Destinul strămoșilor suntem noi

Pentru că e perioada concediilor mulți vor ajunge  în zonele sacre ale acestui pământ. Din curiozitate, cu speranța încărcării energetice, cu vise de ,,activare a strămoșilor” adică cu ....multe. Uneori/deseori cu haosul din noi.

Dacă acum te-ai născut AICI înseamnă că porți genetic informațiile din acest areal. Informațiile neamului mamei/tatălui care și ei la rândul lor născându-se aici le dețin și tot așa până în negura istoriei. Ca spirit putem avea vieți trăite și prin alte locuri. Acele informații rămân în Banca personală a Spiritului, în subconștientul omenirii. Care e depozitul planetei iar când e cazul, depozitarea unor perioade se face și pe alte trepte: a sistemului solar, a galaxiei...

Acum vorbim despre  neamul strămoșesc și ,,dorința de activare” căutând locurile sacre.

Conștientizarea Sinelui și Sufletului lor o purtăm în noi genetic.  Asta trebuie să aducem la suprafață : cunoașterea încriptată în noi. Locurile energetice puternice există. Acolo ajungi ,,atras”. Ajungi ca simplu turist, sau atras de mrejele fanteziilor altora, sau începi să mai și gândești – tu personal.

Prefer curiozitatea unora decât ,,planurile stabilite”: facem aceea sau aceea. Să mă duc pentru curățare energetică?! Mai bine spovedește-te, intră într-o biserică. Pentru a nu transforma în groapă  de gunoi locul respectiv. Sau i-ați o pisică (nu glumesc). Locul se va ,,închide energetic” așa cum s-a întâmplat deja cu unele. E la fel de adevărat că prin construirea de biserici, Puterea energetică a fost preluată, poate și protejată dar și folosită. Dar... așa a rămas activă. E bine. Nu uitați că moneda are două fețe. A le ,,vedea” pe amândouă e necesar.

Cei care au știut să creeze asemenea locuri energetice trăiesc prin noi. Ești pregătit să ,,duci” tu acea Putere a unor energii înalte?! Nervii tăi pot rezista la vibrații înalte?! Nervii fizici care corespund unor căi energetice. Pentru că întreg corpul fizic va participa la ,,accesarea energiilor”. Le va resimți.Și pentru asta e necesară o pregătire temeinică. Singură dorința, nu este suficientă. 
Curățenia fizică merge mână în mână cu cea energetică/sufletească. Devii vegetarian prin alimentație dar în gândire?! Ceea ce vei acumula energetic prin curățenie fizică vei transmite cu o putere înzecită prin gândire. O banală supărare  poate deveni un tsunami acum și mult mai repede. Cele cinci simțuri devin mult, mult mai clare dar și acute. Dintotdeauna ele se hrănesc și sunt proiectate prin energiile gândurilor. Vegetarienii (unii) nu mai știu ce e cu viața lor când toate parcă o iau razna. Păi orice nemulțumire e mai ,,pură” acum și evident că mult mai puternică.

Când ne ducem la biserică ne pregătim trupul, hainele cele mai bune. Cum înainte se rosteau rugi dimineața și seara, bunii noștri erau pregătiți. A fost o epocă. Acum noi spunem mantre, afirmații pozitive, apelăm la programări neurolingvistice. O altă epocă. Conștientizarea din spatele acestui mod de trai este importantă. Dar nu ne-o asumăm. Vrem ,,rețete”. Nu există! Ci doar învățături, tehnici pe care TU trebuie să le aplici. Și nu ,,visând” frumos. Și NU e suficient că ,,le-ai înțeles” și aștepți nominalizarea la Premiul Nobel. E o abilă capcană. Care devine ,,suficiență sufletească” de apari în ochii celor din jur precum un extraterestru. Care se îngrijorează de sănătatea ta mintală. Până la cea mentală mai e.  Puțini știu să treacă de la informație la aplicație, și mai puțini sunt constanți în ceea ce își propun.

