi animale şi oameni. Cu o excepţie: când apare iubirea de cuplu, între doi oameni.

 Gând şi simţământ contopite în credinţă. Când citim aceeaşi filă din cartea vieţii, când fiecare cuvânt vibrează în adevăr adevarat inseparabil pentru amândoi.

Puterea care se naşte nu este datorată cuvântul în sine ci spiritul în care este el acceptat şi manifestat de amândoi. Eşti, trăieşti sublima stare de acum. În acum nu vrei nimic şi ai totul. În acum nu poţi schimba pe nimeni şi nimic, pentru că e totalitatea. 

Toţi trăim clipe din acestea. Acest acum este uluitor. Este echilibrul, starea absolută. Şi, a spune celuilalt „te iubesc” este cel mai frumos dar a spune… „Cred că mă iubeşti” este şi mai frumos. Asta după ce trece ceva timp, când încep manifestările umane cu acel „ai spus că mă iubeşti”. Fiecare gând poate fi trăit; fiecare gând poate fi întrupat vizibil. Orice stare în care eşti, aceea îţi întreţine viaţa.

Dar între două fiinţe, starea aceasta trebuie să se transmită continu. Să fie ACUM.

 Întreruperea ei înseamnă că unul are alte priorităţi, unde pe care transmite în alte zări. Şi deobicei nici nu acceptă că ştii. Şi ieşi din clipă. Din clipele vieţii. De ce nu au oamenii încredere decât din când în când?! JOCURILE… umane! Doar umane. Pentru că revenirea la starea sublimă în care un botic mic şi cald al unei fiinţe fragile se aşează în palma ta şi, ştii că eşti pe cea mai frumoasă planetă a iubirii, se face prin graţia LUI. Şi iubeşti totul atunci.

Mulţi spun că este posesivitate, dacă gândeşti aşa. E o subtilitate a stărilor dificil de de marcat. Şi asta datorită diferiţei constituive dintre bărbat şi femeie. Şi între care s-­au interpus multe între timpurile parcurse.

Iubirea este unica forţă care devine indestructibilă când o laşi pe ea să se manifeste. Altminteri se transformă în reproş, sau aşteptare zadarnică. Primitorul când nu spune nimic e doar un primitor. Îl las să se bucure pe deplin, şi mă bucur şi eu. Renunţarea la a cere răspuns… Un gând minunat a rămas undeva. Nu se pierde. Bucură în acea clipă pe cineva şi asta trebuie să te bucure şi pe tine. Şi pot să gândesc că a plecat spre stele şi luminează multe, multe  planete.

Când însă este întrupată în amândoi, atunci devine comuniune, aceeaşi cupă din care sorb amândoi nectarul divin, dar care nu este a niciunuia, ci a LUI. Ei, aici este fragilitatea fiinţei umane. Crezi… te apropii cu sfială, secundele devin eternităţi şi clipa rămâne uneori suspendată în trecut. Întoarce-­te de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie şi mergi în armonie înainte.

Începutul?! Este o stare sublimă de adorare a tot ceea ce este dumnezeiesc în om, dar şi în tot ceea ce ne înconjoară. Pentru acele clipe în care acordurile inimilor şi făpturii au fost un unic şi celest cânt, mărturisesc că sunt deplin recunoscătoare. Şi de am fi suficient de liniştiţi pentru a auzi sunetul inimii, al credinţei, am şti ce se înţelege prin „muzica sferelor”, armonia auzită numai de zei.

Un lucru este sigur: Magia sublimă a Iubirii există! Darul de veşnicie a fiinţei fiecăruia. Nimic nu ni se întâmplă dacă nu există în propria noastră natură, iar iubirea este întotdeauna.

                                                           ☼

Îmi voi lua „aripile mele de dimineaţă” şi mă voi înfăşura în ele. Când soarele va străluci voi atinge cu ele marginile mării apoi mă voi odihni pe culmile munţilor pentru a fi cu o secundă a clipei mai aproape de Dumnezeu!

☼

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm