Arșița zilei se stinsese aducând liniștea
nopții în care își căuta odihna. Razele lunii o îmbrățișaseră și de această
dată din nevăzutul tăriilor. Îmbrățișarea devenea putere în ea și din această
putere curgeau râuri nevăzute în cei care o ocroteau.
Se lăsa îmbrăcată în lina lumină cu raze care o
pătrundeau până devenea aidoma lor. Era
secretul ei, trezit în anii uceniciei
din templu. Fusese adusă aici și crescuse crezând că a greșit cu ceva de au
îndepărtat-o . La vârsta feminității a descoperit din nou relația ei cu undele
argintii care o făceau atât de deosebită în privirile celor care îi treceau
pragul. Bărbați care se lăsau în voia mâinilor ei, care îi căutau privirile,
rămânând aninați parcă într-o vrajă.
Privea senină totul. Casa asta mare,
încăpătoare pentru toți cei care îi treceau pragul, îmbrăcămintea și podoabele
la care renunța bucuroasă pentru cămașa lungă și albă. Avea o liberatate care
nu îi aparținea. Nici ea nu înțelegea de ce.
I-a întrebat pe cei doi bărbați importanți din viața
ei, de care depindea cu totul, despre ea, despre destinul ei, despre familia
ei, neștiută vre-odată. ,,Nu este timpul să știi”, a fost singurul răspuns dat
cu voce aspră.
Simțea
o dulce căldură care devenea plâns tăcut atunci când vedea trecând pe uliți,
femei cu copii în brațe sau care fugeau pe lângă fustele mamelor. Nu avusese
parte de așa ceva. Bătrîna călugăriță care o crescuse era ca un abur în ceața
amintirilor.
Părtașa a gândurilor îi era doar fermecata
Lună care mereu și mereu o primea în îmbrățișarea Ei. În ultima vreme însă o
săgetaseră ivirea unor clipe grele, dureroase. Tresărise speriată și ele
dispăruseră. I-a fost ciudă după aceea. Dacă s-ar fi putut stăpâni, poate ar fi
aflat un crâmpei din viața ei trecută sau din cea viitoare. Înțelesese că se va întâmpla
ceva iar rolul ei era important. Tot mai zbuciumați, apăsați de nori negri,
erau cei care veneau la ea să tacă așezați la umbra copacilor sau să se închidă
în cameră de taină de unde răzbăteau șuierături înveninate, care o înfiorau,
alungându-i liniștea și somnul.
În
ultimul timp toți cei care veneau să fie alinați, care îi ascultau cântecele și
poveștile, care îi priveau dansurile amețioare sau pline de alunecări vii
asemeni murmurilor care se strecurau printre stele, își ascundeau ochii de ea.
Ceva greu și plin de înfricoșare se strecura cu fiecare zi, cu fiecare bătaie a
clipelor, în întreaga lor ființă. Înainte plecau cu chipul luminat, acum însă
aproape o urau, cu o disperare de care
ei înșiși se cutremurau absorbind-o tot mai puternic.
,,Ești urmașă
din neamul Ei, și îți vei căpăta din nou osânda” îi spusese într-o clipă de furie amestecată cu
amărăciune, bărbatul îmbrăcat în solemne
haine.
,, Nu va reuși să te scape nici măcar El!” Căzuseră vorbele ca și cum ar
fi fost biciuită sau lovită cu pietre. Știa, din șoaptele femeilor aruncate
înfundat în urma ei, că unele o priveau cu ură, poate cu dispreț dar și cu teama pentru că era ,,întreținuta” lor, a celor mai puternici bărbați, care
mereu îi treceau pragul. Avea tot ceea ce ele doar visau. Avea și poftele din
ochii flâmânzi, ai bărbaților pe care îi întâlnea uneori. Atitudinea lor era
disprețuitoare dar ochii le trăda admirația.
Învățase multe despre adâncurile pline de jar
ale oamenilor. Sufletele chinuite ale femeilor ar fi vrut să le aline, să le
dea din tot ceea ce știa ca ARTĂ a IUBIRII. Nu a trupului ci a sufletului.
,,Devii
prea cutezătoare și asta te va pierde... dar nu trebuie înainte de vreme” i-a
spus cel de care se temeau toți. Îl privise mirată, și mânia se strecurase în
inima ei. Femeile și copii erau bunuri pe viață ale bărbaților?! În virtutea
cărui drept?! În nopțile ei de veghe își dorea să nu mai existe cuvântul
,,păcat”, o pecete pusă pe fruntea oamenilor și care ascundea frumusețea
dinlăuntru, parcă adormindu-i.
Razele dimineții îi aduseră neliniște
înlăuntrul ei.
Privea cu ochii sufletului lumea de dincolo de
ziduri. Ar fi vrut să fie altfel.
Veniră doi trimiși ai templului. Aspru și
rânjind îi spuseră că trebuie să îi urmeze. Erau cei care îl însoțeau de obicei
pe marele conducător al templului. Ceva rău era în ei, mult mai diabolic decât
până atunci, când îi aruncau priviri pofticioase, pline de admirație amestecate
cu ură. Acum mergeau repede silind-o să alerge, se împiedicase și căzuse dar brutal unul
o ridicase și o împinsese înainte.
Tăcerea din Marea sală a templului o înfioră. Îi
recunoscu pe toți. Stăteau țepeni, uitându-se acuzator la cel din mijlocul lor. Îmbrăcat într-un stai alb,
părea că o așteaptă. Zeci de ochi iscoditori, ai unei mulțimi de oameni, erau
ațintiți asupra lor
,,Învățătorule, a fost prinsă păcătuind. După
Legea lui Moise, e o adulterină. Și trebuie ucisă cu pietre. Tu ce zici?!”
Cuvintele au căzut unele după altele, făcând-o să se ridice uluită de pe dalele
unde o impinseseră cei care o târâseră până aici, în cea mai sacră sală a
templului. Îi privi pe rând, pe fiecare. Toți așteptau răspunsul Învățătorului care se
adâncise într-o tăcere îndepărtată, așa cum luna pleca și ea din timp în timp. Privirea
Lui a luminat zări prea îndepărtate pentru a fi văzute de cei din jur. Apoi
lăsându-se în genunchi, începu a scrie numele celor prezenți.
,,Cel fără de păcat să arunce primul, piatra!”
Și a
început a scrie și numele mamelor, surorilor, iubitelor, soțiilor celor de
față. Cu fiecare nume scris părăseau grăbiți sala, de parcă ei erau chemați la
judecată împreună cu tot neamul.
O lumină blândă o cuprinse din privirea Lui.
Cuvintele spuse de El știa cu certitudine că erau pentru a fi auzite de
ceilalți:
,,Unde sunt pârâșii tăi, femeie?! Nu te-a osândit nici unul, nici Eu
nu te osândesc. Ești iertată!” și lumina din El o înconjură.
,,Mergi. Să nu mai
păcătuiești”.
Și în acea clipă a înțeles că ea însăși își
dăruise până atunci, viața, lăsând să îi fie folosită cu bună știință de alții.
Nu aceasta era rău ci faptul că nu a fost conștientă niciodată că era
,,folosită”. Că din puterea pe care o dăruia ei se hrăneau întărindu-se și o foloseau
pentru a lovi, a destrăma, a înjosi pe alți, pentru a-și ostoi setea de comori
și înavuțire, de stăpânire cu drept de a decide asupra vieții, sfintei vieți, a
celor neajutorați și ignoranți din jur. Pe care nu îi lăsau să decidă singuri,
determinându-i prin înfricoșare, să fie copii ascultători și supuși în jug. Robie a spiritului.
Aducându-le liniște și pace, alinare în
suflet, îi întărea pentru mârsăvia pe care aveau de gând să o facă. Era deja
părtașă la ceea ce făceau ei. Și voiseră ca prin ea să Îl lovească și pe El. O
amintire dureroasă pătrunse în adâncul inimii, din timpuri tare îndepărtate,
care parcă se repetau.
Iar
clipa de acum, fusese pregătită de alții, cu mult înainte. Avea un drum,
necunoscut încă, dar pe care era
îndemnată să pășească. Să ,,meargă” pe drumul ei, lăsând totul în urmă, asupra
celor care fugiseră ca lașii, plini de
ură și venin. Se gândise la cât sufereau
celelalte femei, dar ignoranța ei fusese de o mie de ori mai mare. Ăsta era de
fapt, adevăratul ei păcat. Fusese pregătită pentru a fi folosită împotriva Lui.
Iar El văzuse asta, El știa și îi ridicase cu adevărat pecetea de pe frunte,
punându-i în loc strălucire de stele.
Nimeni nu s-a opus plecării ei din marea sală.
Nimeni nu a oprit-o. Cei de după coloane, priveau cu teamă dar și cu iubire,
înfricoșați de Taina pe care nu o înțelegeau, dar simțeau că a avut loc.
Astăzi ,,piatra” rămăsese pe inima bărbaților
care nu înțeleseseră să o ridice de acolo, piatra din inimă nu o aruncaseră. Nu
li se ceruse să arunce cu pietre - în templu nici nu erau, ci să le arunce pe
cele de pe inima lor. Fuseseră lași și plecându-și ochii, ieșiseră. Cu sufletele
grele, mai grele ca niciodată, de o ură pe care o recunoștea în ei și pe care
acum nu o mai ascundeau.
,,Voi judecați după trup; Eu nu judec pe
nimeni”- L-a auzit vorbind în sala visteriei,
care ar fi trebuit să fie o sală a comorilor sufletești nu a celor
lumești. Venise în ascuns să Îl mai vadă, să Îl asculte cu tot dorul și
zbuciumul din ea.
,, Veți muri în păcatele voastre” - și știa că
nu păcatele lumești, ale trupului, sunt cele care întunecau mințile și apăsau
pe suflete – așa cum voiseră să arate învățații, prin aducerea ei spre
condamnare. Nu hrana din pământ ci aceea din inimi devenea păcat care separa
omenirea de divinitate, lumea de sus, din care El venea și era parte dar și întrupare.
Omului îi este dat să treacă prin vârste, de
șapte ori șapte și deabia apoi e considerat împlinit, că să poată vedea
începuturile. Dar EL era de dinaintea lor, era Facerea Ei prin care toate s-au
făcut.
Până la urmă, învățătorii au aruncat cu pietre
asupra Lui, pentru a nu fi cunoscut și crezut și de către alții. Dar El s-a ferit și a trecut prin
mijlocul lor, croindu-și propria cărare, lăsând învățăturile săpate în
adâncurile celor care L-au ascultat. Cuvântul Lui nu încăpea în ei. Sclavia
umană avea să fie urmarea sclaviei spirituale dar nu recunoșteau încă
asta, Punând întrebări asupra legilor umane voiau să le îndepărteze pe cele
divine. Întunecarea în care trăiau cei mai mulți era bun ajutor pentru
păstrarea puterii.
Zorile se ridicau din noaptea care arsese
rugurile întrebărilor din ea. Cum va fi de acum înainte?! Fusese fără putința
de a avea control asupra vieții ei. Nu știuse că poate face asta. Acum vedea că era o filă pe care nu o citise, ascunsă cu dibăcie, în marea carte
a vieții. Nu regreata. Nu l-ar fi
cunoscut pe El, nu ar fi înțeles păcatul
ignoranței sufletești.
Din ignoranță trupească se nasc copii ai sorții, dar din
cea sufletească se nasc monștri. Iar femeia contribuie la toate dacă se
lasă robită, nu de simțuri ci de imensa
putere de a dărui neîncetat viață dar și forța care o menține. Forța vieții
este femeia. Bărbatul o folosește cu chibzuință sau nu. Dar e conștient
întotdeauna de izvorul din care s-a ivit. Păcatul femeii este de a dărui până
la a se distruge odată cu cel care folosește abuziv darul. Sfințenia mamei
este părtașă de-a pururi cerurilor și pământurilor. Cântec tainic al iubirii.
Ca să poată fi ținute în robie trupească și
spirituală li se repetă femeilor că sunt ....păcătoase. Din iubirea imensă care
era în inima lor dăruiau întotdeauna și susțineau viața.
Nu contrazisese
vechile legi până acum. Legi umane care păstrau femeia într-o anumită taină
cunoscută doar de unii. Curățenia femeii trebuia să fie fundamentul Vieții. Abuzul
asupra femeii însă nu. Continua adâncind uitarea.
Dar ...cum va fi de acum încolo?! Ceva din ea
se zvârcoli dureros: privirea Lui îi spusese. Surâsul acela trist îi vorbise și
el.
Femeilor li se repeta mereu că sunt vinovate,
că păcatul e din vina lor. Femeile și copii auzeau plânsul Lumii în inima lor.
Copii creșteau și uitau plânsul, dar femeile rămâneau cu el în inimi.
Iisus, mulțumesc! și Christos pogorî în inima
ei.