Și încă un aspect: incantațiile, descântecele etc. Ele au o anumită topică, un ritm clar. Fiind pentru diferite trebuințe. La fel ca și afirmațiile pozitive de acum. Parcă am mai scris undeva, dar repet: rostirea, repetarea precum litaniile sau așa cum se spune ,,Doamne miluiește! ” de 40 de ori: repede/repede, ajutându-ne de mătănii sau de degete. Se accesează prin subconștient partea inconștientă, cea care deține Totul. Conștientul ,,se plictisește” ( doar tu nu ,,faci” nimic, ci repeți ceva acolo. Gândurile colapsează treptat). Așa au fost descoperite ,,cuvintele de Putere” dar care trebuie impregnate în noi odată cu imaginea a ceea ce dorim. 

Când ajungeți într-un loc de putere, stați liniștiți. Meditați. Lăsați energia acelui loc să pătrundă în voi. Va dura o săptămână, o lună  poate mai mult până vă va ,,vorbi”: adică va atrage posibilitățile de a se manifesta prin voi. Nu ,,înțelegerea” stereotipă, ca pe o formulă. 

Destinul străbunilor suntem noi, fiecare ! Informațiile sunt la purtător.Ca să devină deprinderi depinde de PRACTICĂ. Iar practică înseamnă și o cunoaștere cât mai clară, științifică. Așa se formează acea Inteligență atotcuprinzătoare care depinde de fiecare. Științific s-a descoperit prin anii *60 că partea anterioară a amigdalei ne calmează.Orientalii știu asta de mii de ani. Zâmbiți, vă rog !!!

http://reiki-jurnalulunuimaestru.blogspot.ro/2014/10/surasul-interior-si-amygdala-o-alta.html

Informațiile esoterice sunt încriptate, sunt metaforice. Mulți le iau doar așa și consideră că au devenit guru. Unii înțeleg că vine de la a fi,,guraliv” .....Doar vorbesc frumos !!! 

Percepția din locurile sacre poate participa la transformarea noastră dacă suntem dispuși să o respectăm și nu să ne dăm ,,urmași demni”. E o aroganță la care putem renunța. 

Și un alt aspect. Viața ta-cea pe care o cunoști, o va lua nițel razna. Vechile deprinderi devenite obiceiuri vor fi de prisos. Transformări cărora va trebui să le faci față. 

Ești pregătit pentru asta ?! fii sincer cu tine ! doar cu tine. Nu meriți mai mult decât alții, nu ești mai deosebit. 

Ești OM pur și simplu !!! 

STELELE

A căzut o stea și credința populară ne spune că un suflet a plecat pe unda ei la dumnezeire. Cade o stea și se ridică un suflet ... Tare frumoasă imagine!

Fiecare avem steaua proprie prin care privim lumea de aici, în fiecare zi sau noapte. Noaptea luminăn tainic și pe alții. Când ne descoperă , trimitem lumina parcă anume acelei persoane. În timpul zilei însă privim totul, putem vedea totul, datorită Luminătorului mare și perfect. Fiecare avem o stea, fiecare suntem o stea.

Lumina din fiecare o dăruim zi de zi,noapte de noapte. Copacii există pentru că noi îi privim, florile există pentru că noi ne bucurăm de mireasma lor, marea și vântul, munții și cerul există pentru că fiecare din noi îi facem să fie vii, prin noi înșine.

 Când nu ne bucurăm , fiind aici, totul moare înainte de a pleca pe unda dumnezeirii. Când nu ,,observăm” sufletele minunate de lângă noi, ele devin triste, stinghere, sau agitate și răscolitoare. Oricum s-ar manifesta, ele cer să le privim ca să le vedem lumina din ele. Atât! Iar dacă privim așa, luminăn ,,ceva” din fiecare, lumina proprie devenind mai puternică. Căpătăm și curaj că se poate și așa. E cel mai minunat ajutor pe care îl dăruim altora dar și nouă, în primul rând. Așa ne vindecăm de singurătate, de depresii, de micile sau marile necazuri, de dureri trupești sau sufletești. Așa devenim ...terapeuți, chiar fără certificate autorizate: existând în lumea aceasta și onorând-o clipă de clipă. Devenind conștienți cât de minunată este.

 Cerul și pământul sunt așa cum le privim noi. Căutați și vedeți că așa este. Le privim cu teamă- vom trăi teamă față de orice, atrăgând lipsuri, le privim sau ...nu le privim și atunci apelăm la imaginile altora .Da! apelăm la imaginile altora despre lume. Cel mai facil și mai ,,ușor” mod de a trăi. Dacă este o imagine frumoasă ne entuziasmăm dar netrăind-o noi înșine în adevărul profund al ființei, devine o poză făcută de alții. Închide ochii apoi deschide-i și privește TU lumea așa. Atunci da, o vei vedea cu adevărat.

 Fiecare strălucire a unei steluțe, este unică. Când însă nu mai este ...ceva din noi dispare.Tocmai pentru că nu mai are cine ne privi. Cât de rău ne pare că nu ne-am lăsat îmbrățișați mai mult, cât de rău ne pare că nu i-am primit căldura cuvintelor sau armonia tăcerilor, în clipe care acum sunt goale, dar ar fi putut fi pline și am fi rămas mai puternici, nu pustiiți.

Când plecăm de aici, dispare o lumea pe care noi am privit-o?! Nu. Dar poate rămâne mai maiestoasă, mai puternică, mai minunată sau ...nu! lăsăm ceva din existența noastră AICI. și suntem răspunzători de asta.

Noi, fiecare suntem o stea care luminează pământul făcându-l atât de misterios din înalturi. Cât timp suntem aici să luminăn cerurile din noi și din jur!

 Avem o unică credință: să vădă Dumnezeu cât de frumoasă este Creația Lui! 

Taina Templului

Arșița zilei se stinsese aducând liniștea nopții în care își căuta odihna. Razele lunii o îmbrățișaseră și de această dată din nevăzutul tăriilor. Îmbrățișarea devenea putere în ea și din această putere curgeau râuri nevăzute în cei care o ocroteau.

Se lăsa  îmbrăcată în lina lumină cu raze care o pătrundeau  până devenea aidoma lor. Era secretul ei, trezit  în anii uceniciei din templu. Fusese adusă aici și crescuse crezând că a greșit cu ceva de au îndepărtat-o . La vârsta feminității a descoperit din nou relația ei cu undele argintii care o făceau atât de deosebită în privirile celor care îi treceau pragul. Bărbați care se lăsau în voia mâinilor ei, care îi căutau privirile, rămânând aninați parcă într-o vrajă.

Privea senină totul. Casa asta mare, încăpătoare pentru toți cei care îi treceau pragul, îmbrăcămintea și podoabele la care renunța bucuroasă pentru cămașa lungă și albă. Avea o liberatate care nu îi aparținea. Nici ea nu înțelegea de ce.

I-a  întrebat pe cei doi bărbați importanți din viața ei, de care depindea cu totul, despre ea, despre destinul ei, despre familia ei, neștiută vre-odată. ,,Nu este timpul să știi”, a fost singurul răspuns dat cu voce aspră.

 Simțea o dulce căldură care devenea plâns tăcut atunci când vedea trecând pe uliți, femei cu copii în brațe sau care fugeau pe lângă fustele mamelor. Nu avusese parte de așa ceva. Bătrîna călugăriță care o crescuse era ca un abur în ceața amintirilor.

Părtașa a gândurilor îi era doar fermecata Lună care mereu și mereu o primea în îmbrățișarea Ei. În ultima vreme însă o săgetaseră ivirea unor clipe grele, dureroase. Tresărise speriată și ele dispăruseră. I-a fost ciudă după aceea. Dacă s-ar fi putut stăpâni, poate ar fi aflat un crâmpei din viața ei trecută sau din cea viitoare. Înțelesese că se va întâmpla ceva iar rolul ei era important. Tot mai zbuciumați, apăsați de nori negri, erau cei care veneau la ea să tacă așezați la umbra copacilor sau să se închidă în cameră de taină de unde răzbăteau șuierături înveninate, care o înfiorau, alungându-i liniștea și somnul.

 În ultimul timp toți cei care veneau să fie alinați, care îi ascultau cântecele și poveștile, care îi priveau dansurile amețioare sau pline de alunecări vii asemeni murmurilor care se strecurau printre stele, își ascundeau ochii de ea. Ceva greu și plin de înfricoșare se strecura cu fiecare zi, cu fiecare bătaie a clipelor, în întreaga lor ființă. Înainte plecau cu chipul luminat, acum însă aproape o urau, cu o disperare  de care ei înșiși se cutremurau absorbind-o tot mai puternic.

,,Ești urmașă  din neamul Ei, și îți vei căpăta din nou osânda” îi spusese  într-o clipă de furie amestecată cu amărăciune,  bărbatul îmbrăcat în solemne haine. 
,, Nu va reuși să te scape nici măcar El!” Căzuseră vorbele ca și cum ar fi fost biciuită sau lovită cu pietre. Știa, din șoaptele femeilor aruncate înfundat în urma ei, că unele o priveau cu ură, poate cu dispreț dar și cu  teama pentru că era ,,întreținuta” lor, a celor mai puternici bărbați, care mereu îi treceau pragul. Avea tot ceea ce ele doar visau. Avea și poftele din ochii flâmânzi, ai bărbaților pe care îi întâlnea uneori. Atitudinea lor era disprețuitoare dar ochii le trăda admirația.

Învățase multe despre adâncurile pline de jar ale oamenilor. Sufletele chinuite ale femeilor ar fi vrut să le aline, să le dea din tot ceea ce știa ca ARTĂ a IUBIRII. Nu a trupului ci a sufletului. 

,,Devii prea cutezătoare și asta te va pierde... dar nu trebuie înainte de vreme” i-a spus cel de care se temeau toți. Îl privise mirată, și mânia se strecurase în inima ei. Femeile și copii erau bunuri pe viață ale bărbaților?! În virtutea cărui drept?! În nopțile ei de veghe își dorea să nu mai existe cuvântul ,,păcat”, o pecete pusă pe fruntea oamenilor și care ascundea frumusețea dinlăuntru, parcă adormindu-i.

Razele dimineții îi aduseră neliniște înlăuntrul ei.

Privea cu ochii sufletului lumea de dincolo de ziduri. Ar fi vrut să fie altfel.

Veniră doi trimiși ai templului. Aspru și rânjind îi spuseră că trebuie să îi urmeze. Erau cei care îl însoțeau de obicei pe marele conducător al templului. Ceva rău era în ei, mult mai diabolic decât până atunci, când îi aruncau priviri pofticioase, pline de admirație amestecate cu ură. Acum mergeau repede silind-o să alerge, se împiedicase și căzuse dar brutal unul o ridicase și o împinsese înainte.

Tăcerea din Marea sală a templului o înfioră. Îi recunoscu pe toți. Stăteau țepeni, uitându-se acuzator la cel  din mijlocul lor. Îmbrăcat într-un stai alb, părea că o așteaptă. Zeci de ochi iscoditori, ai unei mulțimi de oameni, erau ațintiți asupra lor

,,Învățătorule, a fost prinsă păcătuind. După Legea lui Moise, e o adulterină. Și trebuie ucisă cu pietre. Tu ce zici?!” 
Cuvintele au căzut unele după altele, făcând-o să se ridice uluită de pe dalele unde o impinseseră cei care o târâseră până aici, în cea mai sacră sală a templului. Îi privi pe rând, pe fiecare.  Toți așteptau răspunsul Învățătorului care se adâncise într-o tăcere îndepărtată, așa cum luna pleca și ea din timp în timp. Privirea Lui a luminat zări prea îndepărtate pentru a fi văzute de cei din jur. Apoi lăsându-se în genunchi, începu a scrie numele celor prezenți.

,,Cel fără de păcat să arunce primul, piatra!”

 Și a început a scrie și numele mamelor, surorilor, iubitelor, soțiilor celor de față. Cu fiecare nume scris părăseau grăbiți sala, de parcă ei erau chemați la judecată împreună cu tot neamul.

O lumină blândă o cuprinse din privirea Lui. Cuvintele spuse de El știa cu certitudine că erau pentru a fi auzite de ceilalți: 
,,Unde sunt pârâșii tăi, femeie?! Nu te-a osândit nici unul, nici Eu nu te osândesc. Ești iertată!” și lumina din El o înconjură. 
,,Mergi. Să nu mai păcătuiești”.

Și în acea clipă a înțeles că ea însăși își dăruise până atunci, viața, lăsând să îi fie folosită cu bună știință de alții. Nu aceasta era rău ci faptul că nu a fost conștientă niciodată că era ,,folosită”. Că din puterea pe care o dăruia ei se hrăneau întărindu-se și o foloseau pentru a lovi, a destrăma, a înjosi pe alți, pentru a-și ostoi setea de comori și înavuțire, de stăpânire cu drept de a decide asupra vieții, sfintei vieți, a celor neajutorați și ignoranți din jur. Pe care nu îi lăsau să decidă singuri, determinându-i prin înfricoșare, să fie copii ascultători și supuși în  jug. Robie a spiritului.
 Aducându-le liniște și pace, alinare în suflet, îi întărea pentru mârsăvia pe care aveau de gând să o facă. Era deja părtașă la ceea ce făceau ei. Și voiseră ca prin ea să Îl lovească și pe El. O amintire dureroasă pătrunse în adâncul inimii, din timpuri tare îndepărtate, care parcă se repetau.

 Iar clipa de acum, fusese pregătită de alții, cu mult înainte. Avea un drum, necunoscut încă,  dar pe care era îndemnată să pășească. Să ,,meargă” pe drumul ei, lăsând totul în urmă, asupra celor care fugiseră ca lașii,   plini de ură și venin.  Se gândise la cât sufereau celelalte femei, dar ignoranța ei fusese de o mie de ori mai mare. Ăsta era de fapt, adevăratul ei păcat. Fusese pregătită pentru a fi folosită împotriva Lui. Iar El văzuse asta, El știa și îi ridicase cu adevărat pecetea de pe frunte, punându-i în loc strălucire de stele.

Nimeni nu s-a opus plecării ei din marea sală. Nimeni nu a oprit-o. Cei de după coloane, priveau cu teamă dar și cu iubire, înfricoșați de Taina pe care nu o înțelegeau, dar simțeau că a avut loc.

Astăzi ,,piatra” rămăsese pe inima bărbaților care nu înțeleseseră să o ridice de acolo, piatra din inimă nu o aruncaseră. Nu li se ceruse să arunce cu pietre - în templu nici nu erau, ci să le arunce pe cele de pe inima lor. Fuseseră lași și plecându-și ochii, ieșiseră. Cu sufletele grele, mai grele ca niciodată, de o ură pe care o recunoștea în ei și pe care acum nu o mai ascundeau.

,,Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni”- L-a auzit vorbind în sala visteriei,  care ar fi trebuit să fie o sală a comorilor sufletești nu a celor lumești. Venise în ascuns să Îl mai vadă, să Îl asculte cu tot dorul și zbuciumul din ea.

,, Veți muri în păcatele voastre” - și știa că nu păcatele lumești, ale trupului, sunt cele care întunecau mințile și apăsau pe suflete – așa cum voiseră să arate învățații, prin aducerea ei spre condamnare. Nu hrana din pământ ci aceea din inimi devenea păcat care separa omenirea de divinitate, lumea de sus, din care El venea și era parte dar și întrupare.

Omului îi este dat să treacă prin vârste, de șapte ori șapte și deabia apoi e considerat împlinit, că să poată vedea începuturile. Dar EL era de dinaintea lor, era Facerea Ei prin care toate s-au făcut.

Până la urmă, învățătorii au aruncat cu pietre asupra Lui, pentru a nu fi cunoscut și crezut și de către  alții. Dar El s-a ferit și a trecut prin mijlocul lor, croindu-și propria cărare, lăsând învățăturile săpate în adâncurile celor care L-au ascultat. Cuvântul Lui nu încăpea în ei. Sclavia umană avea să fie  urmarea  sclaviei spirituale dar nu recunoșteau încă asta, Punând întrebări asupra legilor umane voiau să le îndepărteze pe cele divine. Întunecarea în care trăiau cei mai mulți era bun ajutor pentru păstrarea puterii.

 Zorile se ridicau din noaptea care arsese rugurile întrebărilor din ea. Cum va fi de acum înainte?! Fusese fără putința de a avea control asupra vieții ei. Nu știuse că poate face asta. Acum vedea că era o filă pe care nu o citise, ascunsă cu dibăcie, în marea carte a vieții. Nu regreata. Nu  l-ar fi cunoscut pe El, nu ar fi înțeles  păcatul ignoranței sufletești.
Din ignoranță trupească se nasc copii ai sorții, dar din cea sufletească se nasc monștri. Iar femeia contribuie la toate dacă se lasă  robită, nu de simțuri ci de imensa putere de a dărui neîncetat viață dar și forța care o menține. Forța vieții este femeia. Bărbatul o folosește cu chibzuință sau nu. Dar e conștient întotdeauna de izvorul din care s-a ivit. Păcatul femeii este de a dărui până la a se distruge odată cu cel care folosește abuziv darul. Sfințenia mamei este părtașă de-a pururi cerurilor și pământurilor. Cântec tainic al iubirii.

Ca să poată fi ținute în robie trupească și spirituală li se repetă femeilor că sunt ....păcătoase. Din iubirea imensă care era în inima lor dăruiau întotdeauna și susțineau viața. 
Nu contrazisese vechile legi până acum. Legi umane care păstrau femeia într-o anumită taină cunoscută doar de unii. Curățenia femeii trebuia să fie fundamentul Vieții. Abuzul asupra femeii însă nu. Continua adâncind uitarea.

Dar ...cum va fi de acum încolo?! Ceva din ea se zvârcoli dureros: privirea Lui îi spusese. Surâsul acela trist îi vorbise și el.

Femeilor li se repeta mereu că sunt vinovate, că păcatul e din vina lor. Femeile și copii auzeau plânsul Lumii în inima lor. Copii creșteau și uitau plânsul, dar femeile rămâneau cu el în inimi.

Iisus, mulțumesc! și Christos pogorî în inima ei.

Echinocțiul din Primăvară

partea a II.a

Cândva, în vremi tare îndepărtate, trăiau pe aceste meleaguri, oameni frumoși,care primeau Legile Cerului direct în inimă. Se bucurau de măreția Creației, trăind asemeni Ei. Visau în Inima lor, femei și bărbați, visau traiul copiilor lor, și pe cel a copiilor copiilor lor, într-o deplină Armonie. Erau veniți de dincolo de vălul uitării, coborât ca o cortină adâncă, de Marele Potop. Pământul care s-a ridicat primul din ape, prin visarea din Inima lor, a devenit o măreață cetate lângă o strălucitoare și tainică Mare. Și au trecut anii ca și clipe, uscatul s-a transformat în adăpost pentru firul ierbii și a cușmelor munților care s-au ridicat asemeni unei coloane vertebrale și verticale. 

Omenirea renăștea sub privirea plină de bunătate și iubire dar și de speranță, a  dumnezeieștilor făpturi. Un neam frumos și înțelept adunat în jurul Înțeleptelor care îl conducea. Iar copila unei regine, creștea îndrăgită de toți pentru frumusețea, gingășia și înțelepciunea ei. Îndrăgită și de Fiul mărețului Soare. Iar când a fost timpul, a devenit regină, aleasă cu iubire de toți. Dar iernile aspre care veneau asupra supușilor, o îndurerau. Fiul Soarelui a venit intr-una din acele teribile ierni, să o ia cu El, să-i fie Mireasă în Cer. Poporul a rugat-o cu lacrimi amare, să nu plece, să nu îi părăsească. Alături de Ea , îndurau mai parcă mai ușor, asprimea gerului. Iar Hestia, pentru că așa i-a rămas în amintiri numele, l-a rugat pe logodnicul Ei să îi aducă o fârâmă din Focul Tatălui Soare. Să se încălzească cei adăpostiți în peșteri.

Iar Fiul Soarelui se spune că a furat o Flacără din Foc și i-a adus-o Hestiei. I-a dat-o dar a legat-o cu jurământ  să rămână pururi fecioară până la nunta din Cer. Iar Focul să fie păstrat în Vetre rotunde și să fie păzit de a nu se stinge niciodată. Iar cele care îl vor păzi să rămână fecioare. Așa Focul Sacru a fost păzit veacuri de Vestale. Așa, Flacăra Sacră a luminat și încălzit Vetrele caselor, purtat și în inimi.

Poporul a venerat-o pe Hestia care a devenit Zeiță, alături de Fiul Soarelui. Iar oamenii îi păstrau cu iubire pe amândoi,  în flacăra din inimi. Se spune că Focul Sacru din Temple s-a stins de câteva ori, dar câte un fulger a aprins un copac care a devenit torță vie, așa putând să fie readus Focul și în Temple. 

Apoi.... au trecut veacuri. Omenirea s-a transformat. Puterea a revenit bărbaților. Care au ridicat Temple mărețe, au construit cetăți. Au devenit puternici și învățați. Iar un măreț preot, care voia ca neamul lui să nu-și uite menirea divină, a rugat-O pe Zeiță să îi fie îngăduit să transmită Legile frumoase, tuturor, pentru ca oamenii să le cunoască și să le respecte. Iar Zeița i-a spus lui Zamolxis: SCRIE !!! și ele au rămas scrise ... Scrise în amintirea din inimi, scrise de rouă pe zidurile aspre ale munților care au devenit Chip de Carte. Credință păstrată în suflet și inimă de atunci până în veșnicia nostră, religie căreia nu îi mai dăm un nume, pentru că Mânăstirea de tămâie își înalță și acum Ruga către înalturi, cale de mântuire.

Măreția... Măreția puterii a devenit beție sufletească, căreia puțini i-au rezistat. Alte obiceiuri au apărut, alte înțelesuri au fost date vechii înțelepciuni. Dar Înțeleptele și Înțelepții nu au părăsit niciodată pe oamenii care se jucau ca niște copii neascultători. Maturitatea lor îi făcea să se lupte, să se lovească, să se ucidă. Au uitat treptat să mai vorbească cu zeii lor, să-i asculte. I-au uitat. Și înverzirea pe acest ținut, a devenit doar o poveste din Țara tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, trăită cândva....

........ ......... Amintirea cerne în mine rouă scăldându-mi inima. Stâncile care ascund chipurile străbune prind viață. Focul din inimile fiecăruia, a celor de acum, doar FOCUL SACRU din inimi , va putea reaprinde Flacăra Vie care să lumineze iar pământul, Mama noastră divină.

Avem în noi Puterea Iertării și a Vindecării. O avem în inimă, Templu Sacru. O putem reînvia și aievea. Făcând o Vatră sacră, fiecare sau împreună cu cei dragi. Reconstruind-o ca pe un Altar, în fiecare casă. Iar acum, la echinocțiu, afară, în natură. Pietrele... eheeei! Câte povești nu știu ele. Dar, ascultătoare, participă și la spunerea propriilor noastre povești, dacă vrem a le scrie ... înaintașilor noștri. Au nevoie de gândul nostru de iubire. De iertarea inimilor noastre, pentru a se putea și ei ierta, pentru a se elibera din suferința pe care și ei știu că au provocat-o, lăsându-ne-o și nouă povară.

 *    *   *

Iar Cel care a ridicat povara, îndemnându-ne să Îi urmăm exemplul, s-a coborât pe Sine din înaltele ceruri. Iubirea Maicii Sale ne-a dăruit încă odată, Flacăra Credinței în inimi. Fără Iisus Christos, sufletul nostru nu ar mai cunoaște veșnicia cerului, fără Maica Sa, nu am trăi veșnicia Iubirii.

Meleagurile noastre au aspre și minunate trăiri. Purtate încă de flăcări care luminează în adâncul peșterilor. Însăși inima nostră e un asemenea adânc de Taină. Altar de Vie și veșnică rugă!

.................... Se aprinde Flacăra conștiinței în neamurile dintru începuturi ale Planetei. La fel ca și trupul uman, și planeta are meridiane, nadisuri energetice. Care ...au fost distruse. Le putem reface. Pe locurile sacre, unde cei vechi de zile, vorbeau cu dumnezeieștile întrupări, au rămas, SUNT, sanctuare, temple, biserici. Nimic nu s-a pierdut. Sunt încă, păstrătoare de memorii care trebuie însă activate. Iar această sarcină, e a nostră, a celor de acum. Dar ...înțelegând și asumându-ne Sacralitatea Iubirii. Nu ...simplificarea sau graba de a face, oricum, ceva.

Ne putem ajuta de cele mai pure ,,pietre”. Cristalele! Adevărate păstrătoare de informații, adevărate și puternice relee, amplificatoare ale gândurilor dar și stărilor noastre.

Voi continua cu a scrie un scurt ritual pe care îl putem face oricând, dar, mai ales, ACUM, la ECHINOCȚIUL de PRIMĂ_VARĂ. 

                                                                                                          18 martie 2013

Citiți și:

http://dor-danaela.blogspot.ro/2013/03/cand-cerul-saruta-pamantul.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2013/03/echinoctiul-de-primavar.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2013/03/cetatuia-negru-voda-echinoctiul-de.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2013/03/candva-in-vremi-tareindepartate-traiau.html