Neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu - părintele Cleopa

Textul pe care îl veți citi face parte din cartea” Ne vorbește Părintele Cleopa”- Editura Episcopiei Romanului 1998. Este cutremurător și, mulți trec repede peste el, pentru că ar trebui să se înțeleagă pe ei, atitudinile lor. Cei mai mulți oameni, aleg să fugă de stările lor, dușmănind, vorbind de rău-judecând pe alții, trăind așa, mult mai puternic, propriile traume. 

Este o învățătură de mare ajutor tuturor.

„Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-şi vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la coşniţe, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păgân, care omorâse mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă.

Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.

Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de creştini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte.

Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine.

Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.

Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu.

Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:

Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?

Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”

Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine.

Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine.

„Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, având viaţă sfântă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi vândă coşniţele, că era cale de trei zile.

Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.

– Blagosloveşte, părinte!

– Domnul, fiule, să te blagoslovească!

– Unde mergi, părinte?

– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.

Ei vindeau coşniţele şi cumpărau pâine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie.

– Părinte, eu tot la Alexandria merg.

– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum!

După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:

– Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, când merg pe drum, să se roage.

– Aşa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!

– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurământul!

– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Şi au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coşniţele şi mergeau tăcând.Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri:

– Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi!

Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, decât numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi când ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face mare bine. Picioarele se înfierbântă groaznic din cauza nisipului şi a pietrelor.

Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, şi alţi mari sihaştri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit şi i-au pus la masă.

Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.

Călugării au mâncat, au muţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi.

Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut şi se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”.

Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut şi se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de câteva luni.

Dimineaţa, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis.

Bătrânul a văzut şi zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbeşti, căci calci jurământul!”

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a ieşit în cale un gospodar:

– Părinţilor, nu mai puteţi merge de-acum, că este soare şi este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi câteva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi!

Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s-a dus înapoi şi fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine şi câinele a sărit în sus şi a murit.

Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; şi când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul!

Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce şi a început a arunca în biserică.

Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”.

Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineaţă, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac şi le-a dat. Apoi i-a întrebat.

– De ce plângeţi?

– Ieri au îngropat-o pe mama!

– Dar tată aveţi?

– Tata a murit anul trecut.

Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi şi dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oraş.

Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă.

Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, şi numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, şi s-a speriat când a văzut.

Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat:

– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti!

– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?

– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!

– Dar ce-am făcut, părinte, rău?

– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă?

– Şi ce zici, părinte?

– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

– Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.

Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de dânşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.

A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.

Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bătrânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hoţ, că a furat blidul!

– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?

– Bună treabă am făcut şi acolo.

– Cum, ai omorât copilul şi zici că bună treabă ai făcut?

– Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul? Acela a fost zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părinţii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult şi, prin plânsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?

– Şi acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muşte şi mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia!

Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omorât câinele mai înainte, să n-o muşte pe stăpână. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat?

– Şi acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat.

Epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”

Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”

– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?

– Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică şi râdeau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo!

Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei?

– Ba mi-a fost mai milă ca ţie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei.

După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi.

Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!

– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncă de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viaţa în casa aceasta”.

Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi când vor veni şi vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie şi nu va mai muri nevasta la primul copil.

Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:

– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce eşti tu?

– Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!

– Eu mă rog de câţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt adânc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ţi s-au părut că sunt rele; că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi câte am făcut. Dar ele au fost toate foarte bune  şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor!

Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! 

Tu ai zis că rău am făcut şi eu numai bine am făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice ai vedea să zici: 

Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot ştii judecăţile Lui!

Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.

Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin”. Părintele Cleopa

Dintotdeauna, duhovnicii neamului nostru, au fost mari  îndrumători ai Sufletului și, ne-au dăruit învățăminte pe care le regăsim, îmbrăcate în alte forme, în terapiile actuale, care însă nu au încărcătura Credinței, ci doar explică beneficitatea unei meditații, a unui comportament. 

Nu cred că există om care să nu aibă o suferință sufletească, ca o rană vie. Iar judecata asupra lumii o facem, uneori, pentru a scăpa din chingile propriei suferințe. Judec familia altuia pentru că am eu însămi probleme în familie, pentru că mi se pare că alții au prea multe și a ai mei, nu; judec comportamentul altuia pentru că însămi ascund o traumă, cel mai adesea, nemulțumirea fiind adresată direct lui Dumnezeu, și asupra oamenilor. 

Uneori, tocmai aceste aspecte determină aflarea căii credinței, a înțelepciunii și a nu arunca cu piatra, pentru a învăța să o ridici de propria inimă. Fiecare am venit pentru a învăța să ne stăpânim judecata asupra semenului pentru că pe noi înșine ne judecăm, judecăm propriul Suflet și, ne îndepărtăm de ocrotirea lui Dumnezeu.

Învățăturile părintelui Cleopa sunt cele mai puternice terapii contemporane. Orice judecăm în afara noastră, fie că ne privește direct, fie că doar auzim de la alții, e o altă fațetă a Sufletului nostru pe care noi înșine îl chinuim. Sufletul este parte din inima lui Dumnezeu, pe care nu o lăsăm să ne cuprindă în dulceața ei pentru că noi suntem ocupați cu suferințele, cu judecățile noastre asupra a ceea ce nu știm. Așa creăm o realitate personală, plină de nemulțumiri care ne îndepărtează de credință, oricâte biserici am colinda. „De ce nu-l lovește Dumnezeu pe ăla?!” – vrei să-I spui tu Lui ce să facă?! Se pare că da, dar, ți-ai otrăvit așa propriile zile.

Oare știm de ce se întâmplă nedreptățile din jur?! Orientalii vorbesc de Karmă, noi, am ales să spunem „Judecata lui Dumnezeu” dar, judecând noi mai întâi. Ne lipsește înțelepciunea vederii duhovnicești dar, o aplicăm pe a noastră personală.

,,Doamne, întoarce-i la bunătate și rugăciune, pe toți vrăjmașii mei. Amin!” sau ,,Doamne, întoarce la echilibru și armonie, frica, spaima din mine. Mulțumesc! Amin”. Pentru că dușmanii sunt stările, judecățile proprii, interioare, cărora le dăruim din timpul și energia nostră, pierzând legătura cu Dumnezeu, deoarece nu ne gândim la EL în asemenea momente.

https://dor-danaela.blogspot.com/2015/12/rugati-va-pentru-dusmanii-vostri.html

A nu judeca după cum ni se pare nouă este un aspect. Al doilea: îngerul știa ce face, noi nu știm de ce acționăm așa cum o facem uneori.

Trauma nu este numai a celor loviți, ci, rămâne și în cel care a provocat-o. Rămâne ca durere, spaimă, frică. Uneori ne judecăm atât de cumplit încât mulți ajung cei mai feroci judecători ai altora, pentru a scăpa de propriile remușcări. Sau caută Iertarea. Nu numai a celuilalt, ci, puterea de a se ierta singur. Este cea mai dureroasă, uman dureroasă, cale a credinței spre Dumnezeu. Personală, de multe ori, mult mai dificilă. Nu poți înțelege, nu poți ști ce înseamnă căința și apoi iertarea, care te va elibera pe tine chiar dacă pari cel mai mare păcătos în ochii altora sau te chinui să înțelegi de ce tocmai tu, a trebuit să lovești, să jignești, să furi, să înșeli, chiar și să omori. 

Dacă nu știați de la început că este Înger cel care face toate acestea , cum ar fi fost „judecata” voastră?!

Pe cine chinuim prin judecățile noastre? Sufletul din noi, parte din inima lui Dumnezeu, implicit pe El înșuși. A da o cană de apă, o bucată de pâine sau o mângâiere celui care poate părea cel mai mare păcătos, poate vindeca multe răni personale dar și ale umanității.

Dumnezeu acționează prin oameni, fie că ești victimă sau călău. Întotdeauna Dumnezeu mai dă o șansă: pierzi totul dar, asemeni lui Iov, nu te dezici de Dumnezeu, nu îți înnegrești Sufletul.

Când te rogi pentru alții, te rogi implicit pentru tine. Când dorești ceva altora acea dorință este de a te izbăvi tu singur, pe tine. Nu judecăm decât stările noastre pe care le atragem din exterior, amplificându-le cu cât le păstrăm în noi. Ridicăm piatra cu mare ușurință. 

Rolul ÎNGERULUI este cel mai ingrat iar, aici, pe pământ, toți avem Îngerul în Suflet. Dar am uitat și atunci când greșim, nu știm că suntem unelte ale Înțelepciunii lui Dumnezeu, că determinăm pe alții să se îndrepte făcând efortul Iertării. Iar chinul Sufletului care greșește poate fi mai mare decât al celor care judecă. Și, nu oricine are Puterea de a accepta acest rol. Duhovnicii acordă Iertarea (supunându-te la canoane). Mulți însă nu cred că pot fi iertați, nu cred că Dumnezeu este Iubire și Iertare.

Pe unii îi „chinuie” greșelile altora pentru a le lăsa pe ale lor deoparte. Murdărind așa propriul Suflet. Cel care nu iartă, este spiritul și nu Sufletul. Spiritul este impersonal și rece, spiritul se mânie, are frustrări, furii. Iar pe Planetă 80% sunt doar spirite. Cei cu Suflet sunt 20%, iar cei care au Sufletul treaz sunt foarte, foarte puțini. Dar din ce în ce mai mulți înțeleg că salvarea este prin Suflet pentru a-l adora pe Dumnezeu.

Vocea Sufletului este senzația acea mică, emoția care ne aduce lacrima Iubirii, a Iertării și a Înțelepciunii.

„Lumea este Creația ta” – ea reflectă gândurile tale, stările tale. Uită-te în tine și în jur. Uită-te mai întâi în tine și apoi în jur. Nu este nici o diferență. Este atât de înfricoșător încât lăsăm spiritul să ne „ajute”. Și o face cum a învățat până acum, fiind el însuși nefericit. Pentru că un spirit nu are decât rațiune, și va judeca (trăi) doar în conformitate cu conceptele primite ca învățături bazate pe spaime, frici, mânii, pe nemulțumiri, frustrări, toate devenind depresii. Asta e starea spiritului care de mult, a fost disociat (intenționat) de Suflet. Ăsta este chinul omului dar poate fi și salvarea lui. Motivele sunt multe, pentru care Sufletul nu este în om, ci doar alături de el, în preajma lui.

Cei care au Suflet, dar nu sunt conștienți, sunt neconformiști, nu se supun „ordinii”, caută mereu să reformuleze realitatea așa cum o percep dar neștiind cum să o facă. De multe ori rolul lor este ingrat pentru ei dar și greu de suportat de cei din jur.

Fiecare avem „păcate” (lecții) de învățat. Uitându-ne la alții nu ne vom rezolva propriile probleme, noi nu vom fi fericiți. Vom judeca, vom fi nemulțumiți până o boală ne salvează sau până când înțelegem ce rău ne facem nouă și implicit celor dragi, care de cele mai multe ori preluând învățăturile, stările noastre, sunt copii ale spiritului și nu ale Sufletului nostru. Vor încerca și ei să se debaraseze de traume. Dar îi putem ajuta, eliberând din noi, ceea ce ne ține prizonieri.

Fiecare putem părea cei mai mari păcătoși în ochii altora. Când ți se arată asta, lucrează cu starea respectivă pentru că dacă nu o ai la vedere, cineva a văzut-o și Îngerul din tine a vorbit cu Îngerul din acea persoană ca, amândoi, să vă vindecați. Noi nu vedem asta, dar putem înțelege și, rezultatele vor fi pe măsură.

Suferim pentru că altuia ni se pare că i s-a făcut o nedreptate. E doar părerea, judecata noastră. Nu știm cu adevărat de ce se întâmplă asta. Ce Lege a lui Dumnezeu, a Universului se aplică. Iar judecăm direct pe Dumnezeu. Da, putem spune o Rugă pentru liniștea acelei ființe. E de ajutor și pentru noi, pentru a scăpa de starea interioară.

A crede în Dumnezeu este a fi atent în fiecare clipă la atitudinea ta interioară! Cel mai dificil lucru, pentru că mereu se interpune spiritul care vrea judecata lui și Dumnezeu este alungat. Iar toate, le trăim doar în noi. 

Cheamă-ți Sufletul, adu Sufletul în tine și vei schimba totul.

Atingerea lui Dumnezeu

O mică povestioară tibetană: Un om credincios mergea des în casa unei femei ușoare pe care o  adora. Într-o seară a fost reținut la o ceremonie și se făcuse târziu. I-a luat drept cadou dulciuri. Pe drum era preocupat de frumusețea, gingășia, farmecul acelei femei și pășea ne-observând nimic în jur, așa că s-a ciocnit de un yoghin care medita cu ochii închiși asupra lui Dumnezeu. 

Yoghinul s-a înfuriat și i-a spus răstit omului: „Ești orb?! Dai peste mine atunci când eu meditez asupra lui Dumnezeu?”. „Iertați-mă, a spus omul, dar nu înțeleg un lucru: toate gândurile mele sunt absorbite de o femeie atât de puternic, încât am uitat de lumea asta. Dar dumneavoastră care meditați asupra lui Dumnezeu, sunteți totuși perturbat de ce se întâmplă aici. Atunci, ce fel de meditație faceți?!”.

 Omul a devenit după aceea un yoghin respectat, a plecat în călătoria căutării lui Dumnezeu. El i-a spus femeii: „Tu ești Gurul meu, pentru că datorită ție am înțeles ce este iubirea pentru Dumnezeu!”

Depinde de noi să păstrăm aspirația către Dumnezeu, indiferent de circumstanțe.

„Iar acum, după toate cele spuse înainte, rămân aceste trei, legătura care strânge şi ţine toate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare decât toate este dragostea. Căci Dumnezeu se numeşte dragoste» (I Cor. 13,13).

Dar eu (pe cât pot să înţeleg), pe una o văd ca rază, pe alta ca lumină, iar pe cealaltă ca cerc. Şi toate sunt o strălucire şi o lumină.

Cea dintâi toate le poate face şi zidi; (credința-raza)

a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu;(nădejdea-lumina)

 iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi şi nu lasă pe cel rănit de ea să-şi liniştească fericita nebunie.(dragostea-  )

2) Cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuşi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte.

Cuvântul despre dragoste e cunoscut îngerilor, dar şi acelora, numai prin lucrarea iluminării.

 Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să arate hotarul (definiţia n.tr.) acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului.

6) Cel ce iubeşte cu adevărat, îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează cu dulceaţă în lăuntrul său.

Unul ca acesta nu se mai poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întâmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti.

10) Dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpânului, când vine în chip nevăzut în sufletul curat?”  - Scara Dumnezeiescului urcuş – Sf. Ion Scărarul -CUVÂNTUL XXX

                                                                     ***

Depinde de fiecare să-și păstreze cu fermitate aspirația către Dumnezeu. Omul face un pas, Dumnezeu zece, dar în nevăzut. A ne tângui că nu e așa, că nu simțim, că nu ni se face pe plac - e desertăciune.

Două persoane pot avea o relație formală dar cu cât se cunosc, se acceptă una pe alta cu atât legătura devine în timp, mai puternică. Intotdeauna în relațiile umane, există o a treia Putere: Dumnezeu!

 Dacă știm că El ne privește atunci când gândim, când vorbim, când alcătuim povestea vieții noastre, ne vom elibera de spaime, de depresii, de frici, de mânii, de nemulțumiri, frustrări... Pentru că toate acestea, chiar dacă sunt îndreptate împotriva cuiva, ascund ne-vederea lui Dumnezeu, de care mereu, mereu și mereu

                       NE ESTE TARE DOR!

Ceea ce un om gândește aceea el devine și are parte! Înainte ca însuși gândul să devină acțiune, mai devreme sau mai târziu, să avem grijă la gânduri care de multe ori au creat un obicei sau emoție.

Gândul trebuie să devină acțiune proprie nu numai o informație pe care credem că trebuie cu de la sine putere să se manifeste. Nu! TU ești cel care întrupează gândul! Dacă cele două nu sunt realizate  (gândire-acțiune) urmează o senzație de neputință, de înfrângere pe care nu o vom recunoaște ci vom căuta vinovați. Înfrângerea neacceptată degradează ființa.

Este suficient să observăm gândul și el încetează! 
Este o practică străveche, puternică și în timpurile de acum.  Incredibil?! Doar să observăm gândul și deja vedem cum el se diminuează?!? De ce? Pentru că la nivelul cel mai subtil în noi este o altă gândire: 

               noi suntem gândul lui Dumnezeu!

Rugați-vă pentru dușmanii voștri !

           Doamne… !!!

In articolul http://dor-danaela.blogspot.ro/2014/05/doamne-intoarce-i-la-bunatate-si.html descifram frumusețea, înțelegerea și înțelepciunea la care ajunge sufleul prin rostirea acestei Rugi simple și directe. Mai ales directe.

Necazurile, boala sunt marii îndrumători către divinitate, adică a descoperi ce perfectă este Creația, ce perfect și cât de minunat este Omul. Te detemină să faci ceva în acest sens. S-au dezvoltat prea mult ideile: a greșit cu ceva, e o plată pentru...., „l-a bătut Dumnezeu”, până la propria răzvrătire: „de ce eu?!”. Pentru că este timpul să faci TU ceva pentru tine, pentru propria ta stare trupească, sufletească, mentală. Unii aleg numai partea sufletească dar... spun afirmații pozitive. Sufletul e una și are îngrijirile lui, mintea e alta și are deprinderile ei. Vindecarea corp-minte-suflet! Impreună. Dacă eliminăm una supunem pe celelalte două la o muncă mai grea.  Mulți știu deja cum este.

Dar mai este și ,,încercarea credinței”. Sau Pilda lui Iov. Pentru că după ce au trecut hopul mulți ,,uită” că au citit zeci de rugi, ceasuri întregi.

Îmi povestea cineva care este cu ,,sabia lui Damocles” deasupra vieții că nu ajunge la Dumnezeu. Citește rugile și gândurile vin năvală. Și vin, și tot vin. O oră dimineața, o oră seara! Două ore de care deja era înspăimântă dar frica de revenirea bolii o făcea să le suporte cu stoicism.

În timpul zilei spunea cu drag Ruga părintelui Gherontie, ori de câte ori se simțea înspăimântată că poate recidiva. Nu este prima persoană căreia i-am spus să schimbe un pic ca să fie o adresare concisă: 

,,Doamne, întoarce la echilibru și armonie, frica, spaima din mine. Mulțumesc! Amin”.

Tot de 33 de ori de trei ori pe zi sau de câte ori este cazul. Așa ,,spui direct” ce dorești. Așa recunoști tu starea ta și, prin adresarea către cea mai Înaltă Putere intri în câmpul ei binefăcător, vibrațional. 

Bine –a - toate- făcător! Ce cuvânt minunat! Meditați asupra lui, va deschide porți de percepție, de înțelepciune în sufletul vostru. Facerea, împlinirea trebuie conștientizare ca să și existe ca realitate în viața noastră. Altfel e doar un potential la care ne tot uităm prin vitrine prăfuite (sigur: iar e vorba de fizica cuantică aici: ceea ce vrei să fie, aceea devine. Tu ești Observatorul).

Relaționezi direct, te împărtășești recunoscând simplu starea de energie joasă, dizarmoniasă din tine. Și ea se transformă. 

Din articolul de aici http://reiki-jurnalulunuimaestru.blogspot.ro/2015/11/dumnezeu-iti-schimba-creierul.html veți înțelege și mai bine de ce.

,,Doamne, întoarce la Împlinire și Binecuvântare, supărarea, neajunsul din mine. Mulțumesc! Amin!”

,,Doamne, întoarce la Armonie și Echilibru fricile din mine. Mulțumesc. Amin”

,,Doamne, întoarce la Armonie și Echilibru nemulțumirile mele. Mulțămesc.  Amin!” pentru cei care sunt în depresii. Pentru că, de cele mai multe ori depresia vine dintr-o stare de dezacord interior, de neîmpăcare cu tine.

Neîmplinirile, nereușitele, spaimele, fricile, supărările, nemulțumirile, temerile….căutați ,,dușmanii, vrăjmașii direcți” și rugați-vă pentru însănătoșirea lor.De fapt: a voastră! In exterior nu avem dușmani ci doar atragem ca un magnet pe cei care ne arată pe ,,cine” adăpostim în noi. 

,,Doamne, întoarce la înțelepciune și binecuvântare…! CĂUTAȚI și NUMIȚI ce vă doriți! 

Bună-Stare, de exemplu. Poate fi Buna stare a corpului, dar și a sufletului. A emoțiilor dar și a ,,neajunsurilor materiale”, pecuniare din viață, când toate par înghețate. Însă numiți ȘI de ce sunt: datorită neîncrederii, delăsării, amânărilor voastre. Găsiți-vă propriul vrăjmaș  căruia i-ați dat hrană prin neputința de moment și ea a devenit stare care vă roade în interior. Iar noi începem alimetarea zilnică și apoi apare deprinderea, chiar atașamentul față de ,,starea” (boala) noastră.

Doar asta ni se spune mereu. RUGAȚI-VĂ PENTRU DUȘMANII VOȘTRI ! Și noi ce facem?! Ne uităm peste gard. Daaar: cu cei din curtea, din casa ta (adică DIN tine) ce faci?! De ei cine să aibă grijă?! 

Mulți consideră că au dușmani doar în exterior. Mulți chiar se roagă pentru ,,îndreptarea” acestor dușmani, pentru îndepărtarea, alungarea lor. Simplu ar fi să nu intri în jocul lor.Pentru că nemulțumirea ta va ,,hrăni” energiile, le va da putere și scapi greu din încleștarea a ceea ce unii numesc vrăjmași nevăzuți sau demoni. Te retragi și vezi ce este în tine. Sau apelezi atunci la ….alții! adică te duci la alții și, ți-ai luat de-o grijă. Dacă nu reușești prin preoți, terapeuți ajungi la chirurg, nu?! Uite că nu e chiar așa. Se poate să faci curățenie la tine în casă și ogradă. In Casa și Ograda SUFLETULUI TĂU! Direct! Lasă intermediarii. 

Recâștigă-ți propria Credință prin apropierea ta de Divinitatea cea mai înaltă. ,,Până la Dumnezeu te papă sfinții!”- e vorba înțeleaptă a moșilor noștri. Știe El pe cine să trimită dacă e cazul. Însă a te ,,îmbăia” direct în energia Lui binefăcătoare e dovada ta de încredere. Acordă-I-O!

Observă-te: ai o nemulțumire?! Nu lăsa să devină un tsunami. ,,Doamne, întoarce la Echilibru și Armonie nemulțumirea din mine! Mulțumesc. Amin!”. Și repetați până apare zâmbetul gingaș al Sufletului. Întotdeauna apare.

Nu vă lăsați cotropiți de vechile deprinderi.Pentru că asta sunt până la urma urmei. Iar noi am venit AICI să ne trezim, să învățăm Bucuria, Armonia, BunaStare. Toate comorile dar și lipsa lor depind de noi. Nu mă credeți pe cuvânt. Deja ați făcut asta de sute de ori citind cărți motivaționale sau ascultând predici. Ați avut clipe care v-au ,,încălzit” și apoi... ați adormit la loc. Dușul rece a apărut ulterior când vedeați că nimic nu se manifestă în viața voastră așa cum ați....înțeles. Păi DOAR ai înțeles nu ai ȘI numit TU mereu și mereu, ce vrei. Devine tot mai simplu (și păzea: eficace) MANIFESTAREA! Ești nemulțumit?! asta vei atrage. 

Sau zi: ,,Doamne, întoarce la Armonie și echilibru nemulțumirile din mine. Mulțumesc! Amin!” Nemulțumirea că nu ai găsit un loc de parcare, nemulțumirea că nu ai ciorapi verzi sau că nu ai sănătate, e tot nemulțumire și sunt cumulative. Nu are importanță ,,cauza”. Ele devin treptat picătura care va sfărâma un munte. 

Folosește-te tu pe tine ca să ai Darul Vieții!

Armonie, Echilibru, Bună-Stare tuturor!!!

Aprinderea lumânărilor -partea a II-a

Sunt persoane mai sensibile care primesc îndrumări, răspunsuri prin vise. După ce am publicat articolul despre lumânări am primit  de la un suflețel curat și frumos descrierea unui vis legat de lumânări.

De obicei sunt circumspectă în legătură cu ,,atacurile energetice”. Ne atacăm de cele mai multe ori singuri, din ignoranță, nefiind atenți la ceea ce gândim, vorbim și așa atragem situații din frecvența pe care o întreținem prin grijile, cuvintele, stările noastre. Ne creem o  obișnuință cu care și ,,alții” sunt ,,obișnuiți”: să ne vadă/simtă pe acolo. Și să profite din plin.  

A visat că aprindea ca de obicei lumânări și și-a amintit să spună ceea ce citise: ,,Înnalț această Lumină către Maica Cerurilor pentru .... ” și a simțit că i se face rău, ceva nu era în regulă încât a apărut spaima.

Atunci când aprindem o lumânare ,,atragem” atenția asupra noastră. Am scris în articolul anterior de ce se întâmplă asta. Însă dacă nu direcționăm clar gândul PRIN cineva –iar Maica este purtătoarea Rugilor- e ca și cum am spune. ,,uite-mă și pe mine”! Și atragem așa atenția asupra noastră.
 ,,Uite-mă și pe mine”. Intenția noastră sigur că este bună și de dorit să o facem cât mai des însă SIGUR nu vom fi lăsați cu ușurință să scăpăm din anumite zone ,,de confort”. Implicațiile sunt enorm de multe.

Conștiința dar și puterea nostră personală energetico-informațională nu e prea bine structurată (nici nouă nu ne este foarte clară încă, nu?!).

Aprinderea unei lumânări crează o undă energetică care vrem să ajungă la cineva. Însă nu suntem singuri în univers. Există și sfinți dar și demoni !? există. Ca să depășim legătura cu cei care ne dau fiori, cu toate că nu ar trebui pentru că noi îi ,,alimentăm” prin stările noastre ( multe avem de asumat din ceea ce gândim și facem), trebuie să spunem și să gândim CLAR ce facem, către cine și prin cine ne adresăm.

Aprindem o lumină și devenim ,,vizibili”. Și sigur că se va încerca să fim opriți să rămânem la ,,locul nostru”. 

Peste Dumnezeu, Maica, Iisus nu trece NIMENI !!! dar trebuie să învățăm să luăm legătura cu Ei. 

Am scris pentru că mulți nu știu ce fac atunci când aprind o lumânare. Știu doar că e bine să facă acest gest și  atât. 

,,Mă rog pentru ...”  ,,aprind pentru...”. Uite că nu e suficient. Trebuie să fim clari și să stăpânim gestul energetic pe care îl facem. Altminteri... mai și uităm. Când suntem în fața lumânării nu realizăm (măcar uneori) forța imensă declanșată și că am intrat într-o structură/frecvență energetică mult mărită prin aprinderea ei. Câți nu au avut asemenea ,,senzație”?!

Câteva aspecte:

Persoana care e în viață și ne rugăm pentru sănătatea ei. Sigur dislocăm energia bolii. O parte din ea. Către cine se va duce dacă noi nu cerem entităților cerești să o ajute?! Cerem DIRECT. Și încă odată: MAICA este purtătoarea Rugilor,  cea care le menește către cei care pot îndeplini ruga noastră. Iar cum omul se îmbolnăvește din motive pe care nu prea le vedem noi, atunci e bine să ne recunoaștem ... necunoașterea. Se poate ca o parte din ceea ce dislocăm să vină direct la noi – că tot am aprins lumină și așa am devenit vizibili. Deci?! 

Ne rugăm pentru sufletul (care este tot o lumină) celor plecați. E atâta ,,disponibilitate” de a-i lăsa să plece din anumite zone de frecvență uneori destul de joase?! Cred că nu. Intrând pe frecvența aceea energetică s-ar putea să nu ne simțim foarte confortabil. După o perioadă ne mirăm de ce turnură are viața noastră. Și ....habar nu avem de ce.

Asta înseamnă și lipsa ÎN-CREDERII . Deci NU avem credință, suntem orgolioși în ignoranța noastră. Chiar dacă aparent nu gândim așa. De fapt: nu gândim deloc. Facem ,,ceva” și ... ,,Vaiii ! ce bine făcui”. Ne simțim de parcă am ridicat o piramidă. Ne umplem de ,,bine”, suntem ,,mulțumiți” că făcurăm ceva. Sigur nu întotdeauna dar... de obicei nu sesizăm clipa care ne fură realmente exact ceea ce am dorit să facem. Sunt un pic ironică ca să redau mai bine. Multe din aceste stări nu sunt vizibile. Trec atât de repede încât rămâne doar ,,starea de bine” care nu prea realizăm din ce zonă este.  Nu avem CREDINȚĂ în DUMNEZEIRE. Nu spun să fim ȘI habotnici. Dar există frecvențe energetice subtile, minunate la care putem ajunge dacă vrem clar și precis.

Deci: hai să aprindem LUMINĂ pentru cât mai multe suflete VII fie că sunt aici sau plecate. Fără temeri. Știu că se poate să fi simțit asta din ceea ce am scris. Insă căpătați-vă CREDINȚA ! aveți încredere deplină în MAICA Bună , Înțeleaptă și Iubitoare!

 Întâi vorbesc cu Maica: ,,Maică, Te iubesc! ” e primul lucru pe care îl spun. E deja un sentiment care a devenit stare.Când am o lumânare în mână ASTA simt din prima clipă. Dar nu mă bazez mereu că ,,simt” asta. Pentru că simțurile noastre sunt încă legate de anumite energii care pot părea ele măi/măi dar... sunt pe orizontala firii și nu pe verticală, către înalturi.

Această legătură cu Maica devine tot mai profundă. Și în calea formării ei nu prea poate sta nimeni. Călugării știu asta foarte bine. E timpul să învățăm și noi. Legătura cu Maica –Împărăteasa cerurilor este primordială.

,,Maica Bună a inimii , Te iubesc” și aștept câteva secunde. Se creează și devii conștient de legătură. Gândul omului e Putere amplificată în acest caz și de milioanele de particole diamantine ale lumânării.

Apoi spun menirea pe care vreau să o dau acelui gest. Împlinirea va fi cea mai bună.
Spun Mulțumesc pentru toate ! Amin!
                   ***

Mulțumesc tuturor pentru întrebări și îi rog să accepte această cale de răspuns. Mulțumesc pentru înțelegere !

O pecete de iubire să fie inima și sufletele tuturor !