Atingerea lui Dumnezeu

O mică povestioară tibetană: Un om credincios mergea des în casa unei femei ușoare pe care o  adora. Într-o seară a fost reținut la o ceremonie și se făcuse târziu. I-a luat drept cadou dulciuri. Pe drum era preocupat de frumusețea, gingășia, farmecul acelei femei și pășea ne-observând nimic în jur, așa că s-a ciocnit de un yoghin care medita cu ochii închiși asupra lui Dumnezeu. 

Yoghinul s-a înfuriat și i-a spus răstit omului: „Ești orb?! Dai peste mine atunci când eu meditez asupra lui Dumnezeu?”. „Iertați-mă, a spus omul, dar nu înțeleg un lucru: toate gândurile mele sunt absorbite de o femeie atât de puternic, încât am uitat de lumea asta. Dar dumneavoastră care meditați asupra lui Dumnezeu, sunteți totuși perturbat de ce se întâmplă aici. Atunci, ce fel de meditație faceți?!”.

 Omul a devenit după aceea un yoghin respectat, a plecat în călătoria căutării lui Dumnezeu. El i-a spus femeii: „Tu ești Gurul meu, pentru că datorită ție am înțeles ce este iubirea pentru Dumnezeu!”

Depinde de noi să păstrăm aspirația către Dumnezeu, indiferent de circumstanțe.

„Iar acum, după toate cele spuse înainte, rămân aceste trei, legătura care strânge şi ţine toate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare decât toate este dragostea. Căci Dumnezeu se numeşte dragoste» (I Cor. 13,13).

Dar eu (pe cât pot să înţeleg), pe una o văd ca rază, pe alta ca lumină, iar pe cealaltă ca cerc. Şi toate sunt o strălucire şi o lumină.

Cea dintâi toate le poate face şi zidi; (credința-raza)

a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu;(nădejdea-lumina)

 iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi şi nu lasă pe cel rănit de ea să-şi liniştească fericita nebunie.(dragostea-  )

2) Cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuşi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte.

Cuvântul despre dragoste e cunoscut îngerilor, dar şi acelora, numai prin lucrarea iluminării.

 Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să arate hotarul (definiţia n.tr.) acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului.

6) Cel ce iubeşte cu adevărat, îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează cu dulceaţă în lăuntrul său.

Unul ca acesta nu se mai poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întâmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti.

10) Dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpânului, când vine în chip nevăzut în sufletul curat?”  - Scara Dumnezeiescului urcuş – Sf. Ion Scărarul -CUVÂNTUL XXX

                                                                     ***

Depinde de fiecare să-și păstreze cu fermitate aspirația către Dumnezeu. Omul face un pas, Dumnezeu zece, dar în nevăzut. A ne tângui că nu e așa, că nu simțim, că nu ni se face pe plac - e desertăciune.

Două persoane pot avea o relație formală dar cu cât se cunosc, se acceptă una pe alta cu atât legătura devine în timp, mai puternică. Intotdeauna în relațiile umane, există o a treia Putere: Dumnezeu!

 Dacă știm că El ne privește atunci când gândim, când vorbim, când alcătuim povestea vieții noastre, ne vom elibera de spaime, de depresii, de frici, de mânii, de nemulțumiri, frustrări... Pentru că toate acestea, chiar dacă sunt îndreptate împotriva cuiva, ascund ne-vederea lui Dumnezeu, de care mereu, mereu și mereu

                       NE ESTE TARE DOR!

Ceea ce un om gândește aceea el devine și are parte! Înainte ca însuși gândul să devină acțiune, mai devreme sau mai târziu, să avem grijă la gânduri care de multe ori au creat un obicei sau emoție.

Gândul trebuie să devină acțiune proprie nu numai o informație pe care credem că trebuie cu de la sine putere să se manifeste. Nu! TU ești cel care întrupează gândul! Dacă cele două nu sunt realizate  (gândire-acțiune) urmează o senzație de neputință, de înfrângere pe care nu o vom recunoaște ci vom căuta vinovați. Înfrângerea neacceptată degradează ființa.

Este suficient să observăm gândul și el încetează! 
Este o practică străveche, puternică și în timpurile de acum.  Incredibil?! Doar să observăm gândul și deja vedem cum el se diminuează?!? De ce? Pentru că la nivelul cel mai subtil în noi este o altă gândire: 

               noi suntem gândul lui Dumnezeu!

Femeie Iubire- La mulți ani!

Mereu va bate laolaltă cu toate inimile  de-a pururi, inima de lumină care ne călăuzește în adâncimile vieții, căutând să fie prag și cuvânt de binecuvântare.

Fiecare femeie este visul coborât din ceruri, pământul să se bucure de gingășia pașilor ei. 

Este Roua care se înlăcrimează și curățește zidirea. 

Este înserarea în care se aștern visele știind că vor căpăta Puterea împlinirii.

Răsuflarea din Tăcerea vieții care vindecă orice rană, asemeni celor îngerești mângâieri. 

Este Iertarea fără de care veșnic am rătăci; 

Este gândul în care ne adăpostim chiar dacă uităm dar  e veșnic acolo, într-un suflet de Femeie! 

Cea mai mângâietoare muzică este șoapta Ei prin care toate tainele ne cuprind într-o deplină armonie, 

Harul prin care mirul pecetluiește minunea în noi. 

Uimirea clipelor prin care ochi de înger ne veghează.

                    La mulți , mulți ani celor mai iubite

                           Făpturi din stele și ceruri, 

                          prin care totul devine Viață!

                             Cu iubire: Danaela-Daliela

Bucuria de a fi credincios

Mărturisesc că îi credeam istorie, adică o parte a istoriei de demult a creștinismului, dintru început. Dar am citit ..... apoi i-am ascultat! Și mi-am adus aminte de ,,înfricoșările” din copilărie și cărora mult mai târziu a trebuit să le fac față. Pentru că deveniseră parte din privirea asupra lumii. Schimbarea nu a fost ușoară. Ințelesurile, nedeplin înțelese de cei mai mulți, sădesc teroare în suflete. Nu suntem teo-logi cei mai mulți și un Dumnezeu care spulberă pe cei ne-credincioși deja face victime ACUM. Nu, nu vreau să vorbesc despre asta. Nici acum și nici în viitor.

El Mokattam, Muntele Sfânt Al Copţilor

A-I spune că iubesc e cel mai minunat! 

A-I spune că sunt fericită e recunoașterea Ființării Sale. 

A fi deplin fericită a supremul sacrificiu. Al patimilor, a suferințelor.
 Ce credeți? Pleacă demonii din jurul celor care au o asemenea privire, care zâmbesc ca îngerii?!

Credința mărturisită cu bucurie, fericire face minuni!

Bucurați-vă de credința voastră, personală! Limpeziți-vă cerul inimii picurând zâmbete și tandrețe!

Dumnezeu este eliberare și libertatea ei, este bucuria de a fi fericit! 

Civilizaţii: Copţii – vechii egipteni

21/04/2013

Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica

Copţii sunt urmasii directi ai egiptenilor antici, constructorii piramidelor si intemeietorii uneia din cele mai vechi si mai puternice civilizatii din istorie. Numiti de evrei mitsrim si de greci aiguptios, copţii contemporani prefera sa fie numiti Remenkīmi (Ekhristianos), literal Egipteni Crestini. In Evul Mediu, copţii au fost numiti de occidentaliEgiptios. Ţiganii ajungand in Europa occidentala s-au dat drept copţi inseland si castigand la inceputurile migratiei lor (neforţate) acceptarea si simpatia europenilor. Pentru respectarea adevarurilor istorice trebuie insa de mentionat ca marea parte a ţiganilor a ajuns in Europa prin rasaritul ei si prin Balcani, inrobiti de mongoli si turci. Asadar trebuie de mentionat ca ţiganii nu au nimic in comun cu copţii in afara unei etimologii incorecte.

Astazi traiesc in Egipt intre 8 si 18 milioane de Copţi. Variatia este atat de mare din trei motive, primul, statistica falsa pe care o prezinta autoritatile Egiptene. Al doilea motiv, emigratia masiva a tinerilor spre occident, in special spre Statele Unite, si in sfarsit ultimul motiv sunt persecutiile crunte la care sunt supusi in asa-zisa democratie Egipteana care-i fac sa declare o falsa religie. Persecutiile sunt in primul rand din partea populatiei musulmane dar si cvasi-oficiale. Populatia contemporana a Egiptului care numera aproximativ 81 de milioane de locuitori este in majoritatea ei de origine copta, care a fost islamizata incepand cu secolul 7 d.Hr.  Copţii sunt impreuna cu evreii sunt singurele popoare in care religia a devenit si identitate nationala, sigur ca aceasta afirmatie poate fi negata de multi copţi sau evrei, care simt altfel.

Populatia Copta este in totalitate Crestina. Majoritatea ei (90%) apartine Bisericii Ortodoxe Copte, alti 10% se impart intre Catolici si Protestanti. Trebuie mentionat ca termenul “Ortodox”, este in cazul Copţilor diferit celui aplicat cazul romanilor. Ortodoxia Copta este ne-calcedonica, adica in Conciliul de la Calcedon (al IV-lea in istoria Crestinismului – 451 d.Hr.), Biserica Copta, ce a fost considerata una din cele patru ramuri importante ale Crestinismului (Ierusalim, Roma, Constantinopol, Alexandria) a fost acuzata (pe nedrept, acuzatia fiind politica) de Monofizism (Isus Cristos e o singura persoană, el nu poate avea două naturi). Excluderea Bisericii Copte a fost o mare nedreptate istorica si indirect a contribuit major la consolidarea Gnosticismului Crestin si formarea dupa numai un secol si jumatate a Islamului.

Trebuie de amintit ca in cele trei Concilii Crestine inainte de Calcedon, cel de la Niceea (325), cel de laConstantinopol (381), si cel de la Efes (431) au fost prezidate (toate!) de patriarhi copţi. Primul conciliu de la Nicea a fost prezidat de Alexandru, papa Alexandriei, al doilea conciliu de la Constantinopol a fost prezidat deTimoteu, papa Alexandriei si al treilea de la Efes a fost si el de un papa al Alexandriei, (Sf.) Cyril. Antagonismul creat intre Constantinopol si Alexandria nu are nimic in comun cu religia, schisma s-a produs din cauza luptei politice in care politicul (Constantinopol) a invins religiosul (Alexandria). Acelasi model se va repeta in 1054 cand Constinopolul va pierde in fata Romei, exact din aceleasi motive politice, motivate bineinteles diferit din punct de vedere religios.

Nu se poate vorbi in interiorul unei religii istorice cine are dreptate si cine nu, sau cine reprezinta “calea cea dreapta.” Se poate vorbi insa despre doua lucruri, primul este originea si al doilea vechimea traditiei. In aceste doua subiecte suprematia Bisericii Ortodoxe Copte este covarsitoare. Bineinteles, aceasta afirmatie este personala si poate fi infirmata (si este), argumentele sunt insa “slabute.” Majoritatea istoricilor moderni ai Crestinismului cunosc faptele, nu toti au curajul recunoasterii. Cine indrazneste sa se “puna rau” cu Vaticanul, pentru a prezenta cauza unei congregatii crestine asuprite fara putere politica, si perzecutate de secole, pe rand de Bizantini, Islamici si mai recent Catolici Latini.

Biserica Crestina Copta, este cea mai veche biserica (existenta) Crestina din lume, ea o precede pe cea Romana de Vest sau Ortodoxa de Est. Aceasta biserica isi poate considera inceputurile in anul 42 d.Hr. cand (Sf.) Marcu a organizat-o in Alexandria.Bineinteles primi prozeliti crestini au fost evreii din Alexandria care cunosteau scripturile si aveau contacte cu Biserica Crestina din Ierusalim condusa pe acele timpuri de Iacov si mai tarziu de Simon ambii Desposyni(Familia lui Iisus). Rapid Crestinismul s-a propagat inspre Egiptul de sus (Egiptul de Sus=Sud, Egiptul de Jos=Nord). Sincrezia dintre Crestinism si secta Terapeuta Judeo-Egipteana a dat nastere Monasticismului Crestin, acest monasticism avandu-si radacinile in Crestinsmul Copt.

Copţii si monasticismul crestin

Monasticismul crestin isi are sursele in Crestinismul Copt si fara de indoiala s-a nascut in Egipt. Caracterul monasticismului copt a fost transmis ambelor biserici, si celei de vest (latine) si celei de est (greco-bizantine). Inaintea cuceririi musulmane (sfarsitul secolului al 5-lea) existau in Egipt aproape 300 de manastiri si sute de pesteri si caverne erau locuite de sihastri copti in deserturile tarii. O parte din aceste manastiri sunt locuite si infloresc pana in zilele noastre.

Vasile cel Mare, Patriarhul Cesareei in Capadocia este considerat fondatorul si organizatorul monasticismului in Asia Mica. Vasile cel Mare a creat-o dupa o vizita in Egipt (357 d.Hr) si s-a inspirat (aproape in intregime) deorganizarea monastica si canoanele copte. Regulile canonice ale manastirilor Ortodoxe pana in zilele noastre sunt toate adaptate dupa regulile monastice Copte. Ieronim, traducatorul Bibliei in Latina (Vulgate), in drumul lui spre Ierusalim (ca. 400 d.Hr) a vizitat cateva manastiri copte, si impresiile lui sunt inregistrate in cateva epistole importante. Benedict, fondatorul ordinului (Latin) care-i poarta numele, a construit modelul monahal Catolic inspirandu-se din scrierile lui Sf Pachomius. El a si vizitat pe “sihastrii desertului” pentru a se inspira din dedicatia, sfintenia si harul acestor sihastri.

Monasticismul Copt, care a servit drept model pentru toate stilurile monastice existente, imbratiseaza 4 oranduieli diferite:
(1) Oranduirea Cenobita, cunoscuta si noua astazi, bazata pe comunitati de calugari care traiesc impreuna in manastiri, care-si organizeaza viata dupa un canon propriu bazat pe canonul general al bisericii pe care o slujesc Aceasta oranduire este bazata pe invataturile Sfantului Pachomius, care au fost preluate si de Vasile cel Mare;
(2) Oranduirea Monarhista, bazata pe principiile trasate de Iustin Martirul (Tratatul despre Suveraniatatea Domnului) extrem de apropiata de sectele ascetice iudaice (Terapeutii si Esenienii). Iustin, probabil de origine evreiasca a cunoscut aceste secte (vezi Dialogul cu Iudeul Trifon).;
(3)Oranduirea Skitica (schitica), o mica asezare (schit) monastica, care include un numar mic de calugari care traiesc despartiti, dar care-si fac rugaciunile impreuna (de exemplu Mt. Athos);
(4) Oranduirea sihastra, (isihasm) fondata de Ioan Chrysostomul şi de Capadocieni bazata pe invataturile primide de la parintii desertului, pe care i-a vizitat in Egipt in secolul al 4-lea inainte de Hristos.

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/civilizatii-coptii-vechii-egipteni/10686/

Miracolul Crăciunului

Miracolul întâiului zâmbet, bucuria nețărmurită a primei atingeri, primul țipăt /suspin odihnit în brațele tandre ale Mamei, toate ne însoțesc de două mii cincisprezece ani. Câtă Iubire s-a pogorât din ceruri ca să ne fie pavăză și îndrumare.

Doamne al Înaltului ai pogorât mirarea îngerilor în sufletul nostru, dulceața nestăvilită a inimii ai dăruit-o copiilor pământului să le fie taină de dezlegat și împlinire.

Fie ca sărbătoarea Ta să aducă Bucuria, Armonia, BunaÎnțelegere, Înțelepciune în căldura sufletelor care vor tremura în adânc de Mulțămire și Rugă!

Sunt din nou recunoscătoare tuturor, celor văzuți și și celor nevăzuți. Puterilor cerești și minunaților oameni pe care i-am cunoscut, fiecare cu câte un Dar din care am primit învățăminte. 

Urmează zile în care voi trăi, ca întotdeauna, tot mai profund apropierea de Maica  și miracolul Tainei mari.

Iți mulțumesc și în acest an,Împărăteasă a cerurilor că ai devenit Maica tuturor din deplina Iubire față de Cel care s-a întrupat prin Tine. Numai Iubirea poate face un asemenea Miracol. Ai ridicat ființa umană care e devenit concepere de adânc ceresc, născând Iubirea din Iubire, Tu fiind cea care a împlinit cu adorare și bucurie această Binecuvântare asupra sufletelor noastre.
Micile mânuțe care au mângâiat sub privirea Ta sufletul din noi de atunci încoace, gânguritul care a devenit cuvânt arzător in inimi , ales să fie mângâiere și suspin de puritate.

Bucuria cu care sărbătorim Nașterea Lui, Ție ți se datorează. În adâncul inimii, îmi ești împlinire deplină. Și îți mulțumesc, și te ador așa precum ochii Pruncului Divin au făcut-o când Tu L/ai ținut în brațele Tale, aripi care ne ocrotesc de-a pururi. 

Bucuria de a ocroti, Bucuria de a mângâia, bucuria de a primi și de a dărui...

Bucuria și Puterea iubirii fie pavăza bună tuturor !!!

A dărui _ La mulți ani de Moș Nicolae !!!

Una din minunile vieții este COPILĂRIA, prin vârstă sau suflet. Atunci găsește EL cum să ne trimită mesagerii care ne aduc bucurii, rămânând necunoscut însă bucurându-se la fel demult.
Moș Nicolae vine pe un cal alb, își scutură barba ca să ningă (Sân Ion vine pe un cal negru înspre vară) sau ... ceartă, determinându-te să te îndrepți pe Calea cea dreaptă.
Vă doresc Darul gândurilor Bune, a mângâierilor și alinărilor sufletești!
Magia iubirii să devină Lege pe pământ !!! Fiecare o poate dărui din dulceața inimii lui devenind ghetuțele vieții cu care să pășiți prin lume.
La mulți, mulți și binecuvântați ani!

La mulți ani tuturor care zâmbesc copilăriei -

cântecul inimii șoptiți-l în inima lumii! 

La mulți ani Nicolaie,Nicoleta împreună cu toți

cei dragi !

Gânduri de iubire, de armonie și prosperitate,

 abundență de împliniri duuuuulci ca

 sărutările din visele pământenilor.

 
Credința să înflorească în bucuria inimilor 

care dăruie binecuvântări de Pace!

,,Fiecare om are o cale proprie de evoluţie către divin, către înţelegerea propriei vieţi. Există câte un Dumnezeu câţi locuitori ai Pământului sunt” – spune fiinţa din faţa mea.

O să-ţi povestesc o amintire care îmi apare mereu în memorie. Târziu am înţeles-o, târziu mi-a fost dat să descopăr Taina din ea.

Am crescut departe, mult timp am crezut/judecat că îndepărtată de ai mei părinţi. Am crescut la bunicii din partea tatălui, într-un cătun din nordul ţării, în Bucovina. Câteva case aruncate pe dealuri, câţiva locuitori, toţi rude, cărora, cândva, le aparţinuse tot acel pământ şi care se vedeau doar de sărbători. 

Erau două case: a bunicilor şi a unchiului care a trebuit să rămână lângă ei, pentru că tatăl meu, mezin fiind, luase calea lumii, plecase la studii şi acum era „om la oraş”.

Dureroasă, dar şi mirifică copilărie. Durerea am trăit-o, pentru că simţeam abandonul părinţilor, abandon care îmi era amintit cel puţin o dată pe lună de a mea bunică, atunci când nu veneau la timp banii pentru întreţinerea mea (aşa fusese „aranjamentul” cu părinţii). De faţă cu bunicul nu avea curaj să îmi spună, dar, când era el plecat…

„Azi nu ai ce să mânci, că nu au venit paralili de la măta” (avea „ceva” cu mama – din cauza ei nu se însurase tata cu bogătaşa satului, ci adusese o „olteancă”).

Aşa că revăd două braţe subţiri, de fetiţă, care înconjoară gâtul unui căţeluş. Un corp firav, zguduit de plâns, de dor, de nemângâiere, de foame. Mă „adoptase” în cuşca lui. Acolo era refugiul meu (ce e drept, ca răsplată, îi duceam toate păpuşile care îmi erau dăruite de trei-patru ori pe an). Ne jucam amândoi cu ele. Adică el le despletea, eu le făceam codiţe sau le îmbrăcam cu „haine noi” ori de câte ori era cazul. Şi era „cazul” destul de des. „Dar asta înseamnă că nu mă plictiseam, nu?”, râde frumos şi cu lacrimi în ochi fiinţa din faţa mea.

Cred că era deja seară. Alergasem toată ziua pe dealuri şi mă cocoţasem prin copaci, iar „vestea” cu „paralili” ştiam ce înseamnă. M-am îndreptat împreună cu Bobel (aşa îl chema pe căţeluş) spre căsuţa noastră. Porţia lui de mâncare a sosit la scurt timp. S-a repezit bucuros şi a început să mănânce. Simt şi acum acea senzaţie de FOAME din mine, acel plâns de deznădejde al copilului, acele lacrimi care se rostogoleau imense pe obrăjori. Lacrimi IMENSE. Înţelegi? Mari ca perlele mele de la gât (are un colier cu trei rânduri de perle mari şi albe, superbe. Mă gândesc: Cum Dumnezeu poate să le poarte cu „amintirea” asta în ele?, pentru că asocierea este clară).

„Lasă, ai să înţelegi acuşi de ce le port cu atâta iubire şi strălucesc aşa de minunat”, răspunde ea gândului meu. Le-am primit de la o prietenă dragă şi mă bucur de câte ori le port. 

Mult timp nu mi-au plăcut perlele, acum însă sunt preferatele mele. Nimic nu este mai total ca starea unui copil. Foamea sau bucuria, deznădejdea sau fericirea la un copil sunt „prototipuri”, le trăieşte cu toată şi prin toată fiinţa lui. Aşa eram şi eu atunci.

Foamea, singurătatea (din cuşcă, vedeam cum mătuşa mea îşi hrănea copiii, doi băieţi şi două fete). Jinduiam să mă ţină şi pe mine mama în braţe şi să-mi dea să mănânc. Să mă mângâie pe păr. Acea lunecare lungă şi mătăsoasă a unei mâini calde şi iubitoare.

Cred că tăcerea mea, încremenirea mea într-o tăcere care era a durerii însăşi, l-a făcut pe Bobel să se oprească din lipăit. M-a privit cu doi ochi mai întâi miraţi, apoi cu o revărsare de iubire imensă, parcă din altă lume, totală. Şi a început să împingă cu botul strachina cu mâncare spre mine.

S-a apropiat şi m-a lins pe mânuţă.

 Am început să mănânc din strachină parcă cea mai gustoasă mâncare din lume, cu lacrimile alunecându-mi pe obraji, amestecându-se cu mâncarea. Luam cu palma făcută căuş şi sorbeam fericită. Ba am început să îi dau şi lui Bobel să mănânce. O dată el, o dată eu.

Ştii, cred că îi părea rău că nu mă poate lua şi în braţe, că nu mă poate mângâia şi săruta. Doar îşi apropia boticul umed de faţa mea, şi stăteam aşa mult timp. De obicei, căţeii doar îşi apropie boticul şi se retrag, sau ne retragem noi brusc, mai bine zis. Ei, Bobel al meu, stătea aşa mult timp.

L-am îmbrăţişat cu recunoştinţă, cu iubire, cu dragoste. Durerea din suflet nu putea să mi-o ia, dorul nu putea să mi-l aline, dar îmi dăruia toată iubirea lui, şi adormeam aşa, suspinând lângă sufleţelul acela IMENS.

De asta iubesc perlele acum. Am înţeles valoarea acelor timpuri.

 Poate părea o poveste dureroasă, dar nu este. Mult timp mi-am plâns şi eu de milă, că am fost abandonată, că nu am avut mâncare, că nu m-au îmbrăţişat ai mei, că am fost urâtă de o bunică, ocolită de verişorii mei, care nu voiau să se joace cu mine decât când le dădeam din ceea ce îmi aduceau ai mei, de câteva ori pe an, altminteri, deveneam „aia cu mă-sa olteancă”. 

Recunosc că am aruncat cu o piatră într-unul din ei când mi-a spus aşa. Nu cred că l-am lovit serios, însă a început să zbiere ca din gură de şarpe, şi s-a pornit un tămbălău de mai mare dragul. Noroc că era Bunicu' pe aproape, şi nu au avut curajul să mă bată, altfel, vedeam eu (Râde din nou, cu toată fiinţa ei parcă).

Vezi, aşa am învăţat să preţuiesc valoarea unei îmbrăţişări, bogăţia ei, bucuria ei. A unei mângâieri. A unui sărut. Hei! Nu toate odată, de cele mai multe ori.

Aşa înveţi să dăruieşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta. Să te bucuri. Să fii recunoscătoare cu ceea ce poţi tu dărui. Să simţi când este adevăr sau nu într-o apropiere. Pentru că… oamenii sunt „oameni.

Perlele îmi amintesc de lacrimile curate ale fetiţei, şi aşa rămân curată cu ceea ce dăruiesc. Nu cu falsitate, din interes sau de complezenţă, ci cu toată fiinţa. Se învaţă. Să nu îmi spui că nu”.

Nu pot să spun aşa ceva, pentru că îi dau dreptate. Mă gândesc la mine. De câte ori am îmbrăţişat pe cineva, măcar de complezenţă? Hmmm… Cu toţii am făcut-o de nenumărate ori.

Cerem în rugi aprinse mănuşi sau un serviciu, cerem bani sau un pulovăr, o rochie sau cine ştie ce mai jinduim din lucrurile acestei lumi.

Dar cine mai cere un vers dintr-un cântec sau dintr-o Psaltire,

 cine mai doreşte să fie ploaia topită-n iubirea celorlalţi, care să hrănească stropi de lacrimi în bulgări de soare?

Eu doresc, ca în toate poveştile, trei daruri.

Darul îmbrăţişării din inimă între oameni. Să ne deschidem inimile şi să trăim iubirea de la inimă la inimă, ca o rugăciune interioară, continuă.

Darul de a uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copacii, totul este intim legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele, viziunile fiecăruia. 

Să avem putere de a dori cu ardoare şi consecvenţă, pentru ca totul să se şi împlinească.

Şi… darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru totdeauna: „Hai la nani, iubito!”

Focul florii roșii

Am primit o Floare Roşie.

Culoarea ei de Foc Aprins mi-­a sorbit privirea. Un tremur uşor, îmbătător, m-­a cuprins într-o tandră îmbrăţişare, Am lunecat ameţită de atâta căldură şi putere, când degetele, palmele mele au mângâiat-­o uşor. Îndărătul ei se află un suflet, iar în acel suflet vreau să fiu şi eu.

Adoratorii iubirii fac cerc în jurul Florii şi întind braţele deasupra ei pentru a se încălzi.

Le întindem și noi cu  încredere deasupra unei Flori Roşii? Avem credinţa care ne poate încălzi? Avem sinceritatea şi puritatea sufletească că aşa este?!

Focul dinlăuntrul florii este veşnic. El reapare mereu. Mă gândesc uneori că, datorită nouă florile înfloresc iar şi iar. Mesajul lor  îl primim: iubirea este veşnică! Iar noi avem/trăim doar stări.

Până învăţăm să ne lăsăm cuprinşi în abandonul total, fiecare pas doare. Fiecare gând sună în mii de tonalităţi. Culorile se amestecă  iar înmiresmarea lor ne zăpăceşte. Nu mai ştim uneori de unde/cine este cel care ne dăruieşte Floarea Roşie. Arderea trebuie să fie deplină.

„Un visător de ceruri trebuie să descifreze în fiecare floare culoarea unui cer”, vine o şoaptă.

Originea florală a focului!

 Cât mister al vieţii care pătrunde în adâncimile cele mai abisale, cuprins într­-o sămânţă care va înflori în roşu.

 „Culoarea este o epifanie a focului, floarea este o ontofanie a luminii” – citisem cândva.

 Cred cu tărie: floarea lăuntrică a focului pătrunde fiinţa care i se dăruie. Nu se poate altminteri decât întinzând braţele deasupra florii purpurii, primind seva arzândă pe care o simţi cum trece din floare în tine. Şi devii tu purtătorul de foc al florii, tu însuţi rug de seve mistuitoare.

Am primit o Floare Roşie. 

Rugul aprins de ea mistuie ultimile fărâme ale trecerii mele.

                                            ☼

Sufletul trandafirilor se spune că aparține venusienelor care ne-au  lăsat o amintire atunci când au trebuit să părăsească această planetă. Pentru a nu ne simți singuri atunci când ne va fi greu, pentru a învăța că iubirea vindecă întotdeauna. 

Este o veche credință pe care o port  și eu în suflet.

                                                ***

Legenda spune că poetul Rainer Maria Rilke, făptură fragilă şi delicată, a descoperit prima oară semnele bolii care i-a fost fatală în dimineaţa când, pregătindu-se pentru întâlnirea cu o mare frumuseţe a epocii, egipteanca Nimet Eloui, s-a înţepat în spinii cuvenitului buchet de trandafiri. Rana, în loc să se vindece, s-a transformat rapid în ulceraţii întinse pe întreaga suprafaţă a braţului, iar apoi  a întregului corp. Ucis de spinul unui trandafir, floarea-simbol a multora din poezii sale.

Iar epitaful a dorit să fie: 

Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui

Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern

Iar L. Blaga a scris ,,Poetul”

 ....................

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,

de-un ghimpe muiat

în simplu albastru, însimplă lumină.

De-atunci, în frunzare-aplecate

privighitorile toate-amuţiră

uimite de cele-ntâmplate...............

                                ***

 O poezie superbă este și ,,Legenda trandafirilor” de George Coșbuc.

.......................

Din lacrimile plânse-n zori

A răsărit o albă floare,

Şi peste noapte-a ei plânsoare

S-a prefăcut în roşii flori.

Erau frumseţile luminii

Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?

Ea, biata, nu mai vede spinii

Şi-adună flori, şi mâna ei

Îi sângeră, dar nu o doare,

Că pentru-un spin avea o floare.

Aşa e scris în cartea sfântă

A legii legilor. D-atunci

Răsar aceste flori pe lunci.

Flăcaii-n poezii le cântă

Şi le slăvesc d-atunci pe drept,

Nevestele le pun la piept

Şi fetele le pun în plete.

Şi-n templul zeilor doi miri

Împodobesc cu flori vestmântul

Şi mame triste pe mormântul

Copiilor pun trandafiri.

De ei cine-şi ascunde faţa

De teamă că de ghimpi sunt plini?

Şi dacă viaţa are spini,

De ce te plângi că-i rea viaţa? 

Lasă-L să-ți vorbească. Ascultă !!!

Cum sunt eu acum?! Și ,,vederea interioară” alunecă blând înlăuntrul tău. Nu cauți acolo nimic. Nu ,,priveliști”, nu un nume, nu cauți sau aștepți pe nimeni acolo. Acolo e o ,,suspendare”. Atât !!! acolo EȘTI TU ÎN CLIPA PREZENTĂ. Dar asta AFLI fără cuvinte, fără nici o trăire. Pentru că trăirile aparțin trecutului și devin viitor. Clipa când te ,,scufunzi” punându-ți întrebarea este ACUM. Ești TU în deplinătatea unei tăceri atotcuprinzătoare a Nimicului în care TOTUL este viu. Intotdeauna va înflori un zâmbet pe buze. Cel mai enigmatic zâmbet. ȘTII cine ești. Treptat dacă ai răbdare vei și afla. Dar...NU asta trebuie să fie țelul. Ci acea infinitezimală clipă.

Cum sau cine sunt eu acum !? Nu un răspuns e important. Așa suntem obișnuiți: să aflăm un răspuns rațional, să aflăm ,,coordonate” valabile care să ne fie ancore. AȘTEPTAREA răspunsului este PREZENTUL. Și tocmai atunci descoperi INFINITATEA din tine. Care nu are nimic de-a face cu trăirile aleatorii de până acum. Simțurile sunt suspendate pentru o secundă. Pentru că ele sunt catalizatori între noi ca energie și o realitate consensuală care ne-a fermecat și determinat să trăim numai în granițele ei. Dar se poate și fără ele - măcar pentru o secundă. Nu le vom uita. Dimpotrivă.

Terapia Iertării nu o putem realiza fără starea de ACUM. Sau Ruga părintelui Gherontie. http://dor-danaela.blogspot.ro/2014/05/doamne-intoarce-i-la-bunatate-si.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2014/07/terapia-iertarii.html

Orice, ORICE s-ar întâmpla în jurul nostru, implicați fiind cei dragi sau alții nu e întâmplare. Privesc ,,întâmplarea” ca un semn de a realiza ceva. Ca o atenționare, un avertisment. Întâmplarea duce la sincronicități, la coincidențe când chiar e necesar și urgent să o luăm în seamă.

Are copilul, soțul/soția, mama, tata, mama etc probleme și vrem să ajutăm?! CINE ajută?!

 CUM ești TU în minutele CÂND spui o RUGĂ, când trimiți UN GÂND bun, blând?!

CE ? CUM este în tine?!

La nivel subtil rezonanța este PE TOATE PLANURILE. Părintele Rafail Noica îndrumă: ,,Doamne, șoptește TU iubire/bunătate/îndrumare/ alinare/iertare/ binecuvântare.... în inima .... ” ATÂT !!! Nu trebuie să scrii o epistolă cu ,,îndrumări” pentru că TU îți vei pierde ,,ideea de bază”. Vei aluneca în lamentări. Iar lamentările duc la multe scoțând din tine chiar și nemulțumirea față de Dumnezeu care... până acu* nu a făcut nimic și a lăsat să se ,,întâmple” o năpastă. Undeva în noi există această convingere. mai bine să recunoaștem decât să ne ascundem, provocându-ne daune psihice, sufletești. Dacă tot vorovim și vorovim, la asta ajungem pentru că avem necredința implementată în noi.

http://reiki-jurnalulunuimaestru.blogspot.ro/2013/03/satelitul-doamne-parintele-rafael-noica.html

Repetarea ,,Doamne, Împărăteasa  Lumii, întoarceți la bunătate și rugăciune pe toți vrăjmașii mei” – ai mei, cei din mine nu din exterior fără ,,intonații” ci doar ,,alunecând în interiorul tău”. Asta înseamnă să transformi treptat o realitate din exterior – schimbându-ți ÎNTÂI interiorul tău,  și de ea vor beneficia cei dragi, cei din apropierea ta.

,,Schimbarea realității” ! Pentru că trăim ÎN realitatea gândirii noastre iar gândurile sunt doar verbalizări ale realității proprii. Că ne mai întâlnim și cu alții pe acolo, e adevărat. Este în conformitate cu legea rezonanței. Nimic mai mult. Și ei dar și TU sunteți pe aceeași frecvență. Schimbă-te tu nu pe ei. Sunt prea mulți și nu vei reuși. Și chiar dacă este numai unul implicat , DE CE ești tu pe aceeași frecvență cu el?!

Frecvența Dumnezeu este cea mai puternică ! In această frecvență nu-ți trebuie scuturi de protecție, amulete, fel de fel de ziduri. Dimpotrivă, zidurile deja le avem.

RUGA ,,DOAMNE întoarce-i ..... ” nu se rostește cu patimă, cu tremoooluri, cu pauze sugestive. Ci REPETITIV! Cel mai sugestiv exemplu este ,,Doamne miluiește”  care se repetă de 40 de ori să spunem. Incontinu, fără pauze ,,sugestive”. E ca și cum am satura subconștientul care se va deschide lăsând calea directă deschisă. Însă asta cere un pic de timp și neimplicarea noastră ,,simțită”. Implicarea este dar la un alt nivel pe care nu trebuie să îl cuantificăm pentru că încă nu suntem în stare. Percepția asupra divinității este distorsionată cu ușurință de rațiune care te ,,aruncă” în vechile foldere ale neîncrederii, ale patimilor.

Ajungi să rostești Ruga și, la un moment dat, când rațiunea se ,,trezește” nu mai știi Ruga, nu-ți mai reamintești cuvintele ei. Superb! Tocmai ai realizat o legătură DIRECTĂ cu divinitate!!! Știu. Mulți au un fel de ,,colaps”: aoleu, am uitat cuvintele !!! foarte bine!!! De asta e necesar să o avem scrisă pe ceva, să o purtăm în buzunar, în geantă. Tocmai pentru asemenea clipe. Ca să reluăm.  Acea ,,cădere”, ,,uitare” este calea dar... pe care o alungăm neștiind ce înseamnă. Reluarea rostirii după un asemenea moment este o adevărată Binecuvântare. 
Vă doresc să trăiți cât mai multe asemenea clipe. Vă veți schimba pentru totdeauna. La fel  treptat, și cei din jur.
 Pentru că Unica Forță Reală este Dumnezeu. Unica Putere ! vorbește direct cu El. Dar fără să te vaiți. Incă odată: când ne văităm deja și învinovățim. Nu e cazul. Copilul cere ajutor și îndrumare când nu știe ce să facă. Și cineva îi poartă mânuța ca el să învețe să scrie (o liniuță, un oval, un spațiu lăsat ... ) cineva îl învață cum să rostească cuvintele, sensul lor. Noi ?! om fi ,,maturi” dar avem de învățat nu de explicat vechile paradigme prin: ,,așa cred/văd eu”.

Cerem îndrumare?! Păi primește-o dar nu în conformitate cu dizarmoniile deja existente în tine... după care îi măsori  pe ceilalți.
 Binele tău este Dumnezeu, dar și binele tuturor. Iar El se manifestă prin oameni. 

Devin-o manifestarea Lui dar ÎNTÂI în propria viață. Așa va ajunge și la alții. Repet mereu: peste Dumnezeu nu treci decât tu voind să impui ce/cum vrei tu. Atunci pentru CE te rogi la EL?! Să facă ÎN locul tău CE vrei TU?! Adică EL nu ȘTIE ?!! se pare că uneori nu prea credem că EL știe. Și musai să îi spunem noi. Pare ,,interesantă” – cel puțin, această atitudine.

Ai grijă de tine, lasă-L să te îndrume, să se manifeste și vei vedea .... nevăzutul! 

Manifestarea !!! Să nu deveniți habotnici. NIHIL SINE DIO ! însă fiecare ÎL manifestă! Și tu , și el/ea. Nu numai manifestarea ta este bună. Ai grijă de tine, de gândurile tale și cere ajutor dacă /când nu te simți în stare să treci peste o încercare. Te va ajuta. Și atunci uimește-te, recunoaște ceea ce El a făcut schimbându-ți și ție viața. Așa ajunge și ÎN tine Farmecul Divinității. Dar dacă tu crezi că ai provocat PRIN Rugă schimbarea universului ... sigur te-ai dus în alte zone. Te amăgești și orgoliul te va ,,prinde” în mrejele lui.

Cu cât devii părtaș cu atât manifestarea LUI va crește. Dar atenție la ceea ce se numește ,,sminteală”.

Imi doresc să vă fie de ajutor cele scrise. Întâi reluați citirea și practicați  idee cu idee. Nu este important că ați citit și v-a plăcut. Dincolo de cuvinte , care nu pot cuprinde decât orientativ, sunt ,,nenumirile”. Aflați-le în voi. 
Dumnezeu este Cea mai Măreață Ființă dar ființarea Sa nu stă în puterea noastră de a o cuprinde. Ea există și ...EXISTĂ !!! atât. E uluitor. Atât. EL este Măreția ! a Sa dar și a noastră.

Lasă-L să-ți vorbească. Ascultă- L !
ascultarea inimii, a Sufletului și nu a auzului. Pare o supunere dar ea va deveni Înțelepciune.

Doamne, Prea Mărită Împărăteasă a Sufletului, mulțumesc!

Uimiri

Trec zilele și nopțile frigului pentru a înmuguri aburul lor în primăvară.

Trec norii pentru a lăsa umbra lor să se dizolve în cer certându-mă că nu i-am cules.

Trec munții care au așternut colbul pietrelor pe sufletele însingurate de pe cărările lor care se sfârșesc  în peștera inimii unde îmi aduc auzul.

Descopăr foșnetul viu al Vieții în ochii Soarelui și în zâmbetul misterios al Lunii care încep să-mi alcătuiască ființa.  Mă cuprind în căldura învăluitoare ca un basm de la Polul Nord. Răcoarea rămâne miezul fiebinte care îmi alunecă simplu și firesc prin vene.

Trec mirările și uimirile culese de mâna Făpturii Făcătoare, Împlinire care devine mărturisire a Facerii.

Mirul cald al Vieții îmi înconjoară de trei ori răsuflarea și devine Liturghie mărturisitoare. Mireasma lui alunecă pe văile sufletului culegând cioturile albite ale vremurilor. Curge lăsând adieri răsfrânte spre cele șase zări. Le adun în mine pentru a avea un punct de întoarcere. Tăcerile aburind de vise le transform în leii puterii de a străbate ținuturile dintre noapte și zi sau dintre zi și noapte. Două începuturi în care alunec pentru a culege rătăcirile mele și ale altora.

urmează să devin Darul răsfrânt.

Distanța se măsoară prin însingurare. Un etalon infailibil. Știu, distanța până la setea din mine este imensă. Înspre tine e deja veșnicie. Cum/când o voi străbate?! Vino și tu cu un pas de zâmbet mai aproape.

Cuprind tăcerea dintre noi în căușul inimii. Purpuriul devine foc și miezul lui hrană.

Amestec de iarba raiului și roua cerului căzută pe pământ. Pun un gând de iubire și licoarea e gata. 
Magia devine viul din care sorbi.