Ziua stelară

     Fulgii… mii de fulgi care au cotropit văzduhul, transformând totul într- o imensitate albă, pustie de oricare alt suflet pe o rază de câţiva kilometri.

     Soare! Un soare puternic, ca de vară face fulgii să se aşeze uşor şi blând, a îmbrăţişare, pe pământ. Stau în mijlocul eternului alb, fără a avea gânduri sau dorinţe. Mă bucur doar că sunt aici. E o „stare”. Îi pot da numele de bucurie dar este mai mult o linişte, un vid interior care primeşte tot ceea ce este în afară.

     Când am pătruns în acest spaţiu, am dislocat o fâşie pentru mine anume. Fulgii parcă s-au îndepărtat dar treptat au început să se apropie  învăluindu-mă, integrându-mă în decor. A fost  o acceptare, un tandru: ,,Bun venit!”  Şi, dintr-o dată, cu ultimii fulgi, se întâmplă minunea. Printre cei mari şi pufoşi apar mici sclipiri care se transformă în steluţe din ce în ce mai bine conturate, mai clare.

     ,,Fulgii tocmai curăţaseră văzduhul pentru „vizitatori”, vine un gând răzleţ. Începe o adevărată reprezentaţie cosmică! Zeci, sute de steluţe coboară din înalturi, dintr-o navă cosmică invizibilă. Stau nemişcată urmărind fascinată ,,spectacolul”.

      Aşa am ales să trec ziua de astăzi, zi de putere, ziua când harta stelară mi s-a imprimat pe retină şi de atunci continuă să se deruleze până voi învăţa să recunosc fiecare vibraţie planetară cu darul de putere care mi-l aduce. Voi înţelege mesajul, va fi bine, dacă nu, el se va derula cu ,,noi” impregnări, sub noi forme, sincronicităţi, în vieţile mele până îl voi recunoaşte. Atât va fi suficient. Recunoaşterea lectiei este sinonimă cu a o învăţa. Instantaneu. Va rămâne în timpul în care am înţeles-o; nerepetând-o, va fi bine… voi trece la următoarea. Doar Eternitatea există, nu?!

     Steluţele au o viaţă a lor. Unele sunt mai lente altele parcă sunt săgeţi plecate dintr-un arc nevăzut. Şi toate ,,caută”, caută ceva. Toată atenţia mea este îndreptată spre ele, sunt fascinată de acest joc. Şi, dintr-o dată ,,înţeleg”: fiecare caută o rază de Soare. Iar atunci când o găsesc, se aprind brusc de parcă ar exploda. Şi, mă trezesc dintr-o dată, în mijlocul unui imens joc al iubirii… celeste. Sunt în mijlocul unui imens foc cosmic al iubirii. Nuuuu, sigur nu am ştiut până acum ce înseamnă vrajă… să trăieşti în vrajă. Pentru că, nu doar o văd. Steluţele se aşează pe ochii mei, pe păr, pe obraji, pe buze. Întind mâinile cu palmele deja arzând şi ele încep să strălucească. Brusc, simt că am devenit ţinta preferată.

Nu mai există timp şi spaţiu, nu mai exist eu…  Pentru că ochii mei primesc strălucirea Luminii când micile lumini se aşează pe ei, părul meu devine  o apă curgătoare, obrajii sunt hrăniţi de sărutarea lor, buzele absorb însetate fiecare fir de soare care vine pe ele… iar fiinţa lor devine picătură de nemurire care pătrunde în adâncul trupului meu.

Devin totuna cu nemărginirea din jur. Nu mai văd steluţele, forma lor, pentru că am devenit esenţa lor. Forma lor fizică dispare, devin sensuri care prin firele multicolore pă-trund în mine.

     Caut eu însămi o rază de soare. Trebuie să o găsesc. Păşesc uşor prin aerul care mă atrage spre un loc anume… şi dintr-o dată rămân într-o nemişcare totală. Cred că nici nu mai respir. De fapt nu mai exist în clipa aceea. Devin sunet şi lumină. Mii de culori vibrează în mine reverberând în sonorităţi care sunt un unic cântec. Disting fiecare notă, dar urmează alta şi alta… într-o derulare care nu mă ameţeşte ci mă face să vibrez intrând într-o mare a culorilor şi sunetelor.

    Nemişcarea mea nu este nemişcare pentru că sunt şi în aerul din jur - nici eu nu ştiu cât de departe, sunt şi în pământul acoperit de nea. Mi-e bine şi aşa. Este ca o scurgere lină spre adâncurile lui, dar şi ale mele.

Nu este tăcere şi nemişcare chiar dacă, la un moment dat simt că din afară, aşa mă văd. Aş vrea, aş vrea… să zâmbesc dar nu o fac eu pentru că explodează aerul din jur ca răsfrângere a gândului meu.

Iar în clipa aceea am auzit râsul îngerilor, aşa cum  mi-am dorit dintotdeauna. Acum ştiam, vedeam cum se joacă îngerii când aruncă cu bulgări de lumină unii în alţii. Acum, râsul lor a spart tăriile rostogolindu-se în valuri de iubire peste tot, cuprinzându-mă şi pe mine în reverberaţia lui.

      Ruga  revine fierbinte în mine: ,,Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată”. Nu şoptesc nimic iubirii care mă cuprinde. Eu însămi sunt, devin marea recunoştinţă faţă de EL, care este nemurirea însăşi. Fiinţa care-şi iubeşte cu ardoare Creatorul.

     Plec încet spre căsuţa ca din poveşti, bătrână ca timpul însuşi. Prieteni dragi mi-au dăruit-o pentru această sărbătoare a mea. Le sunt profund recunoscătoare, le mulţumesc încă odată. Mângâi câinele care se preface că nu-i pasă. Ciudat animal. Trăind în singurătate simt cum absoarbe fiecare atingere în fiinţa lui. Nu cere nimic, dar primeşte totul cu o recunoştinţă imensă. Rareori se gudură. Are nemişcarea dar şi freamătul munţilor în el. Doar te priveşte în ochi şi asta este mulţumirea pe care ţi-o transmite. M-a ,,adoptat” din prima clipă după o privire luuungă şi pătrunzătoare de mi-a venit să mă întorc să văd... dacă nu mai este cineva în spatele meu. Stăpânii lui au răsuflat uşuraţi în clipa aceea. ,,O să ai zile bune aici. Mitu te-a ,,primit”. Ştiam ce înseamnă asta.

     Intrând în odaia mică şi-n care miroase a mere şi a busuioc, parcă au trecut zeci, sute de ceasuri de când nu am plecat. Nu mai sunt cea care a ieşit din odăiţa mică, simţindu-se inutilă şi a nimănui.

     Focul mocnit primeşte bucăţile de lemn pe care le cuprinde într-un vârtej ameţitor. Privesc flăcările şi simt statornicia bucuriei din mine. Este limpede şi curată, o totalitate dincolo de orice stare. Nu mai exist eu, ci liniştea şi pacea dinlăuntrul meu, o mare împlinire.

Privesc unica floare pe care am primit-o înainte de plecare. A rămas neschimbată. Apropii degetele de ea. Cu sfială… cu teamă că nu e din lumea aceasta. Căldura împrăştie mirosul merelor în fiecare atom al aerului, busuiocul îi ţine isonul. Devin sufletul dintr-o casă a poveştilor, aşezată pe un vârf de munte alb şi care se pierde în imensitatea cerului, devenind totuna.

     Tot trupul meu, totalitatea mea, a fost hrănită cu iubire celestă iar acum cu cea aromitoare, pământeană, într-o armonie deplină. Sufletul meu a primit tămăduirea Iubirii. Miracolul devenirii…

                „La mulţi ani!”, pot să şoptesc şi aud reverberaţia răspunzându-mi :

                                                     „La mulţi ani!”.

Încep să scriu...

( Fragment din ,,Reiki - Jurnalul unui maestru” – Ed. Orfeu 2000)

De ce exist

Amintiri din amintirea poveştilor ascultate de un copil… rescrise  cum m­-am priceput.Poveşti pe care nu le-am uitat. Poveşti pentru care le aduc gând demulţumire autorilor cunoscuţi sau necunoscuţi, dar care mi-au marcat înţelegerile ...

Nu există om a cărui viaţă să fie lipsită total de durere, de suferinţă, de amăgiri, iar acestea împărţite pe o mare gamă de sentimente, emoţii, trăiri, senzaţii.

De ce le avem, de ce trăim, de ce le consumăm (sau ne consumă ele pe noi…). Sigur, toate acestea au un scop.

Dar care, Cerule înstelat şi mare?

De ce existăm… de ce exist?

A fost destul de greu să-­mi pun întrebările astea…Nu am găsit un răspuns. Am întrebat peste tot în jur…nimeni nu ştia şi unii chiar păreau deranjaţi de întrebări. Am înţeles că nu şi le puseseră niciodată, că nu prea voiseră să se gândească la aceste lucruri sau nu voiau să mi le spună. La mine pe planetă, ca pe multe, multe altele, nu avem corpuri, aşa ca ale oamenilor, deci noi nu avem „senzaţii”, care se transformă în emoţii de diferite culori şi chiar sunete şi care leagă oamenii unii de alţii. Ba, chiar am observat că acestea se duc mai departe, când se adună mai multe şi pot călători oriunde.

Mare minune… dar pe care oamenii nu prea o văd când sunt aici…pentru că ei nu văd gândurile (aici am învăţat că dacă nu le transformi în „vorbe” nimeni nu te aude), iar a „simţi” câteodată poate fi un dezavantaj care „doare”, provoacă „emoţii”. Ori tocmai aceasta face cât toate dezavantajele la un loc, asta aveam să învăţ.

Am venit aici atrasă de unda puternică a două gânduri care a provocat un asemenea semnal că m­-am hotărât să plec de pe steaua mea pe acea undă de lumină. A fost plăcută călătoria pentru că am văzut Marele Cosmos, un pic cam rece, dar minunat. Apoi…am dormit o perioadă.

M-­am trezit AICI şi am învăţat ce este „căldura” oamenilor, care nu ajunge până la mine acasă şi noi o cunoaştem doar din poveşti sau…când ni se dă voie să privim pe monitoare la pământeni. Dar…tot nu o înţelegem, e doar o „noţiune”, aşa cum se învaţă toate.

Aşa am învăţat ce înseamnă „să ai nevoie de cineva” care îţi arată, cel puţin la început, ce înseamnă acea căldură căreia ei îi spun „iubire”. Privind la ceilalţi sosiţi aici mult înaintea mea, unii demai multe ori chiar, mi­-am dat seama că nici pe planetele lor nu este această vibraţie căreia oamenii îi spun IUBIRE iar noi, cei din Cosmosul mare şi înstelat,  a trebuit să-­i spunem la fel, neştiind ce este şi ce alt nume să-­i dăm. Acasă, mi s-­a explicat că este „precum căldura” pe care noi o luam din Marele Soare care nu apune niciodată. Aici…el se mai culcă …din când în când (i se spune „timp” acestui „când”).

Noi folosim razele lui pentru a ne alimenta (hrăni) şi  există de mult, muuult „timp” (după noţiunea asta a oamenilor).

Aici, „înveţi” să iubeşti. Parcă faci mereu şi mereu experienţe, iar unii… tot nu sunt mulţumiţi, adică nu se simt „hrăniţi” de acestă energie, care ba îi încălzeşte, ba îi răceşte… de nu mai ştiam ce se întâmplă. Asta până am ajuns să experimentez şi eu. Ba, se mai şi plâng uneori şi atunci, au o stare care se numeşte „supărare” (atunci când „se răcesc” de ţi-­e şi ţie rău dacă stai prea mult pe lângă ei).

Pe planeta mea nu există flori şi copaci, munţi şi mare, apă şi vânt. Acolo sunt doar „esenţe” frumos ambalate în recipiente pe care avem voie să le studiem după perioade în care învăţăm „istoria” Planetei Albastre, care mie mi s-­a părut uimitoare întotdeauna, de asta am şi trecut pe fişa mea în drepul rubricii: „Unde vreţi să vă continuaţi studiile”, această planetă.

Aici, fiecare floare „colorează” aerul din jurul ei şi provoacă vibraţii cărora înveţi să le spui „miresme”. Sunt tare plăcute… Dar oamenii „le simt” şi, brusc, dau ochii peste cap: ,, Vaaaai!!!" Ei nu „văd”... că sunt reale!

Valurile mării m­-au înspăimântat pentru că se uneau cu cerul şi nu înţelegeam unde zboară păsările: în apă sau pe cer. La început tot priveam şi tot priveam şi toţi s-­au grăbit să-­mi explice că apa şi cerul sunt două „elemente” diferite.

Aşa am învăţat că fiecare floare are culoarea ei şi mirosul ei („parfum”), care nu călătoresc prin aer şi nu strălucesc… aşa cum crezusem eu. Că păsările zboară doar pe cer nu şi prin apă, acolo „stau”, plutesc.

Ciudate explicaţii mai au oamenii pentru toate. Dar, le­-am învăţat în „timp”, noţiune care a devenit foarte importantă dintr-­odată.

Era ceva care a plecat…dar trebuia să fie… Şi încă ,,ceva" care va fi. Adică „ieri” şi „mâine”. Trebuia să ştiu ce am făcut „ieri”, uneori să şi dau socoteală. Adică „ieri” acesta, era când am spart o cană şi mă certa mama pentru acest „ieri”. Adică ceva care trecuse deja, aşa că… ce rost mai avea? Ştiam că nu am să mai repet „operaţiunea” în viitor.

Tare încurcată am fost şi cu „măsurarea” timpului. Noroc că oamenii aveau ceva care „spunea” mereu cât este timpul lor sau chiar al altora.

„Ieri” mai era şi altceva, era „undă de energie” pe care trebuia să o port cu mine (destul de neplăcut uneori, greu întotdeauna) şi care devenea (când se adunau mai multe) „amintiri”.

Aici, este o altă ciudăţenie. Nu trebuie să uiţi ceea ce citeşti într­_o carte. Asta e de la sine înţeles, dar să nu uiţi cuvinte sau acele semne pe care le fac oamenii şi spun că sunt „gesturi”, ce rost are?!

La început răspundeam după cum vedeam cuvintele lor că vin spre mine… mai repede sau mai lent, mai calde sau mai reci. Uneori chiar amestecate de deveneam „confuză”. Oricum răspundeam la fel. Mi s-­a spus, de cam multe ori, că nu aşa se „comunică”, că mai trebuie să taci sau să „uiţi”, adică să trimiţi la „ieri” acele cuvinte sau gesturi.

Iar cuvintele, nu sunt totdeauna asemănătoare cu „stările” pe care le „vedeam”.

Dar… greu a fost să învăţ „cuvintele”, pentru că ele au sunete care se tot repetă şi tu înveţi să le „ansamblezi” unele după altele, trebuie să faci şi pauză, ca să nu se amestece (la noi nu este aşa, gândurile ni le deschidem când şi spre cine vrem iar dacă vedem un simbol în acea clipă ştim totul despre el, fără să ne tot explice ,,cineva").

Deci, am învăţat să aşez sunetele unele lângă altele, să fac pauze… ca să le „transmit” mai bine, mai clar (uneori o mai dădeam în bară… cum spun tinerii pământeni acum).

Tot la început, vedeam că sunetele sunt ca şi culorile: treceau pe lângă mine, unele se loveau de mine… altele se opreau în mine… Dar, am fost învăţată că trebuie să le opresc pe toate, să „gândesc” şi apoi să spun şi eu ceva, ca răspuns „bine gândit”. Uf!

Se învârtea Pământul cu mine uneori,  aşa de ameţitoare a fost această „lecţie” umană (chiar şi acum e dificil… ce să spun şi ce nu, ce să primesc sau nu).

Cuvintele, unele, au devenit acele „amintiri”. Ele erau deja „stări” care au început să formeze „ceva”. Aveam să învăţ că se numesc „sentimente umane” exact pentru ce venisem pe planetă. Începusem să le „simt”, să simt sunetele altei persoane. La început, acele sunete/­cuvinte erau frumoase, blânde şi calde. Cu timpul au devenit tari, tăioase, ascuţite. Şi, pentru că a trebuit să le „opresc” în mine au apărut o mulţime de gânduri, care atunci când se uneau unele cu altele, formau o „durere” sau o „bucurie” sau „teamă”, „furie”… multe, foarte multe „sentimente”. Pentru că nu aveam ce face cu ele… le­-am lăsat să se aşeze în mine. 

Am început doar să ascult şi răspundeam când sunetele din mine se aşezau aşa cum erau cele care veniseră. Uneori nu reuşeam foarte repede, aşa că le păstram şi pe acestea. Parcă „depozitam” mereu, realizând adevărate „stocuri”. Mai târziu, tocmai aceste stocuri am observat că provoacă ceea ce oamenii numesc iubire uneori, alteori… boală.

Şi, am învăţat şi „reacţii” pe care a trebuit să le stochez şi încă destul de repede. Când ţi­-e „frică”, adică scânteiezi foarte repede, ca nişte fulgere, care te străpung în sus şi în jos, apare altă culoare, sunetele „ţipă” şi ele, începi să tremuri… ce mai, te înmoi tot, energia fuge de la tine, tremură mâinile şi picioarele.

A fost interesant la început, pentru că atunci când eşti mic, înveţi din poveşti ce este frica, teama şi multe altele, apoi ele tot se adună, tu creşti şi nu mai asculţi poveşti ci participi tu la ele şi ele devin „stări”, care la noi pe planetă sunt etichetate ca „bombe” (şi mânia, şi furia şi ura, dispreţul…) sunt ţinute în recipienţi bine închişi şi ni se explică că sunt stări care „distrug” planete întregi, dar şi pe noi.

Iar oamenii… le folosesc „liber” după bunul lor plac sau interes sau, uneori, nici ei nu ştiu de ce.

Dar unora le place, însă toate acestea dau „în boală” şi trebuie scoase de către un „doctor” (o durere care „doare”). Unii aleg special să vină aici pentru a „simţi” toate acestea şi apoi să poată deveni mari profesori pe planetele lor sau oriunde aleg să se ducă, în funcţie de cât au învăţat pe Pământ să dezamorseze aceste „bombe”.

Numai că oamenii nu văd ceva: cauza acestor bombe, care le distruge frumosul trup. Ea  este comandată de computerul de „sus” şi nu ştiu să folosească computerul principal de la mijlocul corpului. Acesta este alimentat cu energia din inima lor, unde e adăpostită steluţa care este a Creatorului nostru, a tuturor. Computerul de sus, emite, uneori, energii atât de întunecate, că acoperă strălucirea steluţei şi oamenii „uită” că o au.

Unii, pleacă cu gândul în căutarea ei. Numai cu gândul… şi se întâmplă dacă „gândesc” destul de mult şi de tare să creeze o rază de lumină care ajunge la steluţa din inimă. Atunci ei IUBESC, devin pentru o perioadă mai mare sau mică „iubire”. Este tare frumos să-­i vezi cum încep să strălucească!!! Uneori…rar de tot, strălucesc atât de tare că luminează multe lumi, devin ca nişte sori iar în acele lumi începe Viaţa.

Aici, pe planetă învăţă fiecare după cum doreste, să aprindă şi să menţină această steluţă strălucitoare. Iar când nu fac asta, adică nu învaţă, pentru că unii sunt leneşi, dau vina pe alţii că le stinge steluţa.

Prima mea iubire a fost totală, imensă şi nu îmi cerea nimic. Era a celor care m­-au chemat şi m­-au iubit ca nimeni altcineva de atunci: mă iubeau că am venit la ei, îmi erau recunoscători pentru asta. Aşa am învătat să-­i iubesc şi eu… şi a fost tare frumos, toate erau lumină în jurul nostru…

Apoi, am învăţat că sunt mai multe „feluri” de iubire. Pe unele chiar le­-am ascuns în adâncul inimii şi nici nu am ştiut unde s-­au dus. Ocupată cu celelate „învăţături” umane, am uitat de ea.

Aşa că am început să învăţ „umbra iubirii”, care tot venea şi pleca de nu reuşeam să înţeleg mare lucru. Ba, vedeam oameni care vorbind cu mine „mă iubeau” dar dacă se întorceau imediat spre altcineva „scăpărau scântei”, adică erau furioşi. Sau… invers!!!

Greu de priceput cum se poate cineva să fie aşa, dar oamenilor le reuşeşte de minune. Am încercat şi eu… Cerule mare!!! Tare greu este!!!

De multe ori chiar râdeam de „jocul” acesta, dar… am văzut că la cei care îl iau în serios, poate deveni grav, se pot îmbolnăvi, îi „doare” ceva şi atunci… iar la doctor să le scoată durerea.

Privirile oamenilor sunt foarte expresive. Cred că ele au legătură cu inima lor. Poţi să citeşti în privirile lor ca într-­o carte, tot ceea ce sunt ei. Dar, pentru asta trebuie să înveţi să le desluşeşti, pentru că oamenii sunt tare ciudaţi şi aici. Ei ştiu să mintă, să înşele, să fure, să se ascundă, să ucidă. Iar atunci privirea lor este „grea” sau alunecoasă (alunecă aşa… într-­o parte). Dar, când este o privire de prietenie, de iubire, atunci ştii că ai venit pe cea mai frumoasă planetă. Atunci, şi tu şi eu, toţi  ştim că suntem pe multe fire de undă cu Creatorul şi facem să lumineze multe universuri, aşa de mare este iubirea oamenilor!!!

Cel mai frumos este când oamenii emană din tot ceea ce sunt formaţi, acea căldură a cărei totalitate i se spune IUBIRE. Numai că şi aici, sunt mari, mari deosebiri de stare, de manifestare, de transmitere…

Când unii oameni emană iubire către o floare, ea răspunde, aerul se încălzeşte şi străluceşte. Şiiii este molipsitor… florile din apropiere strălucesc şi ele şi copacii şi iarba… auzi şi sunete care reverberează în tine… Iar când ating cu mâna o floare şi o „mângâi” este şi mai frumos… explodează totul de atâta iubire. Numai pe Pământ se întâmplă asta… pentru că aici există flori, şi copaci şi multe animăluţe… şi multe, multe frumuseţi… pe care unii nu prea le văd, totuşi.

Cu oameni nu este la fel. Ei „uită” mereu de „căldura iubirii”. Când, cică, sunt „supăraţi” pe tine, nu poţi să le dai iubire, să-­i „atingi”, pentru că atunci ei sunt „ocupaţi” cu supărarea lor, pe care vor ca şi tu s­o „simţi”, să nu îi laşi singuri… şi dacă o faci… se „supără” şi mai rău.

Uf!!! Asta nu prea înţeleg io pe pământ: nu ar fi mai bine să uite supărarea şi să-­şi amintescă de iubire, ca să creeze o undă cu inimioara lor??? Tare greu se mai întâmplă asta… pentru că oamenii te „uită” de tot, sau spun că nu „te iartă”. Supărarea, tot la ei rămâne şi „suferă” în continuare, de iar ajunge să-­i doară şi… iar la doctor să scoată durerea! Prin altă durere, evident (se numeşte „operaţie”). 

Oamenii mari, trebuie să înveţe mereu, pentru că sunt „zăpăciţi”, uită cea ce au învăţat ieri şi, mâine, nu mai ştiu. Şi se tot uită în jurul lor, cică… vor să găsească „ceva” şi tot caută şi caută. Au uitat demult că au înlăuntrul lor ceea ce caută: steluţa din inimioară. Acolo sunt stocate gândurile lor frumoase, de iubire, gânduri care nu se pot vedea până când oamenii nu emit un „bip”, aşa cum ai apăsa pe butonul unei telecomenzi.

Toţi pământenii suntem „călători” şi avem o steluţă ascunsă în piept şi am venit cu „invitaţie” atraşi de undele gândurilor, „numai de iubire”, chiar dacă unii nu le mai găsesc când ajung aici, câteodată… nici una. Atunci e „naşpa” rău de tot… nu înveţi de la început ce este iubirea. Şi, dacă gândul lor se aude străbâtând spaţiile, de ce nu-­l folosesc şi aici, între ei? Unii se „sperie” de­-a binelea şi spun că „nu se poate” şi se ascund în nişte nori tare întunecaţi, de care mi­-a fost „teamă” uneori.

Oamenii se mai plâng de ceva… şi încă foarte tare. Se plâng de TIMP. Ori spun că au „timp liber” ori „timp ocupat”, uneori îl transformă în „timp psihologic” sau „timp chronologic”. Primul este pentru ceea ce simţi tot adunând datorită computerului de „sus”, iar timpul cronologic este atunci când te uiţi mereu la ceasul de la mână şi­-ţi creezi o stare care se numeşte „grabă” şi atunci spun că „nu mai au timp deloc”.

Aşa că m-­am întrebat de multe ori: unde îşi pun/lasă oamenii timpul de nu-­l mai au?!… uneori spunând că nici nu-­l găsesc. Tare „suciţi” sunt oamenii…

Dacă l­a început toţi au fost  amabili cu mine, cu timpul m­-au abandonat spunând că „am crescut”. Crescuse doar corpul meu eu tot nu învăţasem să „simt”, că doar pentru asta venisem, nu?

Abandonarea asta m-­a derutat, nu ştiam să „simt” acel „mă doare”, aşa cum auzeam mereu în jur. Şi… am „spus” şi eu „Au! mă doare”. Cerule mare!!! Am fost „servită” imediat cu ceva care semăna a lovitură numai că nu se vedea pe corp nimic, apăruse o pată în dreptul inimii. M­-am uitat şi am văzut că era la toţi oamenii, mai mare sau mai mică, mai întunecată sau nu… Tot repetând din timp în timp ,,au", acea pată a făcut să uit, să uit şi eu de steluţă şi chiar am rămas singurică pe pământ. Începuse să mă „doară” că plouă sau nu, că pot face ceva sau nu, că pot comunica cu cineva sau nu… multe „dureri” şi toate deveneau prea grele pentru înţelegerea mea aşa că trăiam cu ele tot încercând să caut şi eu „ceva”, privind, ca şi ceilalţi, în jurul meu.

☼

Cine poate da un răspuns întrebărilor din poveştile citite cândva? Le transformăm în ,,noţiuni", în ,,tratate" de diferite dimensiuni şi cu termeni atât de diferiţi că ...dăm în boli cărora tot le căutăm ,,nume", operaţionale sau nu.

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm