Focul florii roșii

Am primit o Floare Roşie.

Culoarea ei de Foc Aprins mi-­a sorbit privirea. Un tremur uşor, îmbătător, m-­a cuprins într-o tandră îmbrăţişare, Am lunecat ameţită de atâta căldură şi putere, când degetele, palmele mele au mângâiat-­o uşor. Îndărătul ei se află un suflet, iar în acel suflet vreau să fiu şi eu.

Adoratorii iubirii fac cerc în jurul Florii şi întind braţele deasupra ei pentru a se încălzi.

Le întindem și noi cu  încredere deasupra unei Flori Roşii? Avem credinţa care ne poate încălzi? Avem sinceritatea şi puritatea sufletească că aşa este?!

Focul dinlăuntrul florii este veşnic. El reapare mereu. Mă gândesc uneori că, datorită nouă florile înfloresc iar şi iar. Mesajul lor  îl primim: iubirea este veşnică! Iar noi avem/trăim doar stări.

Până învăţăm să ne lăsăm cuprinşi în abandonul total, fiecare pas doare. Fiecare gând sună în mii de tonalităţi. Culorile se amestecă  iar înmiresmarea lor ne zăpăceşte. Nu mai ştim uneori de unde/cine este cel care ne dăruieşte Floarea Roşie. Arderea trebuie să fie deplină.

„Un visător de ceruri trebuie să descifreze în fiecare floare culoarea unui cer”, vine o şoaptă.

Originea florală a focului!

 Cât mister al vieţii care pătrunde în adâncimile cele mai abisale, cuprins într­-o sămânţă care va înflori în roşu.

 „Culoarea este o epifanie a focului, floarea este o ontofanie a luminii” – citisem cândva.

 Cred cu tărie: floarea lăuntrică a focului pătrunde fiinţa care i se dăruie. Nu se poate altminteri decât întinzând braţele deasupra florii purpurii, primind seva arzândă pe care o simţi cum trece din floare în tine. Şi devii tu purtătorul de foc al florii, tu însuţi rug de seve mistuitoare.

Am primit o Floare Roşie. 

Rugul aprins de ea mistuie ultimile fărâme ale trecerii mele.

                                            ☼

Sufletul trandafirilor se spune că aparține venusienelor care ne-au  lăsat o amintire atunci când au trebuit să părăsească această planetă. Pentru a nu ne simți singuri atunci când ne va fi greu, pentru a învăța că iubirea vindecă întotdeauna. 

Este o veche credință pe care o port  și eu în suflet.

                                                ***

Legenda spune că poetul Rainer Maria Rilke, făptură fragilă şi delicată, a descoperit prima oară semnele bolii care i-a fost fatală în dimineaţa când, pregătindu-se pentru întâlnirea cu o mare frumuseţe a epocii, egipteanca Nimet Eloui, s-a înţepat în spinii cuvenitului buchet de trandafiri. Rana, în loc să se vindece, s-a transformat rapid în ulceraţii întinse pe întreaga suprafaţă a braţului, iar apoi  a întregului corp. Ucis de spinul unui trandafir, floarea-simbol a multora din poezii sale.

Iar epitaful a dorit să fie: 

Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui

Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern

Iar L. Blaga a scris ,,Poetul”

 ....................

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,

de-un ghimpe muiat

în simplu albastru, însimplă lumină.

De-atunci, în frunzare-aplecate

privighitorile toate-amuţiră

uimite de cele-ntâmplate...............

                                ***

 O poezie superbă este și ,,Legenda trandafirilor” de George Coșbuc.

.......................

Din lacrimile plânse-n zori

A răsărit o albă floare,

Şi peste noapte-a ei plânsoare

S-a prefăcut în roşii flori.

Erau frumseţile luminii

Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?

Ea, biata, nu mai vede spinii

Şi-adună flori, şi mâna ei

Îi sângeră, dar nu o doare,

Că pentru-un spin avea o floare.

Aşa e scris în cartea sfântă

A legii legilor. D-atunci

Răsar aceste flori pe lunci.

Flăcaii-n poezii le cântă

Şi le slăvesc d-atunci pe drept,

Nevestele le pun la piept

Şi fetele le pun în plete.

Şi-n templul zeilor doi miri

Împodobesc cu flori vestmântul

Şi mame triste pe mormântul

Copiilor pun trandafiri.

De ei cine-şi ascunde faţa

De teamă că de ghimpi sunt plini?

Şi dacă viaţa are spini,

De ce te plângi că-i rea viaţa? 

Lasă-L să-ți vorbească. Ascultă !!!

Cum sunt eu acum?! Și ,,vederea interioară” alunecă blând înlăuntrul tău. Nu cauți acolo nimic. Nu ,,priveliști”, nu un nume, nu cauți sau aștepți pe nimeni acolo. Acolo e o ,,suspendare”. Atât !!! acolo EȘTI TU ÎN CLIPA PREZENTĂ. Dar asta AFLI fără cuvinte, fără nici o trăire. Pentru că trăirile aparțin trecutului și devin viitor. Clipa când te ,,scufunzi” punându-ți întrebarea este ACUM. Ești TU în deplinătatea unei tăceri atotcuprinzătoare a Nimicului în care TOTUL este viu. Intotdeauna va înflori un zâmbet pe buze. Cel mai enigmatic zâmbet. ȘTII cine ești. Treptat dacă ai răbdare vei și afla. Dar...NU asta trebuie să fie țelul. Ci acea infinitezimală clipă.

Cum sau cine sunt eu acum !? Nu un răspuns e important. Așa suntem obișnuiți: să aflăm un răspuns rațional, să aflăm ,,coordonate” valabile care să ne fie ancore. AȘTEPTAREA răspunsului este PREZENTUL. Și tocmai atunci descoperi INFINITATEA din tine. Care nu are nimic de-a face cu trăirile aleatorii de până acum. Simțurile sunt suspendate pentru o secundă. Pentru că ele sunt catalizatori între noi ca energie și o realitate consensuală care ne-a fermecat și determinat să trăim numai în granițele ei. Dar se poate și fără ele - măcar pentru o secundă. Nu le vom uita. Dimpotrivă.

Terapia Iertării nu o putem realiza fără starea de ACUM. Sau Ruga părintelui Gherontie. http://dor-danaela.blogspot.ro/2014/05/doamne-intoarce-i-la-bunatate-si.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2014/07/terapia-iertarii.html

Orice, ORICE s-ar întâmpla în jurul nostru, implicați fiind cei dragi sau alții nu e întâmplare. Privesc ,,întâmplarea” ca un semn de a realiza ceva. Ca o atenționare, un avertisment. Întâmplarea duce la sincronicități, la coincidențe când chiar e necesar și urgent să o luăm în seamă.

Are copilul, soțul/soția, mama, tata, mama etc probleme și vrem să ajutăm?! CINE ajută?!

 CUM ești TU în minutele CÂND spui o RUGĂ, când trimiți UN GÂND bun, blând?!

CE ? CUM este în tine?!

La nivel subtil rezonanța este PE TOATE PLANURILE. Părintele Rafail Noica îndrumă: ,,Doamne, șoptește TU iubire/bunătate/îndrumare/ alinare/iertare/ binecuvântare.... în inima .... ” ATÂT !!! Nu trebuie să scrii o epistolă cu ,,îndrumări” pentru că TU îți vei pierde ,,ideea de bază”. Vei aluneca în lamentări. Iar lamentările duc la multe scoțând din tine chiar și nemulțumirea față de Dumnezeu care... până acu* nu a făcut nimic și a lăsat să se ,,întâmple” o năpastă. Undeva în noi există această convingere. mai bine să recunoaștem decât să ne ascundem, provocându-ne daune psihice, sufletești. Dacă tot vorovim și vorovim, la asta ajungem pentru că avem necredința implementată în noi.

http://reiki-jurnalulunuimaestru.blogspot.ro/2013/03/satelitul-doamne-parintele-rafael-noica.html

Repetarea ,,Doamne, Împărăteasa  Lumii, întoarceți la bunătate și rugăciune pe toți vrăjmașii mei” – ai mei, cei din mine nu din exterior fără ,,intonații” ci doar ,,alunecând în interiorul tău”. Asta înseamnă să transformi treptat o realitate din exterior – schimbându-ți ÎNTÂI interiorul tău,  și de ea vor beneficia cei dragi, cei din apropierea ta.

,,Schimbarea realității” ! Pentru că trăim ÎN realitatea gândirii noastre iar gândurile sunt doar verbalizări ale realității proprii. Că ne mai întâlnim și cu alții pe acolo, e adevărat. Este în conformitate cu legea rezonanței. Nimic mai mult. Și ei dar și TU sunteți pe aceeași frecvență. Schimbă-te tu nu pe ei. Sunt prea mulți și nu vei reuși. Și chiar dacă este numai unul implicat , DE CE ești tu pe aceeași frecvență cu el?!

Frecvența Dumnezeu este cea mai puternică ! In această frecvență nu-ți trebuie scuturi de protecție, amulete, fel de fel de ziduri. Dimpotrivă, zidurile deja le avem.

RUGA ,,DOAMNE întoarce-i ..... ” nu se rostește cu patimă, cu tremoooluri, cu pauze sugestive. Ci REPETITIV! Cel mai sugestiv exemplu este ,,Doamne miluiește”  care se repetă de 40 de ori să spunem. Incontinu, fără pauze ,,sugestive”. E ca și cum am satura subconștientul care se va deschide lăsând calea directă deschisă. Însă asta cere un pic de timp și neimplicarea noastră ,,simțită”. Implicarea este dar la un alt nivel pe care nu trebuie să îl cuantificăm pentru că încă nu suntem în stare. Percepția asupra divinității este distorsionată cu ușurință de rațiune care te ,,aruncă” în vechile foldere ale neîncrederii, ale patimilor.

Ajungi să rostești Ruga și, la un moment dat, când rațiunea se ,,trezește” nu mai știi Ruga, nu-ți mai reamintești cuvintele ei. Superb! Tocmai ai realizat o legătură DIRECTĂ cu divinitate!!! Știu. Mulți au un fel de ,,colaps”: aoleu, am uitat cuvintele !!! foarte bine!!! De asta e necesar să o avem scrisă pe ceva, să o purtăm în buzunar, în geantă. Tocmai pentru asemenea clipe. Ca să reluăm.  Acea ,,cădere”, ,,uitare” este calea dar... pe care o alungăm neștiind ce înseamnă. Reluarea rostirii după un asemenea moment este o adevărată Binecuvântare. 
Vă doresc să trăiți cât mai multe asemenea clipe. Vă veți schimba pentru totdeauna. La fel  treptat, și cei din jur.
 Pentru că Unica Forță Reală este Dumnezeu. Unica Putere ! vorbește direct cu El. Dar fără să te vaiți. Incă odată: când ne văităm deja și învinovățim. Nu e cazul. Copilul cere ajutor și îndrumare când nu știe ce să facă. Și cineva îi poartă mânuța ca el să învețe să scrie (o liniuță, un oval, un spațiu lăsat ... ) cineva îl învață cum să rostească cuvintele, sensul lor. Noi ?! om fi ,,maturi” dar avem de învățat nu de explicat vechile paradigme prin: ,,așa cred/văd eu”.

Cerem îndrumare?! Păi primește-o dar nu în conformitate cu dizarmoniile deja existente în tine... după care îi măsori  pe ceilalți.
 Binele tău este Dumnezeu, dar și binele tuturor. Iar El se manifestă prin oameni. 

Devin-o manifestarea Lui dar ÎNTÂI în propria viață. Așa va ajunge și la alții. Repet mereu: peste Dumnezeu nu treci decât tu voind să impui ce/cum vrei tu. Atunci pentru CE te rogi la EL?! Să facă ÎN locul tău CE vrei TU?! Adică EL nu ȘTIE ?!! se pare că uneori nu prea credem că EL știe. Și musai să îi spunem noi. Pare ,,interesantă” – cel puțin, această atitudine.

Ai grijă de tine, lasă-L să te îndrume, să se manifeste și vei vedea .... nevăzutul! 

Manifestarea !!! Să nu deveniți habotnici. NIHIL SINE DIO ! însă fiecare ÎL manifestă! Și tu , și el/ea. Nu numai manifestarea ta este bună. Ai grijă de tine, de gândurile tale și cere ajutor dacă /când nu te simți în stare să treci peste o încercare. Te va ajuta. Și atunci uimește-te, recunoaște ceea ce El a făcut schimbându-ți și ție viața. Așa ajunge și ÎN tine Farmecul Divinității. Dar dacă tu crezi că ai provocat PRIN Rugă schimbarea universului ... sigur te-ai dus în alte zone. Te amăgești și orgoliul te va ,,prinde” în mrejele lui.

Cu cât devii părtaș cu atât manifestarea LUI va crește. Dar atenție la ceea ce se numește ,,sminteală”.

Imi doresc să vă fie de ajutor cele scrise. Întâi reluați citirea și practicați  idee cu idee. Nu este important că ați citit și v-a plăcut. Dincolo de cuvinte , care nu pot cuprinde decât orientativ, sunt ,,nenumirile”. Aflați-le în voi. 
Dumnezeu este Cea mai Măreață Ființă dar ființarea Sa nu stă în puterea noastră de a o cuprinde. Ea există și ...EXISTĂ !!! atât. E uluitor. Atât. EL este Măreția ! a Sa dar și a noastră.

Lasă-L să-ți vorbească. Ascultă- L !
ascultarea inimii, a Sufletului și nu a auzului. Pare o supunere dar ea va deveni Înțelepciune.

Doamne, Prea Mărită Împărăteasă a Sufletului, mulțumesc!

Revenirea

Doamne, recunosc că TE IUBESC ! Nu știu cum și cât și niciodată nu îmi doresc să știu asta. Pentru că Iubirea mea va crește mereu, mereu și mereu  până voi deveni din scânteie o flacără!!!

Cum să fii fericit atunci când auzi ,,suntem cu toții păcătoși și plătim pentru ....” urmând o listă lungă cât toate meridianele. Cum să te apropii cu încredere de Dumnezeu și Maica când deja de sute de ani  auzi că ești impur, plin de toate nenorocirile și amăgirile și imperfecțiunile...

Fii CURAT , CURAJOS și BUN cu tine însuți ! IUBEȘTE_TE OMULE !!! Iubește-te că EXIȘTI azi, acum. Cu toate imperfecțiunile tale ....gândite de alții care ți-au creat propria VIAȚĂ !!! Așa am fost condiționați și noi și părinții și străbunii... Așa lăsăm să funcționeze pe pilot automat Viața !

Oamenii au învățat să fie ,,aiurea”. Sunt în marea majoritatea determinați să se simtă josnici, murdari, tributari cine știe căror păcate și, cum se întâmplă ceva cum scormonesc în ,,arhive” (amintiri proprii sau din neam) începând să se teamă de cine știe care urmări. Sau considerând că e nedrept. Sau multe alte stări care îi scot din circuitul vieții de ACUM.

 Avem asemenea programe în noi, fiecare. Ce facem cu ele este important. ACUM în clipa când tot noi le activăm din ,,eroare”. Pentru că am venit să învățăm. Nu să risipim în fiecare clipă energia din noi pe bau-bauri. Începem să știm asta dar la CUM – ne înpotmolim pentru că ar trebui să ne privim pe noi, înlăuntrul nostru = zonă tabu pentru cei mai mulți. Știți că orice Energie urmează gândul și apoi devine stare dacă e susținută mai mult timp?! Știți că un gând emis ( când nu e susținut) pleacă și se întoarce mai puternic?! ( hrănit din întîlnirea cu altele asemănătoare).  Lăsați satanismele deoparte. Au fost bune pentru acum 100 de ani. Asumați-vă stările proprii și ... VIAȚA !!!

Se spune că în om e un înger și un demon. In Om este doar Divinitatea. TU alegi ce coloratură dai zilei. Am ,,învățat” multe, acum ,,alegem”. Asta este reala Putere a Omului. Liberul Arbitru.

Imi spunea cineva zilele acestea că în fiecare zi citește postarea ,,Satelitul Doamne”. Dar voia o metodă de ...protecție împotriva cuiva. Mărturisesc că am trecut prin bucurie – că citește , apoi fulgerător am simțit o mare dezamăgire. Grea încercare pentru cei care nu se ,,privesc”. 

La ce ducea dezamăgirea mea, a mea proprie ?! Să o judec?! Să fiu împotriva unui suflet care se chinuia singur și să-i mai țin și eu o predică?! Dezamăgirea e doar ca un folder care există în fiecare. Nu contează cine te mai determină să mai adaogi ceva ca să îl activezi. Aș fi trăit în ziua aceea căutînd alte și alte prilejuri de dezamăgire. Care sigur ar fi venit.

La REACȚIILE interioare trebuie fiecare să fie atent. Nu la ale celorlalți.

De ce dezamăgire?! Pentru că scrisesem de multe ori că : SATELITUL DOAMNE NU POATE FI DOBORÎT DE NIMENI !!! Din afara ta! Doar de ....tine însuți. Aici e mai dificil dar de înțeles înțelege fiecare, sunt convinsă .

 CINE poate doborî FORȚA care ne-a creat?! Aici va trebui să ,,lucrăm” fiecare. Să avem Puterea acestei convingeri. TOTALE !!! Iar asta se deprinde, se învață. Nici nu e nevoie să ,,zici” ci să nu ,,uiți” – ceea ce facem. Nu-i nimic. Revenim fără a ne lua la luptă că ,,iar am uitat”, ce păcătos mi-s. Lasă clipa trecută DEJA. Nu o fă un veșnic prezent. 

Conștientizează mereu și mereu prezentul ținându-te de el. Se învață. Metodic și sîrguincios.  ,,Am greșit/uitat?! + Iartă-mă” . Apoi va mai veni o clipă a uitării dar tu deja vei mai puternic. Și vei uita din ce in ce mai rar. Atâta tot. E o traumă autoînvinovățirea din care ieșim cu greu.

Tot ce am scris a durat cîteva secunde. Depindea de mine CE îi transmit ȘI la nivel empatic, subliminal ființei din fața mea. Mai mult decât prin vorbe. Nu m-ar fi crezut. Este minunat să vezi cum în celălalt se naște încrederea fără exaltări. Pentru că percepția asupra Satelitului Doamne așa fusese. Percepție și nu deplină încredere. O va căpăta treptat. Așa ne ajutăm unii pe alții. Asumându-ne cum suntem noi ÎN noi. Și asta vom face mereu și mereu până vom pleca de aici.

 De câte ori am ,,sărit” peste asta?! de multe ori. Și tot de atâtea ori am învățat. Și am mulțumit că este atât de minunat pe Pământ ! Nu contabilizând pe alții ci doar pe tine treptat și fără să te renegi. Doare! Prntru că renegi FRUMUSEȚEA OMULUI acoperită de multe. Se poate explica asta în zeci de moduri.

Simplitatea vieții de până acum a fost mai puțin traumatizantă sufletește ca acum. Comunicarea instantanee între pământeni a dus și la însingurare. La depresii.

Nu dezicerea de Dumenezeu ci de Creația Sa = OMUL ne face să suferim. ,,Aici e penitenciar, aici e păcatul, aici e plata datoriilor veșnice dacă întrebați pe ,,unii”. ETC....”. 

Dacă mă uit în jur depinde ce văd în raport de ceea ce este în mine. Văr cum alții se chinuie, văd cum suferă căutând... văd cum sunt manipulați de unii care care au ales să facă asta din diverse motive. Dar... pe TINE cine?ce te determină să intri în lumea pe care EI o vor așa?! CREAZĂ și tu LUMEA ! Nu boscorodi pe alții. Înseamnă că te plîngi de lumea pe care o lași să te invadeze și tu nu depui nici un efort de ....gândire, de observare. INERȚIE! Am am spus de această Lege a fizicii care este prezentă și în viața noastră.

Suntem păcătoși și ...plecăm în pelerinaje ca să ne mântuim. Sigur drumeția ne va face bine o vreme. Nu focul iadurilor (pârjolul  care se strecoară în sufletele însingurate), ne va face mai frumoși , buni și fericiți. Sigur că energia acelor locuri ne va încărca pentru o vreme. Știm bine asta. Sunt lucruri dovedite, clare. Nu ,,miracole”.

Divinitatea să fie OGLINDA fiecăruia. Nu iadul. Pentru că relaționarea cu cineva ne arată pe ce/care lungime de undă suntem. Te gândești la vecin?_ești pe lungimea lui de undă, chiar dacă ,,nu se vede” dar....se simte. Ne trăim gândurile în noi. Gânduri care devin sentimente, boli. Pentru că transmisia se face în două sensuri. Noi trimitem gânduri - el trimite. Ping pong sau ...lupte cu săbii,pumnale, pumni, după moda spirituală din ultima vreme. Funcționăm și pe acest plan de existență ( puțină informație din fizica cuantică ar fi de un real ajutor). Deci : suntem ocupați să ne ,,gândim” vecinul. Ce vom atrage? Gânduri și oameni asemănători . NU! Nu cu vecinul ci cu NOI ÎNȘINE din acel moment. La servici, la piață, în tramvai, în propria casă.

Te gândești la Dumnezeu?! Ești pe lungimea Lui de undă. Începi, treptat, să ÎL auzi, să ÎL descoperi în tine. Dumnezeu se ascunde cel mai bine în ...oameni. În fiecare în parte. Însă TU trebuie să ÎL descoperi. Și atunci COBOARĂ RAIUL PE PĂMÂNT ! daaar ...fără extazieri ! fiți foarte, foarte atenți la asta. Aici mulți devin așa, habotnici. Trăiți voi înșivă și lăsați și pe alții să trăiască. Dacă vor vedea /simți că e mai bine la voi, vor dori și ei. Așa, doar așa se schimbă lumea. Nu cu forța dinafară. Ci cu statornicia dinlăuntru.

Uită toate fricile, spaimele. Lasă-le celor care le-au provocat !!! spun unii. Eu cred că NU !!! pentru că SPAIMELE, FRICILE, DEPRESIILE  conțin o cantitate enormă din PROPRIA NOASTRĂ ENERGIE împachetată într-un ambalaj de o vibrație joasă. Care nouă ne provoacă boli. Care aruncate în afară provoacă răni și războaie.

Folosim propria energie pentru a ne îmbolnăvi sau pentru a distruge pentru că AȘA am fost determinați, preprogramați până acum.  Să ,,rulăm” tot așa?! Nu căutăm vinovați acum. Ar fi pierdere de vreme, de energie. Conștientizarea ne este de ajutor în a hotări cum să fim începând de acum, din clipa prezentă. Dar să nu creadă cineva că doar asta este suficient. Am ,,zis” și gata. Zi de zi va trebui să fim atenți cu NOI ( lăsați pe alții în pace, oricând vor putea să v-o ia înainte și rămâneți voi în urmă tot ,,amendându-i”). 

Acceptarea cu seninătate că avem de trecut prin așa zisele ,,încercări” trebuie să ne-o asumăm. Mulți nu vor asta, consideră că orice schimbare e permanentă. Și când ți-e mai bine... aluneci din nou. De ce?! Pentru că ai ,,adormit” în bucuria că ai o casă, un cățel.... Pentru că NU AI RELAȚIONAT CU DIVINITATEA. Nu supunându-te EI ci bucurându-te că EA există, lăsîndu-te fermecat mereu de VIAȚĂ. Sunt  sute de nuanțe. Dar toate înseamnă echilibru, nu extazieri din care ieși și te înspăimînți vrând și căutând alt drog....spiritual. pentru că spre asta se tinde. Mai multe ,,impulsuri” din afară fără a fi atenți CE se petrece în- lăutrul nostru. Asta e INSINGURAREA de noi înșine. Și devine dominantă dacă nu suntem atenți. Ni s-a spus în fel și chip până acum. Alegeți statornicia propriei înțelegeri și confirm-o mereu și mereu prin TINE însuți, nu după reacțiile altora. Nu depinde de ele.

Divinitatea să fie unitatea în care te mărturisești TU ca OM. Avem curajul acesta?! După toate zecile de spaime cu care venim (implementate genetic) acum, când simțim cât de minunați suntem, începem să baleiem între vechile concepte și ceea ce se naște cu putere în inima noastră. ,,Ești păcătos, aici este temniță, penitenciar cosmic” și multe, multe altele. O fi...pentru unii care așa determină să fie ascultați și prin care se ia din Puterea fiecăruia. Nu e rău nici asta pentru că te determină să spui NU,sau să accepți fără să gândești, că te dezici  de Dumnezeu. Dar... dacă am venit aici să sublimăm MATERIA, să o facem inteligentă ?! acea inteligență durabilă prin care să ajutăm întâi pe noi și apoi pe alții?!

Trebuie să acceptăm că este deja o mare diferență în gândirea/percepția noastră, între noi și părinții noștri. Ei nu au avut posibilitățile și îndrumările pe care le avem noi acum. Este suficient că ne-au dat viață.

Știu că este nevoie pentru mulți, ca și pentru mine, de a TRĂI /SIMȚI forța, energia din care suntem formați. Altfel sunt doar vorbe sau stări pasagere. Fiecare a ales o cale personală. Am nevoie de confirmări. Le caut din trei surse. Așa mi-am propus și nu prea trec peste asta. Incerc - ca să fiu sinceră. ReiKi m-a ajutat mereu până acum. E o denumire a unui sistem care se redescoperă în fiecare doar prin practică. Fizica cuantică o consider pe primul loc. Așa descoperi PUTEREA din CREAȚIE și rămâi mut de uimire și fascinație smerită în fața IMENSEI și de nepătruns REALITĂȚI DUMNEZEIEȘTI. Dar pe care realizezi că o folosești după bunul plac – fie că știi asta fie că nu. Insă informându-te afli că DA! Atunci apare FRICA ! nemărturisită dar sigur apare: gândurile, stările tale crează realitatea! Văleu! Cum să CREZI asta?! Nu e bine! Cum să renunț ,,io” la a-l mai bîrfi ( zicem ,,observa”) pe vecin ( nu am nimic cu vecinii mei, nu îi pomenesc pe ei aici, sunt oameni extraordinari. E doar pentru explicitare.). Cum să renunț la a fi nemulțumit, supărat, anxios?! Vai de mine !!! cum voi fi sigur așa că mai exist fără toate ,,coloraturile” astea?! CE pun în schimb ?! aici apare depresia sau oricare altă formă de însingurare, durere.... ( continuați fiecare).

Prima dată când am ,,simțit” hiperspațiul între/dintre palme am plecat... să mă plimb ! Eram fericită! Ceva se năștea în mine, o conștientizare pe care nu voiam să o pierd exaltându-mă. Ci voiam să o statornicesc înlăuntrul meu. Pentru că descopeream cu SPAIMĂ ce Putere este INLĂUNTRUL meu. O spaimă care mi-a prins bine. M-a ținut ,,trează”. Noi absolutizăm în ,,bun” sau ,,rău”. Dar ce e bun pentru unul pe altul îl trimite la balamuc. Știm asta. A trecut ceva timp de atunci. Au trecut multe ,,încercări” dar ,,ce nu te omoară te face mai puternic”. Pentru mine a apela la știință și la cunoașterea antică au fost doi stâlpi de nădejde în a practica pentru a descoperi cît de minunat este AICI. Fără entuziasme de prisos care și acelea îți papă din energie. Zi de zi (mai am sărit câte una-recunosc, ca să fiți și voi pregătiți în a fi sinceri cu voi) descopeream câte ,,ceva”. Nu am căutat nume, tipare mentale. Pentru că m-aș fi blocat singură. Când deschizi geamul de dimineață intră o anumită lumină la prânz alta, seara, noaptea alta. Doar să fii conștient că așa este natural, firesc, minunat. Să nu cauți explicații, cuantificări ci să te bucuri de fiecare etapă. Să TRĂIEȘTI ! Ea devine statornică. E un pic dificil de explicat dar știu că se înțelege.

TRĂIM frumusețea dumnezeiască și asta este ceea ce se așteaptă de la noi. Și NOI o dorim cu ardoare. Dar... ne închidem ochii și devenim atașați de lucruri. Nu spun că nu ne sunt necesare. Dimpotrivă. Bon. Hai să dau un exemplu. Cât nu am suferit pentru ...o fustă! O dădusem cu împrumut și a fost pierdută. Mamăăăă ce dezastru. Mă DUREA SUFLETUL. Mă supărasem pe persoană, pe mine că i-am dat-o . Calamitate, ce mai! Cerule! Ce lecție superbă a fost. Am depășit-o greu. Fusta aceea avea să se continue cu un colier de perle. Atunci am înțeles că mai rămăsese ,,ceva”. Și nu apelasem la DA sau NU, fără ranchiună, fără spaima că ,,da dacă pierd și acum”. Astea sunt nuanțe subtile din noi. Vrem să le conștientizăm sau ...ne prefacem că nu le-am ,,auzit”. Cred că asta este una din Puterile omului de acum. De atunci...liniște. Defapt au început să revină/apară lucruri pe care le uitasem, le crezusem pierdute. E doar un exemplu prin care trecem mai toți.

Statuile : Cucuteni, 4050-3900 î.e.n.

N.B. am ales această imgine pentru frumusețea și înțelepciunea străbunilor care ... ȘTIAU !

....................voi continua . 

STELELE

A căzut o stea și credința populară ne spune că un suflet a plecat pe unda ei la dumnezeire. Cade o stea și se ridică un suflet ... Tare frumoasă imagine!

Fiecare avem steaua proprie prin care privim lumea de aici, în fiecare zi sau noapte. Noaptea luminăn tainic și pe alții. Când ne descoperă , trimitem lumina parcă anume acelei persoane. În timpul zilei însă privim totul, putem vedea totul, datorită Luminătorului mare și perfect. Fiecare avem o stea, fiecare suntem o stea.

Lumina din fiecare o dăruim zi de zi,noapte de noapte. Copacii există pentru că noi îi privim, florile există pentru că noi ne bucurăm de mireasma lor, marea și vântul, munții și cerul există pentru că fiecare din noi îi facem să fie vii, prin noi înșine.

 Când nu ne bucurăm , fiind aici, totul moare înainte de a pleca pe unda dumnezeirii. Când nu ,,observăm” sufletele minunate de lângă noi, ele devin triste, stinghere, sau agitate și răscolitoare. Oricum s-ar manifesta, ele cer să le privim ca să le vedem lumina din ele. Atât! Iar dacă privim așa, luminăn ,,ceva” din fiecare, lumina proprie devenind mai puternică. Căpătăm și curaj că se poate și așa. E cel mai minunat ajutor pe care îl dăruim altora dar și nouă, în primul rând. Așa ne vindecăm de singurătate, de depresii, de micile sau marile necazuri, de dureri trupești sau sufletești. Așa devenim ...terapeuți, chiar fără certificate autorizate: existând în lumea aceasta și onorând-o clipă de clipă. Devenind conștienți cât de minunată este.

 Cerul și pământul sunt așa cum le privim noi. Căutați și vedeți că așa este. Le privim cu teamă- vom trăi teamă față de orice, atrăgând lipsuri, le privim sau ...nu le privim și atunci apelăm la imaginile altora .Da! apelăm la imaginile altora despre lume. Cel mai facil și mai ,,ușor” mod de a trăi. Dacă este o imagine frumoasă ne entuziasmăm dar netrăind-o noi înșine în adevărul profund al ființei, devine o poză făcută de alții. Închide ochii apoi deschide-i și privește TU lumea așa. Atunci da, o vei vedea cu adevărat.

 Fiecare strălucire a unei steluțe, este unică. Când însă nu mai este ...ceva din noi dispare.Tocmai pentru că nu mai are cine ne privi. Cât de rău ne pare că nu ne-am lăsat îmbrățișați mai mult, cât de rău ne pare că nu i-am primit căldura cuvintelor sau armonia tăcerilor, în clipe care acum sunt goale, dar ar fi putut fi pline și am fi rămas mai puternici, nu pustiiți.

Când plecăm de aici, dispare o lumea pe care noi am privit-o?! Nu. Dar poate rămâne mai maiestoasă, mai puternică, mai minunată sau ...nu! lăsăm ceva din existența noastră AICI. și suntem răspunzători de asta.

Noi, fiecare suntem o stea care luminează pământul făcându-l atât de misterios din înalturi. Cât timp suntem aici să luminăn cerurile din noi și din jur!

 Avem o unică credință: să vădă Dumnezeu cât de frumoasă este Creația Lui! 

Fragilitatea gingăşiei

                                      Tablou de http://willemhaenraets.exto.org/

Îi sunt recunoscătoare pentru marea lecţie de iubire dată. Nici nu ştiu cum îl cheamă. Ne oprisem la un popas să mâncăm, să ne mai dezmorţim. Peisajul era superb. O linişte în care fiecare fir de iarbă se căznea să se înalţe în primăvară, (o uriaşă victorie a vieţii din adâncul întunecat al seminţei), norii pluteau ici şi colo, străvezii, lăsând cerul să se bucure de splendoarea pământului.

Ceva s­-a mişcat în dreapta mea aşa, ca o părere. Doi ochi uriaşi mă priveau. Atingeau cu delicateţe dar ferm totul în mine, parcă verificau fiecare celulă, fiecare vibraţie. Am simţit cum mă predau acestui… seismograf ,care înregistra şi scana totul. Verifica rând pe rând, plimbând privirea aceea adâncă şi misterioasă prin întreaga mea fiinţă. Şi, ciudat, aveam încredere. Nu ştiu în ce, de ce… dar aveam încredere în cel căruia îi aparţineau ochii tulburători de luminoşi.

Aş fi vrut să se apropie… aş fi vrut să mă apropiu… Era o fragedă sfială între noi, în noi… Aerul părea încărcat de mii de volţi (aşa gâneşti într­o societate supertehnologizată), încadrându-­ne într-­un spaţiu propriu, numai al nostru. Am ridicat încet mâna. Şi în clipa aceea am simţit degetele  mângâind o piele catifelată şi lucioasă şi netedă… În ochii lui apăruse un fel de mirare dar şi bucurie. Cineva îl mai mângâiase aşa, ştia bucuria ei.

Fragilitatea gingăşiei, asta simţeam în suflet! când tu însuţi ai vrea să spui ceva, să te apropii cu un gest de cineva dar… străbaţi spaţii de câtiva centrimetri în… ani lumină! Sunt cele mai minunate clipe, pentru că trăieşti veşnicia care este cuprinsă doar în clipa prezentului. Ea se dilată spre un viitor care devine aidoma. Şi atunci crezi că este tot o clipă, dar cu ceva mai multe secunde decât ştiai până atunci. Intri în nemurire.

Palmele mele au alunecat, aproape fără a-­l atinge, spre minunea din faţa mea. A înaintat încet, privindu­-mă ţintă, până i­-am înconjurat gâtul lipindu­-mi obrazul de el. Mirosea a primăvară şi lăptic, a iarbă şi iubire. A închis ochii şi s­-a lăsat îmbrăţişat. Imagini dragi au apărut sub ploapele mele închise, a altor călători/zburători celeşti, de demult, mai de dinainte dar cu care am străbătut mereu spaţiile. Spaţiile din noi sau din universuri. Iar mânzul ăsta mititel şi fragil care îşi adăpostise boticul în palma mea, care deabia învăţa să meargă, era întruchiparea, zămislită pământean a visurilor prin care Dumnezeu ne dă posibilitatea reamintirilor, prin tot ceea ce ne înconjoară.

A venit stăpânul în fugă după el. Ieşise singurel… la plimbare!!! Un om bun pe care minunea de mânz l-a recunoscut după voce. I-a pus o legătură după gât şi a vrut să îl ia.

,,Mai îmbrăţisaţi­-vă odată!” a spus râzând omul, văzând cum ne privim, eu şi mânzul. Şi, om cum mi­-s, am spus îmbrăţişând mirarea din faţa mea: „Să fii cuminte. Să creşti mare şi voinic”.

                                                    

                                                       ☼

Am rămas cu amintirea acelei fragile gingăşii prin care ne-­am apropiat. A redeşteptat în mine ceva, înţelegerea începuturilor. Când tu crezi sau, mai bine zis, simţi apropierea de cineva, clipe în care se clădesc mii de culori şi sunete, mii de cuvinte care devin poeme nerostite şi pe care le înveţi desluşi mai târziu, uneori cu nostalgie. Când fragilitatea fiinţei umane în care suntem se poate prăbuşi în neant, între cei doi.

Darul iubirii necondiţionate care izvorăşte din noi în asemenea clipe este tulburător. Îl trăim cu precădere faţă de tot ceea ce ne înconjoară, şi flori, şi animale şi oameni. Cu o excepţie: când apare iubirea de cuplu, între doi oameni.

 Gând şi simţământ contopite în credinţă. Când citim aceeaşi filă din cartea vieţii, când fiecare cuvânt vibrează în adevăr adevarat inseparabil pentru amândoi.

Puterea care se naşte nu este datorată cuvântul în sine ci spiritul în care este el acceptat şi manifestat de amândoi. Eşti, trăieşti sublima stare de acum. În acum nu vrei nimic şi ai totul. În acum nu poţi schimba pe nimeni şi nimic, pentru că e totalitatea. 

Toţi trăim clipe din acestea. Acest acum este uluitor. Este echilibrul, starea absolută. Şi, a spune celuilalt „te iubesc” este cel mai frumos dar a spune… „Cred că mă iubeşti” este şi mai frumos. Asta după ce trece ceva timp, când încep manifestările umane cu acel „ai spus că mă iubeşti”. Fiecare gând poate fi trăit; fiecare gând poate fi întrupat vizibil. Orice stare în care eşti, aceea îţi întreţine viaţa.

Dar între două fiinţe, starea aceasta trebuie să se transmită continu. Să fie ACUM.

 Întreruperea ei înseamnă că unul are alte priorităţi, unde pe care transmite în alte zări. Şi deobicei nici nu acceptă că ştii. Şi ieşi din clipă. Din clipele vieţii. De ce nu au oamenii încredere decât din când în când?! JOCURILE… umane! Doar umane. Pentru că revenirea la starea sublimă în care un botic mic şi cald al unei fiinţe fragile se aşează în palma ta şi, ştii că eşti pe cea mai frumoasă planetă a iubirii, se face prin graţia LUI. Şi iubeşti totul atunci.

Mulţi spun că este posesivitate, dacă gândeşti aşa. E o subtilitate a stărilor dificil de de marcat. Şi asta datorită diferiţei constituive dintre bărbat şi femeie. Şi între care s-­au interpus multe între timpurile parcurse.

Iubirea este unica forţă care devine indestructibilă când o laşi pe ea să se manifeste. Altminteri se transformă în reproş, sau aşteptare zadarnică. Primitorul când nu spune nimic e doar un primitor. Îl las să se bucure pe deplin, şi mă bucur şi eu. Renunţarea la a cere răspuns… Un gând minunat a rămas undeva. Nu se pierde. Bucură în acea clipă pe cineva şi asta trebuie să te bucure şi pe tine. Şi pot să gândesc că a plecat spre stele şi luminează multe, multe  planete.

Când însă este întrupată în amândoi, atunci devine comuniune, aceeaşi cupă din care sorb amândoi nectarul divin, dar care nu este a niciunuia, ci a LUI. Ei, aici este fragilitatea fiinţei umane. Crezi… te apropii cu sfială, secundele devin eternităţi şi clipa rămâne uneori suspendată în trecut. Întoarce-­te de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie şi mergi în armonie înainte.

Începutul?! Este o stare sublimă de adorare a tot ceea ce este dumnezeiesc în om, dar şi în tot ceea ce ne înconjoară. Pentru acele clipe în care acordurile inimilor şi făpturii au fost un unic şi celest cânt, mărturisesc că sunt deplin recunoscătoare. Şi de am fi suficient de liniştiţi pentru a auzi sunetul inimii, al credinţei, am şti ce se înţelege prin „muzica sferelor”, armonia auzită numai de zei.

Un lucru este sigur: Magia sublimă a Iubirii există! Darul de veşnicie a fiinţei fiecăruia. Nimic nu ni se întâmplă dacă nu există în propria noastră natură, iar iubirea este întotdeauna.

                                                           ☼

Îmi voi lua „aripile mele de dimineaţă” şi mă voi înfăşura în ele. Când soarele va străluci voi atinge cu ele marginile mării apoi mă voi odihni pe culmile munţilor pentru a fi cu o secundă a clipei mai aproape de Dumnezeu!

☼

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm