Lumea este creatia ta

Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele. Recunosc, știu că prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul. Iți mulțumesc! Iți sunt recunoscătoare!Te iubesc!

Atunci când aplicăm T:I: e nevoie să învățăm câteva elemente inițiale.

Starea de meditație, în care să implicăm toate cele cinci simțuri, este necesară. Se știe că o întâmplare se înregistrează instantaneu pe zone diferite ale creierului. Și vizual, și auditiv etc.

Ne adresăm divinității, cu încredere, așa cum am vorbi cu cel mai bun prieten. Ne lăsăm cuprinși în Puterea de comunicare pe care așteptăm să se întâmple.

Spunem ce vrem, ce avem nevoie. E cea mai completă mărturisire pe care am făcut-o vre-odată.

Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele!

Gândindu-ne intens la o persoană, la clipele neplăcute, o facem prizonieră. Unda energetică devine foarte puternică. Ne cerem iertare din toată ființa noastră, atunci când suntem convinși în mod sincer, când nu ne îndoim deloc de acest Adevăr.

Este o eliberare cum nu poate fi explicată prin cuvinte. Ce se întâmplă nivel celular se simte cel mai bine. Să nu aveți așteptări ca să se întâmple, neapărat, foarte repede. Nu are importanță când se va întâmpla. Importantă este starea în care ne vom adânci zi de zi, făcând această auto-terapie.

Avem pe mulți strâns legați de noi. Nici nu ne dăm seama. Apar cazuri, așa cum am văzut recent, că micile nemulțumiri zilnice, hrăneau marile neiertări, devenite deja traumă, din cu totul și totul altă motivație. Nu e o terapie de o zi sau o săptămână. Persoana trebuie să înțeleagă treptat că propria atitudine o face să devină un magnet. Că tot ce are „pe suflet”, e doar o mică parte din ceea ce este ascuns.

Trebuie înțeles clar mecanismul prin care realmente ne distrugem viața. CUM să facem asta, ÎNȚELEGEM treptat! Ințelegerea are MULTE, foarte multe trepte, tot mai subtile. Le vom afla singuri cu cât exersăm.

Recunosc, știu că prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul.

Atunci când ȘTII că acest RECUNOSC este ADEVĂRUL, te-ai eliberat. Sincer, după asta nu mai e nevoie de nimic. Cuvintele tac. O adâncă înțelegere te cuprinde. Valurile se potolesc. Pentru că și noi contribuim la stările altora. Nu numai el la ale noastre. Ieșim din acest perpetuum mobile atunci când RECUNOAȘTEM.

Noi atragem în viețile noastre oameni, întâmplări, locuri, lucruri și energii de o vibrație asemănătoare celei pe care o emitem.

Neiertarea are multe forme: nemulțumirea față de o persoană, uneori față de o situație, urmărirea, vânarea erorilor altora etc. Ea face ca persoana respectivă să devină prizoniera gândurilor noastre, uneori creind și întreținând în spațiul nostru o structură energetică chiar și o entitate străină, adunând părți de suflet, care ne secătuiesc energia deoarece ele trebuie hrănite, determinându-ne tot felul de gânduri și emoții negative. Pot duce la boală sau moarte.

De asta este necesară curățarea fizică și energetică, a spatiilor de locuit, a birourilor. Nu e vorba de a face acea ordine strictă dusă la extrem. Sunt camere aparent dezorganizate, dar din care nu ai mai pleca. E vorba de energiile care sunt acolo, datorate persoanei care o are în grijă.

                Iți mulțumesc! Iți sunt recunoscătoare!Te iubesc!

Iți mulțumesc că m-ai ajutat să văd cât de „chinuitoare” era starea din mine. Ești o ființă minunată care ai avut grijă de mine, m-ai ajutat să-mi văd partea frumoasă și armonioasă, caldă și iubitoare.

Iți mulțumesc că mi-ai dăruit din timpul și energia ta.

Mă rog să primești, să fii binecuvântat cu energii vindecătoare, armonioase!

Te iubesc și te rog să-mi acorzi iertarea ta!

Știți ce sunt memele?! „Meme este un concept evoluționist introdus în 1976 de biologul Richard Dawkins în cartea sa „Gena egoistă”, care definește ipotetica unitate de informație culturală moștenită, utilizată și transmisă de individ. Așa cum gena este o unitate informațională macromoleculară, purtătoare de caracteristici biologice, structurale și interactive ale individului, meme este simbolic vorbind o genă informațională mentală, o purtătoare specifică de informație culturală. Altfel spus, dacă gena este o unitate replicativă la nivel biologic și mema este tot o unitate replicativă, însă la nivel cultural.^[1]

Cărțile, articolele, cursurile, oamenii, care ne influențează, pot fi considerate meme. Suntem conectați printr-o idee purtătoare a unei informații pe care am primit-o și cu care am fost de acord. Nu ne mai gândim ce impact are, doar o reluăm mental și considerăm că este suficient. E bine totuși să fim mai selectivi cu informațiile!!! Dar și cu persoanele de la care le primim. 

Oricum, înțelegem totul prin prisma noastră. Zece cititori, zece ascultători pot duce la 11 păreri aparent diferite. Sunt doar aspecte ale aceluiași adevăr, fiecare privind din „punctul lui de vedere”( când privim degetul cuiva vedem doar partea dinspre noi, unghia sau amprenta- "softwar-ul" degetului). Atunci, pentru ce ne supărăm că altcineva are o altă părere sau „viziune”?!

Avem un unic Judecător, Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în imensa Sa iubire, ne iartă greşelile noastre, dacă le recunoaştem şi acceptăm iertarea Sa. Pare ciudat să spun asta?! Nu cred!

 Cei care îl roagă pe Dumnezeu să îi ajute dar ei nu fac nimic pentru îndreptarea, în primul rând a Sufletului, nu cooperează cu Dumnezeu, nu lucrează cu Dumnezeu, nu cred în El. Omul este singurul care poate face asta.

Atunci când, oricâte eforturi am face să ne reamintim, nu mai ştim care a fost cauza supărării, dizarmonia a dispărut. „Dulceața sufletului”, cum spun scrierile patristice, ne înmiresmează Ființa. 

Dumnezeu lucrează cu fiecare în parte, pentru că facem parte din Creația Lui. 

Creația personală ?! învățăm să ne descurcăm sub directa LUI privire! E bine să nu uităm că ne privește, ne trimite ajutoare... 

Lucrează cu tine, dar nu pentru tine, pentru că suntem singurii responsabili de ce creiem prin gând, atitudine, faptă. 

„Nu va faceti probleme. Intreaga lume este creatia ta si acest lucru trebuie luat ad litteram” - Dr. Len

Între Rai și Iad

Transferarea conștiinței vieții zilnice a corpului fizic dublului vital

Atunci când rațiunea este  în incapacitatea de a controla o frică imensă ca un șoc se instalează brusc, câteodată, o stare de liniștite parcă suspendând ființa, atunci controlul l-a preluat dublul vital.

Trosnitura pe care o auzim clar dinapoia capului în ceafă, reprezintă momentul în care partea dreaptă a corpului s-a separat de cea stângă. Această separare lasă o breșă în mijlocul corpului prin care energia urcă spre gât, locul unde se aude trosnitura. Atunci înseamnă că dublul devine conștient de el însuși.

Meditația din Cercul interior

http://dor-danaela.blogspot.ro/p/meditatii.html 

este un prim pas.

 Simți cum curge ceva din tine înspre un arbore, o plantă dar și invers. Suficient de puternic pentru a trăi starea de non gândire, când rațiunea este suspendată. E o metodă în care rămânem conștienți de noi înșine. Neparticiparea rațiunii nu înseamnă că nu mai suntem conștienți: dimpotrivă, Conștiința devine vastă, ca un fluviu  căruia îi percepem undele, alunecarea lor continuă.

A doua etapă: cu ochii închiși, cu ajutorul respirației și percepând energia copacului dublul vital va crea linii de energie între noi și copac. Nu e vorba de imaginație ci de ,,realitatea” corpului vital. Cu cât îl conștientizăm mai mult și organizat, printr-o practică asiduă, cu atât rezultatele vor fi pe măsură dar și stabile. Nu este nimic uluitor, este o Artă străveche de mare ajutor acum.

O energie vibratoare urcă de-a lungul coloanei, iese prin centrul capului și când INSPIR un fir se lungește până la copac. Pe EXPIRAȚIE firul este tras înapoi în corp. Dublul vital se comportă invers decât corpul fizic. Treptat simți cum corpul se mărește devenind asemeni copacului, la fel de înalt de viguros ca acesta. În următoarea etapă privim lumea din punctul de vedere al copacului. Adică de la înălțimea lui.

Meditația trebuia făcută având pe cineva alături.

Se poate crea o empatie atât de mare încât NOI să extragem energia copacului care s-ar usca. Unirea conștiinței noastre cu cea a copacului determină cu ușurință dublul să iasă în afara noastră, să se extindă. Dacă rămânem contopiți prea mult îl putem seca de energie sau riscăm să lăsăm o parte din dublul nostru acolo și să apară ATAȘAMENTul față de copac. Un atașament emotional prin care se va face mereu un transfer energetic de la noi la el. Ceea ce in nici unul din cazuri nu e de dorit. Oricum trăim inconștient asemenea atașamente preluate fără să le conștientizăm. Sunt suficiente ca să mai creem și altele. Vrem doar să ÎNVĂȚĂM nu să dăm ochii peste cap.

Ceea ce ne controlează viața aparține corpului fizic?! Bunăstarea, sănătatea, împlinirile aparțin  Dublul vital care este sursa noastră de energie, corpul fizic fiind doar recipientul făurit special pentru această realitate. În care energia dublului este păstrată.

Forma dublului vital este de obicei ovală. Rar, poate fi ca o sferă care ne înconjoară în permanență. Este împărțită în patru sectoare. Diafragma împarte dublul vital în două. În partea de jos circulă energia originară, dobândită de când ne formăm în pântecul mamei.Ea  este stocată în zona organelor genitale. Și este magnetică.

 Porțile prin care intră și iese sunt tălpile picioarelor – la baza degetului mare,apoi gambele și partea interioară a genunchilor și a treia zona organele sexuale și coccisul.

A patra poartă extrem de importantă este în regiunea rinichilor care filtrează percepțiile de sus dar și de jos.

 În partea de deasupra circulă energia gândurilor care pătrunde în noi odată cu prima respirație. Ea se dezvoltă treptat datorită învățării, experiențelor și se ridică în creier unde este stocată creind zone senzoriale specific unor acțiuni care devin  deprinderi. Cele șapte porți pot fi deschise prin practica constantă. A cincea poartă este în regiunea omoplaților, a șasea în baza craniului iar a șaptea în creștet.

Treptat cele două energii se separă noi suportând consecințe la care nici nu ne gândim.

Căscatul provocat ,,ventilează” energia din cele două zone (despre importanța  căscatului citiți în cartea scrisă de doi neurologi: ,,Cum ne schimbă Dumnezeu creierul”. Merită. O lectură extrem de prețioasă).

Trasăm o altă linie care împarte dublul vital pe verticală: 

stânga/dreapta. Energia circulă în sus pe partea dreaptă față și coboară pe spate. Pe partea stângă este invers.

Dublului vital nu i se pot aplica acealași reguli și exerciții de cunoaștere ca și corpului fizic. Nu putem decât lăsa percepția să ne îndrume prin Legi cunoscute din vechime. (De asta este necesar a fi perceput hiperspațiul dintre palme la cei care încep practica în ReiKi.  De asta predau deja de la gradul unu formarea hiperspațiului. Am explicat în filmulețe).Conștientizarea existenței părții stângi a dublului vital ne ajută să percepem  propria Ființă în moduri la care doar visăm, uneori stângaci.

Importanța conștientizării dublului vital este tot ceea ce este mai de preț. Obișnuința de a fi stăpâniți de conceptele înmagazinate în partea stângă a creierului care corespunde cu partea dreaptă a corpului ne face să fim prizonierii corpului, a satisfacerii necesităților lui- pe care le considerăm unice împliniri. Cel puțin o mare parte din viață. Mulți își doresc ,,deschiderea celui de al treilea ochi”. Ca să vezi CE?! Că doar nu vom privi/percepe numai o zonă plină cu îngerași. Până a ajunge acolo avem de trecut prin alte zone nu prea confortabile. Și pregătirea necesară nu o avem – necesită multă cunoaștere teoretică și , mai ales, practică. Cu o ardoare susținută și prin care să înlăturăm toate vechile concepte, deprinderi.

Dublul vital nu este obișnuit (încă) să perceapă lumea, realitatea din jur. Corpul fizic și mintea sa, da. Dublul vital este capabil de mult mai mult. Percepția lui este asupra întregii creații așa cum aflăm din vechile memorii ale omenirii. Cum am fi noi astăzi dacă nu ar fi fost distruse civilizații întregi de către ,,cuceritori” iar cunoașterea ascunsă și folosită doar în scopul sclaviei omenirii?! Ignoranța nu a salvat pe nimeni. Și nici teoretizarea cât mai sofisticată în care ne aflăm acum. Toate metodele învățate sunt bune DOAR ca punct de plecare personal în auto practică.

Și totuși, efervescența spirituală” actuală, la nivel de mase pare un semn bun. Pare! Mulți cad în capcane abile ascunse sub un dram de Adevăr pe care Sufletul îl recunoaște. Și suntem apoi ajutați să intrăm într-un labirint de unde cu dificultate mai găsim ieșirea. Firul Ariadnei nu există. Cum intrăm este tăiat. Dacă realizăm asta ne vom păstra Puterile pe care le vom dobândi cutreierând Labirintul. Nu ne putem baza pe nimeni-doar pe noi înșine. Gândirea personală nu se predă. Ea doar poate fi exersată până știm.

Puțini reușesc să abandoneze idea de Corp Fizic și să conștientizeze existența dublului vital. Rareori el acceptă abandonarea controlului. Obișnuința care a devenit natura noastră zilnică transformată în rațiune. Obișnuința=rațiunea.Percepțiile nu îi aparțin. Sunt prima desprindere ca și etapă în a accepta că suntem mai mult decât numai ,,fizic” cu ale lui necesități.

Rațional nu vom pricepe cum / ce este dublul vital.Când înțelegi ceva trebuie să cauți o modalitate de validare prin practică. Și pentru lumea materială și pentru cea energetică ( nu îi spun spirituală pentru că induc alte ,,idei” care au distorsionat mult deja) dar fără să le amestecăm.

 Intenția este sub nivelul gândurilor, ea este energie pură. 

Este atât de vastă încât cu greu putem ajunge pentru că rațiunea nostră se teme de vastitate și ne va stopa mereu. Vom vrea ,,să știm” mai mult, mai multe numai pentru a nu ajunge la această uluitoare energie. De fapt esență ca să nu provoc amalgam.  Rațiunii îi este frică, nu nouă.

Gândurile umane sunt față de  intenție ceea ce este corpul fizic pentru dublul vital: un creuzet. Un gând materializează din intenție. doar un aspect, pe care îl vrea și îl susține(dacă vrea cu adevărat). E bine pentru manifestarea în lumea fizică ( atenție totuși ! ) Gândul este corpul fizic al intenției susținut de/prin rațiune. Ca un filament pe care îl separăm din vastitatea intenției. Valabil ca manifestare materială a unei realități pe care o dorim și așa o formăm. O alcătuim, o clădim. Că nu suntem arhitecti și constructori perfecți, lăsînd baltă totul și apucându-ne de alte proiecte….asta e altceva.

Ființa noastră este mult, mult mai puternică decât a fi determinată să ,,împlinească” numai ,,realizări umane” cărora le devine sclavă. Aici este veșnica noastră ruptură între cele două părți care ne alcătuiesc dublul vital. Jos contra sus, dreapta contra stînga. Nu invers. Pentru că energia sexuală poate ,,învălui” mintea iar partea dreaptă poate determina  acțiuni pentru lumea materială. Iadul împotriva Raiului – ca să folosesc o metaforă arhicunoscută!

In spiritualitatea contemporană dublului vital i se substituie ,,corpul de lumină” și … ne zăpăcește cu atâta ,,strălucire”, pe care sigur că ajungem să ne-o dorim. Drăguț mod de manipulare. Haosul provocat este impresionat , derutant folositor numai celor care au știut să îl provoace.

Intre partea materială a corpului nostru și dublul eteric este o legătură primordială, inseparabilă. Ea a fost amorțită, acoperită de sentimententele, dorințele noastre focalizate numai pe satisfacerea corpului fizic. Grija față de el! Așa că nu suntem asemeni crinilor! Superbă învățătura lui Iisus Hristos și care înseamnă mai multe …

Pe lângă cea deja scrisă, hai să ne gândim că Maica este asemănată cu un crin. Strălucirea și parfumul florii din timpul zilei devin mortale noaptea. Se cere să nu adormim?! Așa se pare. Nevegherea constantă a purității și frumuseții proprii poate provoca cădere, moartea, distrugerea. Nu vă indignați că ,,provoacă” distrugere ci puneți întrebarea de ce se întâmplă. Și nu plecați la vânătoare de vrăjitoare. Pentru că puritatea din voi e …plecată. Mai bine conștientizați asta. Asemenea ,,ieșiri” din noi, cauzate de energii joase, provoacă rupturi în învelișul energetic- crusta exterioară a dublului vital. Prin aceste rupturi, energia vitală va pleca, risipindu-se, fiind atrasă în zone către care și noi vom fi la un moment dat atrași iar claritatea vieții noastre va dispare.  Bine de reflectat la asta.

N.B. Sunt multe Tradiții spirituale pe planetă. Fiecare și-a păstrat Cunoașterea redând-o metaphoric. A înțelege asta ne determină să căutăm punctele comune nu să cercetăm diferențele. Care nu sunt.

Purtătorii de emoții - o civilizație frumoasă !

Suntem o civilizație frumoasă deținând o Putere pe care învățăm cei mai mulți să o conștientizăm, devenind răspunzători de data aceasta fără drept de apărare cu ,,nu am știut”.

Cei care se dezic de ,,minunea om” nu au încredere în ei, se dezic de ei. Sunt într-o etapă depresivă a vieții personale. ,,Oamenii sunt răi, mincinoși, lași, brutali, neisprăviți .....” Păi cum de îi observi catalogîndu-i ?! care îți sunt criteriile dacă nu a propriei imagini a sinelui tău?! Imi spunea cineva că alte persoane sunt ,,animale”. Cine era animal în acea secundă datorită comportamentului/ stării că ar fi aruncat un munte în aer?! Taman persoana care catalogase.

Suntem parte dintr-o Conștiință uriașă. Impersonală. Care se află în fiecare punct, peste tot. 

Noi am trecut prin etape clare în care am evoluat. Treptat ni s-a perfecționat un seif uriaș care este corpul nostru. Fiecare celulă conține electroni, fotoni ....a căror funcții, atribuții sunt încă cercetate.

Întregul corp este o fantastică carte pe care fiecare o citește, o învață după pofta sa, uneori lăsându-se determinați de alții, alteori mai punându-și întrebări dacă se poate și altfel. Intrebarea primește răspuns dacă...știi să îl aștepți, Dacă ești consecvent. Dar când primești 3-7 sau 50 de răspunsuri la întrebările puse una după alta....sigur că le vei încurca. Graba & Răbdarea.
Corpul e ca un imens seif cu altele mai mici în interior. Asta da surpriză. Studierea separată a seifurilor a dus la apariția multor ,,științe” despre noi, despre relații, realități despre ... despre, și tot mai apar. E bine! Asta înseamnă pre.ocupare ( sensurile sunt ,,multiple”).

Cifrul seifurilor este în noi. Nu ni-l va da nimeni. Fiecare va trebui să devină propriul mag ca să nu spun propriul cercetător sau chiar academician.

Dincolo de faptul că este scund/înalt, slab/gras, roșu.negru/galben/alb Corpul are la bază un prototip perfect și tot se îmbunătățește. Nu el ci conștientizarea componentelor. Ce nu știm că avem nu folosim. Simplu, nu?!

Jucătorii de tenis își schimbă aspectul brațului cu care țin racheta. El devine o Forță. Nu mai este un braț obișnuit. Ei ,,vor” ceva. La fel e și cu creierul nostru sau chiar la nivel celular. Totul este să avem ,,un program clar” și să acționăm până îl perfecționăm.

Prototipul corpului a trecut prin multe încercări care ni se datorează.

Cu ce putere acționăm de reușim să stricăm un ficat, un plămân, rinichii, inima.... adică tot ceea ce avem în păstrare?! Cu emoții, gânduri care evident că ne creiază atitudinile. Faptul că o jumătate de omenire (femeile) are o atitune iar cealaltă (bărbații) alta, face ca ,,jocul” să fie și mai ...colorat. De dragul evoluției au loc toate acestea?! A CUI evoluție?! A Conștiinței uriașe din care facem parte. 

Experiențele ne-or fi nouă necesare dar de ce să le tot repetăm de parcă altceva nu avem de făcut?! Marea majoritate ajung depresivi din cauza acestei repetitivități. Hai să zicem că este un mare impuls de a cerceta. Măcar ieșim din zona de disconfort făcând ,,ceva”. Ne ocupă altfel de noi. Dar măcar facem ceva (autotramentul ajută enorm în asemenea cazuri. Învățați să vă bazați pe voi. Și, așa ca o constatare: când întreb dacă ți-ai făcut autotratament și spui că da, dar tu ,,nu” , nu e răspunderea mea).

,,Cineva” are nevoie de experiențele noastre. De percepția din ele. Iar NOI NU LE ELIBERĂM. Ba încă le încărcăm, le colorăm, le măturăm ca să arate mai măi/măi și defilăm (unii) cu urile, cu supărările noastre în familie, la serviciu, la psiholog, la preoți, la terapeuți. Oriunde. Fiecare în felul specific te poate ajuta scoțându-te din zona respectivă. Dar... cine revine acolo?! Tu singurel.

 Faceți o comparație a personelor sfinte din marile religii. Nu aveau emoții fel de fel. Doar o stare cosmică căreia noi îi spunem iubire (și ne tresaltă inima sau oftăm - aceea e dragoste).Ce au reușit să facă cât au ,,locuit” pe aici?!

Au renunțat să fie purtătorii de emoții. Le-au eliberat! Și asta nu ,,zicând din buze” (ca să nu se mai mire unii de ce nu le reușește ,,înălțarea”). Cum e ziua când nu mai ai ,,alte” trebi, când nu îți tună și fulgeră pe toți și toate?! Când echilibrul tău interior e de neclintit?! Asta după ce ți l-ai găsit. Și nimeni, dar nimeni nu-l va căuta în locul tău.

Nu e vorba de a împărți zâmbete două- trei ore și după aceea bocești de te cutremuri.

Mulți vor să devină terapeuți pentru doza lor zilnică de frumusețe! Superb!!!  E un pas superb la început daaaaar dacă devii dependent de el... te-ai pârlit singur.

Deci suntem ,,purtătorii de emoții”. Ce ne-am face fără ele?! MULTORA LE ESTE FRICĂ DE VIDUL DE DINCOLO. Acolo EȘTI TU !

Emoțiile  sunt ca vopsele de pe un tablou care ascund pânza albă și strălucitoare. Oricâte vopsele am pune pânza tot albă va rămâne. Virtual.

Identitatea omului este una iar setul de emoții personale e altceva. De asta a apărut necesitatea înțelegerii lor. Știu, înțeleg mirările: da* cum o să fie fără emoții?! Li se pare că vor fi ...nimeni!  E dificil de înțeles, de acceptat. Și culmea, toți dorim asta dar să și păstrăm vagoanele după noi. Să le cărăm mereu. Vom iubi TOT. Vom Ințelege TOT. Deocamdată e doar un ideal. Când nu mai ai haina emoțiilor strălucești. La propriu.

Trăirile, experiențele noastre. 

Am venit să le trăim și să le integrăm ca și cunoaștere în Marea Conștiință. Nu e nevoie și de energia pe care noi am integrat-o în ele. Ci doar de ,,raportul de activitate”. Ai trăit o emoție?! Ok. Nu te atașa de ea, nu o lega de tine, nu o alimenta până te sleiești de Putere singur. Fă raportul : am învățat asta și asta. Așa se poate rezolva: fără ranchiună între cei implicați, fără căderi energetice, fără frisoane...

Ce facem noi acum-aici?! Invățăm pe unde ne-am lăsat emoțiile. E primul pas. Iar corpul nostru va fi fericit să ne ajute. Pasul doi este de a anestezia un pic emoția. Așa cum luăm un analgezic când durerea e prea puternică tot așa acționăm și asupra emoțiilor. Nu trebuie să așteptăm să devină boală operabilă sau nu.

Ei, aici fac apel la Lazarev. Pentru că am ajuns, observând, să îi dau dreptate. El spune în cărțile sale că un terapeut poate DOAR muta boala, eventual și asupra soțului, soției, copiilor sau chiar nepoților DACĂ persoana nu conștientizeză, nu-i pare rău, nu-și cere iertare la Dumnezeu și tuturor. Dacă !!!  E un adevăr! Mutarea bolii poate fi considerată o ,,însănătoșire”. Citiți cărțile lui Lazarev. Merită efortul.

Sau pur și simplu anesteziază boala și ea apare cu prima ocazie. Nu terapeutul e vinovat în cazul acesta. Pentru că mulți dau îndrumările necesare. Că tu nu le pui în practică... e alegerea fiecăruia. Ți s-a îngăduit un răgaz în care te poți însănătoși dacă tu contribui. Mulți cred că dacă vor da bani se rezolvă sau apelează la ,,bunătatea creștină”.

Așa că este cel mai bine ca fiecare să învețe să –și rezolve emoțiile. Inveți reflexoterapie, presopunctură, masaje, ReiKi.... Te folosești de plante, produse apicole... Pentru că dacă ești ,,în criză” ajungi la medicație sau chirurg sau preot, gata de plecare.  Prin Reiki se pot pune palmele pe organele pereche. 10-20-30 minute (după ce ți-ai făcut hiperspațiul între ele). Sau chiar mai mult.

Să nu se supere cei care cred că reflexoterapia sau celelalte enumerate (mai sunt, inclusiv vindecările cuantice) rezolvă problemele. Da, le rezolvă, dar nu și cauza. Meridianele energetice sunt deblocate, energia revine pe făgașul normal, însă emoția cu energia înmagazinată în ea rămâne și migrează spre o altă zonă mai sensibilă unde se va stabili. Am un mare respect pentru profesiile respective, pentru ajutorul urgent pe care îl dau. Știu că atât au fost informațiile. Știu că le este drag când văd omul ,,pus pe picioare”. Unii acceptă alții nu, că ,,urmarea” va veni curând.

Sau se pot folosi magneți, cristalele adecvate.

Schimbarea modului de viață, a alimentației, a respirației sunt necesare. Dar fără o atitudine, gândire și morală corecte va fi doar o întârziere. De luni, ani. Asta din punct de vedere personal. Dar: ce avem cu copii sau cu nepoții?!

Suntem prima generație care învățăm ,,în câmp deschis”, la nivel de mase toate acestea. Suntem generația ,,tampon”. Nu e eușor. Multe învățături sunt noi, ne cer un efort mare dar ... trebuie și merită să îl facem. Mai bine mai puțin decât deloc.

Recunoașterea emoțiilor, anestezierea lor apoi ...pasul trei: stăm față în față și extrăgându-ne energia din ele, lăsăm să fie ,,luată” numai ,,informația”. Și așa învățăm inutilitatea fricilor, supărărilor, urii, mâniei, posesivităților... Treptat!

Se vorbește tot mai des de ,,cauzele spirituale ale bolilor” – de fapt emoțiile declanșatoare și datorită cărora învățăm un comportament adecvat în această vastă Conștiință căreia îi aparținem. 

Adoratorii Soarelui

Zilele acestea, în timp ce încercam să aranjez  textele cu Lupul Alb nu ... întîmplător desigur, am privit oamenii. Cu aceeași atenție dintotdeauna. M-a surprins graba lor de a se feri în fața căldurii soarelui. E adevărat, e destul de cald și sigur vor veni zile fierbinți așa cum tot am avut parte în ultimii ani. Și eu mergeam pe partea unde era umbră, cât de cât. Dar când am ajuns în plin soare, am simțit și înțeles totodată, ceva ce m-a încremenit: nu iubesc soarele. Nu i-am spus demult, demult timp că Îl iubesc. Stând așa, în prezența lui am simțit cît de mult vrea iubirea oamenilor. Să-i fie trimisă așa cum facem cu cei dragi: gândurile și spusele sunt îndreptate mereu spre ei. Spre el nu! Asta este: nu am lăsat iubirea să plece spre el. Parcă doar...îl priveam. 

Am admirat răsăriturile la mare acum câteva zile. Am mulțumit, m-a încântat ivirea lui. Dar.... nu îl iubeam cu toată ființa mea ca în secunda când am realizat asta. O căldură din inimă a plecat spre el. E puțin spus dar decât cuvinte mari, mai bine simplitate și sinceritate. Simplu: îl iubeam și i-am transmis iubirea așa cum doar copii mici știu să o facă. Nu mi-a mai fost cald, dimpotrivă, zâmbeam fericită. O nouă stare care cere acomodare și asta e de lungă durată de acum încolo.

Multe, multe taine mai sunt de descoperit pe lumea asta. Ne obișnuim să iubim. Ne obișnuim ,,în iubire” și ea încet, încet se consumă dacă noi nu o mai conștientizăm. La fel și între două persoane. Se consumă din sentimentul sublim de la început și, normal, el începe să fie ca un fir, care se poate rupe oricând. Relaționarea înseamnă comunicare, împărtășanie, cuminecătura unul prin altul.

Bucuria pe care am dăruit-o soarelui meu, este ca dragostea dintâi care îți apare brusc în memorie din când în când, acum a fost  ca o revedere și revenire mult așteptată. Nu i-am spus, am simțit că îl iubesc și eram fericită că vede asta în întrega mea ființă. Iubirea nu are nevoie de cuvinte, de mărturisiri. Parcă mi se deschisese inima și un vârtej de căldură plecase din ea.

La câte nu mai sunt atentă?! Doar știu că dacă tu nu vezi acel ceva, el nu există. Mai ales cu ochii sufletului care trezesc sub pleoape mii de legături/amintiri.

Ne gândim cât de cald va fi, cum vine pârjol în jur. Dar că are cineva nevoie de iubirea nostră?! La asta ne gândim?! Mergem cu ochii în jos, lăsăm grijile să ne doboare... și nu ne luăm Putere de la cel adorat dintotdeauna. Sună ciudat ,, Adoratorii Soarelui” ?! Teoretic poate nu. Practic, cu efuziuni și amețeli ,,mărețe”ne mai amintim la câte un seminar sau când citim o carte,dar nu o mai facem demult timp. Ar trebui acel prag critic de adoratori , pentru a ne salva. Și nu mi se pare deloc o idee bizară. Starea de iubire trebuie întreținută, conștientizată mereu. Susținută.

Am ...însingurat soarele. Ocupați cu cheltuirea resurselor am uitat de cei care ni le-au dat spre folosire. Să învățăm să creem tot ceea ce avem nevoie din nelimitata putere. Noi... am învățat ceva/ceva dar și multe altele.

Nu, soarele nu este supărat. Ci suferă. Suferă minunatele ființe de acolo. Iar iubirea lor, noi, în micimea de acum, când am distrus atâtea, ni se pare că e pârjol.

 Învățăm despre forme, despre compușii din ele, învățăm să le numărăm, să le cuantificăm.... dar faptul că sunt toate alcătuite din energii care nu ne aparțin, ci doar puse la dispoziția noastră nelimitat, încât am ajuns să le folosim fără a ne gândi la responsabilitatea pe care o avem, nu ne mai trece prin cap să o facem.

Soarele nu este o bucată mai mare din ceva amorf. Acolo sunt entități alcătuite altfel decât noi. Atîta tot. Deja au trecut mirările multora că putem comunica telepatic între noi. Nu noi am devenit mai ,,măi/măi” așa dintr-o dată ca să tot cerem celor din jur, să ne ,,explice” ce este asta: e de la satana sau...suntem deosebiți. Bineînțeles că am vrea să auzim a doua variantă, marea majoritate de asta întreabă. Nici una, nici alta. Suntem iubiți. Atîta tot. Hai să acceptăm firescul în viața nostră și să nu ne pierdem timpul și energia căutând susținători prin jur. Am ajuns să cert cât pot de delicat ( scuze, nu îmi reușește întotdeauna) asemenea ființe. Celor înspăimântate, da, am răbdare să le explic. Iar cel mai simplu e cu ajutorul  experimentelor susținute de știință. Telepatic, empatic, cu întreaga ființă putem comunica la un nivel pe care nici nu îl înțelegem deplin. Și ca să avem de unde învăța, începem cu cel mai frumos și înțelept prieten, soarele.

Cu cât vom deveni mai conștienți că există Dumnezeu care ne vrea fericiți, că sunt înalte entități de lumină a căror inteligență ne poate îndruma, dacă noi cerem, cu atât vom înlătura pârjolul venit prin rarefierea țesăturii energetice din jurul planetei, și multe altele. Corpurile noastre au ajuns la ultima etapă de densitate a biologicului. De aici înainte avem două căi: înnobilăm materialitatea nostră , și asta nu o putem face de capul nostru, sau...devenim extratereștrii de care spunem că ne terorizeză, că nu au inimă. Ca să nu jignesc animalele pentru că ele sunt o creație superbă pe care aproape o nimicim.

Cuvinte nu trebuie. Ieșiți într-o rază de soare și trimiteți iubirea din iubirea inimii. Ea va sparge lutul murdar care prin  spaimele, fricile, supărările, neajunsurile, mâniile,  ne ține încă captivă imensa flacără  a iubirii. Va fi asemeni lavei care se revarsă din vulcanul inimii. 

Iubirea omului este specială în întreg Universul cunoscut sau încă nu. Pentru că știe atunci când este pârjolul prea mare, să răcorească, atunci când frigul devine moarte, poate dărui viață.

Nu e nevoie acum, în clipa asta să căutăm dicționare de gesturi, nu e nevoie de incantații speciale. Vor veni și ele. Pentru a ne domoli și a căpăta constanță în tot ce facem. Altfel vom uita iar repede.

Ar trebui să închei....și nu știu decât să spun: deschideți-vă inima și lăsați iubirea să plece spre soare. Fără nimic altceva.

pictor: Tomasz Alen Kopera

Noi, zeii....moderni

Până a finalul filmulețului,  a fost greu să îmi definesc stările contradictorii, dureroase, care izvorau în mine.

Noi, oamenii credem prea mult că suntem singuri pe planetă. Facem animalelor ce nu ne place la... reptilieni: că ne răpesc, că ne hibridează.  Îi blamăm că nu se comportă ,,civilizat” cu noi. Simțim fiori reci când auzim de ei. Pe animale le considerăm ,,sălbatice” că nu ne lasă să ne ,,împrietenim” și fug de noi. Am învățat rudimentar - ce e drept , să le tranchilizăm. Le-am mutat din habitatul lor etc....Uneori intențiile multora sunt bune, de salvare a ceea ce a(m) mai rămas. Dar de ce să le punem în cuști ?! E...ciudat, nu?! Nu sunt inteligente ca noi, de asta !!! și ne spălăm pe mâini.

Dar noi, cu animalele de pe uscat, cu cele din apă, cu păsările  văzduhului, ce facem?! Le luăm locurile ca să facem deșerturi (acum am plecat și pe alte planete, dar ni s-a spus: stop, pînă aici! După cum au început să mărturisească cei care au avut norocul să zboare în cosmos). Unii – pentru a nu lăsa ca ,,amintirile ” lor să rămână în mentalul omenirii sunt ,,dați dispăruți”, asasinați. Așa apare o ,,pâclă” energetică, suficient de terifiantă ca să mai aibă cineva curaj să se apropie de cele ce nu au fost încă spuse. Dacă nu pot fi distruse sunt puse la ,,index”.

Câtă liniște și încântare, bucurie și viață emană aceste ființe în oricare din habitatul lor. 

Cât de minunat organizat este totul. Se hrănesc exact cât au nevoie, cunosc planeta mai bine ca noi, urmându-i liniile energetice pentru ca viața să continue. Se alintă cu duioșie, au manifestări pe care se pare că noi le-am uitat demult.

 Noi suntem asemeni zeilor hrăpăreți din olimpicele legende care doresc ofrande pentru dezmățul lor. Infiorător.

Ne ucidem între noi , ne judecăm unul pe altul, zicând că  îl apărăm pe Dumnezeu, atât de marea este infatuarea sau prostia sau demența uneori. Decăderea morală, religioasă, socială –din oricare parte a lumii, este imensă. Acuzații, înfricoșări, transformă albul în negru sub ochii tăi, dacă nu apelează la denigrări. Se leagă de ceea ce pot din viața umană pentru a distruge și a servi interesele grupului din care fac parte. Suntem scavii moderni și nici nu crâcnim.

Acum înțeleg mai profund și cu adânc respect, puritatea sufletului celor care spuneau o rugă atunci când culegeau ierburi de leac. Noi le smulgem cu sălbăticie, cu tot cu rădăcină. Ucidem ca să avem blănuri în dulapuri și să ne atace moliile și hoții. De ce ne plângem?! Ucidem pentru plăcerea vânătorii sau a sângelui, care ne hrănește așa cu Puterea celui vânat?! Alegându-l pe cel mai puternic și frumos exemplar, sigur respectat de toți ai lui, unii se folosesc de puterea acelei specii. Nu, nu e utopie sau un vis urât (aș vrea eu).

Bine că Frumoasa Natură încă ne iubește.

N.B. E doar o privire a sufletului, un posibil aspect, impresionată fiind de un filmuleț. Părțile minunate ale lumii civilizate sunt multe, indiscutabil!  însă spunem cu respect despre cei care știu graiul animaleleor că sunt deosebiți sau sfinți. Căutați singuri imagini cu animalele ucise, cu pădurile tăiate și .... spuneți o Rugă de iertare a nostră, a tuturor!

Polaritate

Energia  feminină!  ea conștientizează și Ea naște. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul împotriva acestei Puteri, a acestei Energii. De asta nu se spune că este feminină pentru a nu se confunda cu  energia feminină așa cum o înțelegem deocamdată. Apare ,,orgoliul feminin”. Și așa am fost salvate de a cădea în ,,păcate” (partea bună). 

 Energia initială din Punctul Zero se manifestă și este ,,polaritate”. Umanul a transformat-o prin trăirile lui în ,,dualitate”. Era necesar să se experimenteze și acest mod de funcționare. Așa s-a hotărât, așa am ales. Dificil pentru noi, prinși în vâltoarea ,,experimentării”. Folosind prea multă energie pozitivă, ne dezechilibrăm. Și cu cea negativă e la fel. Echilibrul ! Și să învățăm cum să dăruim și să primim. Un schimb benefic pentru toți.

 Conștientizarea actuală a femeii - pe ea însăși  ca parte a Intregului pentru echilibru. 

Nu ca dominare, nu ca manifestare a vechilor frustrări. Cu greu ieși dintr-un asemenea cerc vicios dar se poate. Altminteri nu ni s-ar fi ,,creat” această șansă.

Atunci când energia  masculină a preluat totul și a degradat condiția femeii, interzicându-i accesul la cunoaștere și la manifestare, a fost ...greu. . Poate o etapă necesară din care să învățăm cele de folos. 
Acum se poate naște o lume nouă dacă participăm împreună la ea. Nu ca dualitate ci polaritate. Altfel dezechilibrul va fi și mai mare, servind celor care știu să îl determine și să îl folosească. 

 Când începi să dăruiești, celălalt primește darul tău și îl transformă clădind ceva cu el.  Se naște o stare de bine și este enorm. Bărbații vor resimți acut ,,privarea de putere”. E doar o aparență născută în dualitate. Femeile se pot crede ,,victorioase”. Tot o aparență.

In definitiv, folosim aceeași Unică Putere energetică, care nu ne aparține. Ce facem cu ea?! Își răspunde fiecare.

Pictura> Matteo Arfanotti

POLARITÁTE s. f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a avea, în două puncte ale sale, caracteristici de aceeași natură, dar opuse una celeilalte. 2. Proprietate a unui organism vegetal sau a unei părți din el de a forma două puncte de creștere cu proprietăți diferite. 3. (Fil.) Specie a contradicției constând în relația dintre doi termeni care prezintă cel mai mare grad de opoziție 
posibil și totodată se presupun reciproc, ca polii unui magnet. – Din fr. polarité. 
DUALITÁTE, dualități, s. f. Calitatea, caracterul a ceea ce este dublu sau prezintă o natură dublă; coexistență a două principii sau a două elemente diferite, opuse. ♦ Ansamblu format din două elemente diferite, opuse. [Pr.: du-a-] — Din fr.dualité, lat. dualitas. 

EA - LUNA şi MAGUL

                                         

        În fiecare vară, veneau cu produse pentru vânzare la iarmaroc. Apăreau la poarta Bunicului, dar numai un bărbat falnic, cu părul lung, negru, strâns la spate, intra în ogradă. Mă uimea cămaşa lui albă care strălucea după atâta drum. Ştiu că veneau de undeva, din munţi. Eu reuşeam să devin cenuşăreasă, cum nu erai cu ochii pe mine. Luam ori o mâţă în braţe, ori „treceam” repede printre tufele de trandafiri care, se vede treaba, le plăcea rochiţa mea, de opreau măcar un fir din ea.

Alergam bucuroasă înaintea lui. Deschidea larg braţele şi mă oprea din alergat, ridicându- mă sus /sus. Îl îmbrăţişam strâns, strâns, de după gât, ca pe cel mai bun prieten. Ştiam că vor urma seri şi nopţi ca în poveşti, cu cântece şi dansuri, cu povestiri pe care toţi le ascultau cu capetele plecate sau îşi ridicau privirea din când în când către vreo stea ştiută de fiecare, oftând uşor. La lumina unui foc aprins între dealuri, întotdeauna în acelaşi loc, unde mă refugiam după ce ei plecau, visând la nopţile trecute atât de repede. Doar Bunicu' şi eu eram străinii care stăteau aproape de „Omul frumos”, cum îl botezasem eu. Nici acum nu ştiu cum îl chema. Nu are importanţă.

În acea seară, Bunicu' m- a pieptănat cu mâna lui, mi- a adus cea mai frumoasă rochiţă şi a rămas cu ochii pe mine, evident. Mult timp am stat pe prispă în braţele lui, legănată uşor, până am adormit. M-a trezit mângâindu -mă blând pe păr şi mi-a spus „E timpul. Să mergem”. Ştiam unde, aşa că bucuria m-a făcut să sar în sus, dar fără piruetele din care aş fi alunecat niţeluş pe jos, pentru că Bunicu', prevăzător, mă ţinea strâns de mână. Ştia cu cine are de-a face.

L-am văzut de departe şi am alergat în braţele care m-au ridicat sus/sus. Ne-am aşezat în jurul focului aşteptând cuminte (mi se mai întâmpla şi mie) să aud iar poveşti.

Priveam la femeile şi bărbaţii din jurul focului. Chipuri pe care le ştiam din fiecare vară. Care aveau un zâmbet, o privire, o vorbă bună sau un gest mângâietor pentru mine.

Se auzea respiraţia cailor mari şi puternici, siluete întunecate în noapte. Se vedeau sclipind ochii câinilor care mă întâmpinau lătrând care mai de care, până mă înconjurau, făcând o horă în jurul meu. Erau „câini – lup de munte”, cum îmi spusese „omul frumos”. Mari toţi, cu ochii imenşi. Îşi întindeau capul sub mânuţa mea şi închideau ochii de plăcerea mângâierilor sau când îi strângeam prea tare de gât într-o dulce îmbrăţişare (cică). Când alergam cu ei, parcă se dădeau deoparte din calea mea, dar urmărindu-mă atenţi, purtându-mi parcă de grijă (oricum mă mai împiedicam şi mă ridicam uneori, sprijinindu-mă de câte unul). Acum stăteau la o oarecare depărtare de stăpânii/prietenii lor. Cât eram de mică, tot înţelegeam că există o legătură puternică între ei, iubire şi respect, chiar dacă erau necuvântătoare. Cei mai frumoşi erau ai „Omului frumos”. Erau aşa impozanţi, şi mult mai calmi ... De cele mai multe ori, mă duceam eu la ei. Uneori, se ridicau din tolăneala lor şi mă aşteptau în picioare, apoi ... toate văile şi dealurile erau ale noastre.

Într-un târziu, am văzut că Bunicu' discuta foarte serios, cu glas şoptit, cu „Omul frumos”. Amândoi aveau o gravitate pe care nu le-o cunoşteam.

„Omul frumos” s-a ridicat şi mi-a spus: „Vrei să te plimbi cu calul?” S-a auzit un „Daaa!”, de i-a făcut pe toţi să ridice capul înspre mine, zâmbind. Era una dintre cele mai frumoase/dorite plimbări, în galopul calului, când dealurile mele dragi păreau altfel. De fapt. în galopul calului, toate deveneau ciudate, pline de un mister pe care îl sorbeam în lunecarea vijelioasă printre ele. Chiuiam amândoi de ridicam păsările în căutare de hrană, care zburau grăbite din calea noii vijelii.

Veneau şi câinii, unii, nu toţi, după noi. Dealurile abrupte le coboram de-a curmezişul, dar unii căţelandri se dădeau de-a dura, ajungând întotdeauna în picioare. Lătrau la noi să ne grăbim sau poate să avem grijă cum coborâm. Şi iar începea tornada.

Îmi plăcea să ţin frâiele calului, să pot privi (cât se putea) înainte. Era o stare, o beţie greu de descris. Mda! Acum îmi dau seama că galopam de obicei în timpul Apusului, între două stări.

Ca un fulg sunt ridicată de braţe puternice. Vrăjită sunt de părul negru, lăsat pe spate, de ochii care aprind stelele în întunecimea nopţii lor. Buzele au conturul surâsului regăsit doar într-o icoană târzie, a unui suflet. Au o singurătate pe care o regăsesc în ultima vreme şi în mine, cea de acum. Devine înspăimântătoare, prezent de dincolo de abis, unde există încă. Sunt în amintirea copilei din mine. Cuprinsă în braţe care mă susţin pe calul galo-pând pe dealurile ce parcă se prăbuşesc în urmă. Cei doi câini lup de munte ai lui, singurii care ne-au însoţit, sunt liniştiţi, nu latră. Nu sar a joacă în sus. Parcă ne păzesc de ceva numai de ei ştiut.

                                     ☼

O lumină argintie mă învăluie, mă dezvăluie înspre un spaţiu care mă cheamă. Un tremur de aşteptare ... o tăcere în care alunec. Zâmbetul misterios se revarsă din ce în ce mai cuprinzător, de peste tot. Este în toate acum, este Esenţa pe care nu o voi uita niciodată. Pentru care voi răscoli pământul şi cerurile într-un târziu, când îmi voi aminti. Dar, în noaptea asta, sunt supusă misterului Lunii către care sunt ridicată, care devine oglinda mea. O să caut mereu acest viu din mine căreia îi sunt hărăzită în această noapte a clipei.

Luna mă absoarbe din braţele care mă ridică, lăsându-mă parcă să plutesc. Murmurul Magului îşi îndeplineşte sacra menire, tot mai puternic, până devine sunet în mine, trecându-mă într-o depărtare de care mereu îmi va fi dor. Mâna lui blândă m-a mângâiat uşor pe frunte, ca o adiere, liniştindu-mă. Trăisem o clipă de singurătate prea vastă, prea de neînţeles atunci, singurătate care mereu va face parte din mine.

                                   ☼

Ne-am reîntors într-un târziu la focul aprins la poalele unui deal. Se auzea doar murmur de cântec care a continuat după ce ne-am aşezat şi noi. Nimeni nu se uita la mine, dar toţi mă priveau. Eram prea mică să înţeleg că a fost o clipă unică a vieţii.

Aerul cald al nopţii de vară, focul care cuprindea cu sete, dar mângâietor, lemnele, cununa de flori dintre care una sclipea de câte ori o priveam stabilind o legătură tainică, de dincolo de fire, aşezată pe cap la întoarcere de magul care mă privea din când în când cu acel surâs de o bunătate inefabilă, atotcuprinzătoare, cu multe întrebări, dar şi aşteptări, în ochii lui ca noaptea.

Pe rând, s-au ridicat şi au început să danseze cel mai fascinant dans din viaţa mea. Siluete în noapte, luminate din când în când de focul care izbucnea brusc, ca apoi, tot brusc se topea, se retrăgea în adâncul pământului. Era un dans al nopţii cu flăcările. De câte ori se apropiau siluetele, focul parcă învia apoi lăsa doar Luna şi stele să lumineze.

Doar o privire, şi m-am ridicat cu braţele deschise spre flăcările care au izbucnit cu forţă înspre înalturile nopţii, atingând Luna fermecată. O bucurie ca o cascadă de flăcări mi-a străbătut fiinţa fragilă, un râs sonor şi limpede al fericirii din mine a izbucnit stârnind scântei din focul pe care l-aş fi îmbrăţişat. Bucuria de atunci, din fiinţa mea, a rămas ascunsă, dar, în cele mai grele clipe, mi-a fost sprijin  reînviind de fiecare dată din acel Foc.

Un râs sonor s-a ivit dinlăuntrul meu. Acel râs a rămas şi face parte din mine. Izbucneşte cu o forţă care este numai a lui, cunoscută în acea noapte. Un râs ca o avalanşă care apare eliberându- mă de multe, în ceasuri grele. Uneori, nu se aude, dar rostogolirile lui în mine luminează dinlăuntrul meu.

Am dansat în acea noapte, în mirajul flăcărilor, până când una dintre femei m-a luat în braţe, legănându-mă uşor.

I-am aşteptat toată vara următoare. Priveam din vârfurile dealurilor, doar/doar i-oi vedea venind cu şirul lor de căruţe, cu mânjii care zburdau pe lângă ele.

„Nu mai vin! N-or să mai vină!”, mi-a spus Bunicu' înspre toamnă, răspunzându-mi la întrebarea mută din ochii plini de lacrimile care au picurat pe inimă, învăţându-mă ce înseamnă DORUL de un Neştiut pe care îl voi căuta de atunci mereu.

Nu l-am găsit niciodată ... Poate e doar o poveste ...

Poate EA-LUNA ştie.

                                 ☼☼☼

Fragment din cartea Izvorul iubirii- Ed. Sarbatoare Publications, Sydney, Australia

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm