Realitatea Luminii

Suntem alcătuiți din lumină – din fotoni care își pierd din luminozitate în mediul pe care noi alegem să îl avem și care devine o realitate a fiecăruia, depinzând de gândurile noastre conștiente sau nu.

Copierea și transferul semnalelor electromagnetice generate de celule (echipa DigiBio condusă de biologul Benveniste-Paris) este un răspuns la multitudinea de ,,mirări” asupra miracolelor. Semnalul emis de o moleculă ,,vorbește”, transmite informații despre starea moleculei de orice fel ar fi. Moleculă umană sau dintr-un medicament.

,,Semnalele de frecvență” pot înlătura costisitoarele și de durată analize medicale din laboratoare și care  nu sunt concludente întotdeauna.

Dar, ar mai putea însemna că atunci când suntem bolnavi nu mai este necesar să luăm medicamente ci....să ne schimbăm frecvența sau, mai simplu: starea interioară. Schimbăm așa frecvența celulei bolnave, distorsionarea ei provocată din motive diferite care însă sigur sunt de natură energetică: a gândurilor, a emoțiilor. Deci o ,,informație” care a modificat, a făcut un electron să sară de pe orbită, să apară altundeva și... boala e prezentă.

 Ceea ce se practică de mii de ani sub forma ,,miracolelor”, ceea ce la începutul sec XX, Emil Coue practica cu succes prin ,,Zi de zi mă simt tot mai bine și mai bine” devine o ,,cură de sănătate” studiată tot mai mult. Sau simpla credință că un medicament ( fie și o ,,pilulă neutră” adică efectul placebo) te va însănătoși. Este:,, o minune”!!! venită de cine știe de unde, datorată unor forțe necunoscute sau ireale,  sau, poate deveni ,,minunat”, adică o realitate clară la care am participat direct.  

Ne putem îndoi desigur, putem nega –din lipsă de informare, dar am învățat un lucru: atunci când un om află un Adevăr care face parte din el și nu pierde singur acea clipă, atunci ,,minunile” au loc. Se ,,întâmplă”. Ele devin CREDINȚĂ reală, autentică pe care și-o asumă, care depinde numai de el. Devenind ȘI realitate. Încerc acum să trasmit o ,,stare” așa că vă rog citiți cu atenție și nu lăsați să fie o informație care va dispare la următorul paragraf, așa cum se întîmplă de obicei de rămânem doar cu o ,,vagă impresie” revenind la vechile gândiri.

Când CREZI ceva cu ardoare, blochezi orice altă posibilitate de manifestare iar acea credință îți crează realitatea. Chiar dacă este pe frecvențe energo-informaționale diferite, credința într-un medicament sau doctor/terapeut și Dumnezeu, diferențele se învață în timp, de către cei care nu au avut parte de asemenea învățături până acum. Încrederea – credința trebuie să fie totală și din partea minții dar și a corpului – doar așa se poate schimba frecvența unei dizarmonii.

Frecvența potrivită o simte și o ,,cere” fiecare organism în parte. Fiecare organ, fiecare celulă. Este ,,personalizată”. Imi permit să spun asta după ani de practică și de observare a celor cu care am interacționat. Partea științifică am acumulat-o studiind ,,științele de graniță” după ce învățam aplicarea vechilor tehnici care au venit din Orient ca o binecuvântare pentru omenire.

Am mai abordat acest subiect pentru că am considerat că suntem mulți cei care dorim o cunoaștere mai concretă, clară, care să ne ajute să înțelegem legile firii iar aplicarea lor să nu mai fie dependentă de alții ci doar de fiecare în parte. Imensitatea Creatorului este cuprinsă în vastitatea din noi și privesc acest aspect cu un imens respect.

Știu cât de dificil este să schimbi clișeele create în sute de ani și care par mai la îndemănă, mai atractive și, de ce nu, scot din ecuație eventualele implicări personale, așa cum este cu ,,karma” de neam, sau personală. Sigur că există pentru că este o energie informată codată în noi –altfel nu ne-am fi născut în familia respectivă. Dar ...cine te determină să fii mereu supărat, mânios etc?! Nu-ți poți reprima nemulțumirile și trebuie să le strigi ?! te obligă cineva să –ți cheltui energia prețioasă pe asemenea stări care vor aduce mereu și mereu alți ,,demoni” (o formă metaforică care ne-a ,,zgâlțâit” destul până acum determinându-ne ,,înfricoșări” de care nepoții noștri sigur vor avea ce spune). Dizarmoniile repetate vor activa ceea ce este codat deja în memoria celulară. Oricât de mici, de ,,neconcludente” ar părea ele, celui implicat.

Am obiceiul să spun multora: ,,ce cauți tu pe frecvența respectivă?” care se plâng de ,,atacuri” și care mă asigură că nu au făcut ,,nimic”. În jumătate de oră e suficient să aflu că sunt certați cu o rudă ,,rea”, că partenerul este nașpa... 

Ce poți face tu ca terapeut?! Simplu: îi schimbi frecvența vibrației (și sunt o multitudine de tehnici spirituale) și apoi îl ajuți să înțeleagă că poate bea un ceai liniștit fără a provoca un cataclism în cealaltă parte a planetei prin ,,stările” lui oricât de mici ar fi. Pentru că rezonanța mai mare o va acorda pe cea mai mică. Atât de simplu este. Dar tu ca terapeut trebuie să fii mereu atent la tine însăți – asta este o imensă responsabilitate care e din ce în ce mai evidentă.

Suntem alcătuți din același lut, iar sufletele noastre, sunt asemeni undelor luminoase care nu pot fi distruse și sunt legate unele de altele. Celălalt trebuie să înțeleagă treptat că schimbarea din el trebuie ,,întreținută” de el însuși, nu să devină dependent de tine. Și fiindcă tot am spus de ceai: obiceiul ,,închinării” mâncării, patului, pernei ar trebui reînvățat treptat pentru a apela la cea mai înaltă emisie de Binecuvântare din toate lumile.

Până acum a fost mai simplu, am fost cu toții într-o perioadă de pregătire TREPTATĂ. Ceea ce era valabil, necesar, de ajutor acum câțiva ani, acum nu mai ajunge. Au ,,evoluat” stările mentale, emoționale iar noi trebuie să învățăm să le facem față celor de acum dar nu cu cele învățate acu 10 ani. Acelea reprezintă baza necesară care ne-a scos din amorțeală. De aici și nevoia continuă de a ști mai mult, avalanșa de informații pe care o acumulăm încercând să găsim și stabilitatea necesară.

Revin iar la spusa părintelui Rafael Noica: Satelitul Doamne ! Iertați-mă, dar mi se pare uluitor mereu și mereu, de fiecare dată când ,,apelez” la spusa părintelui. Îmi doresc din inimă să vă pot trasmite cutremurul interior, ca o avalanșă, pe care îl trăiesc de fiecare dată când mă gândesc la Adevărul atât de actual spus de părinte. 

 Gândul tău PERSONAL să fie ,,Doamne!” EL să fie unda gândită! (frecvența).  Ceea ce oamenii de știință ( considerați ca aparținând graniței granitelor) încearcă să demonstreze prin zeci și sute de experimente, părintele spune simplu: transmite prin Satelitul Doamne ceea ce ai de spus, transmite-I tu, direct, fără intermediari care s-ar putea să fie nițel ocupați în acel moment. Cred că acest efort îl poate face fiecare, cu toată neîncrederea pe care o are în el însuși – obicei bine întreținut până acum, ce e drept e drept.

Nu ne este ușor să ne schimbăm deprinderile moștenite. Sunt multe. Când credem că am reușit apare altceva. Uneori chiar mai dureros. Și suntem frustrați. Însă șansa care ni se dă de a fi ultima verigă a unui lanț în care am fost noi și neamul, mi se pare uluitoare, oricât de dificil ar fi în anumite clipe. Învăț mereu să am răbdare și înțelegere cu mine și cu cei din jur. Nu reușesc întotdeauna dar mai scurtez timpul pierdut din ,,reacții” și aceasta devine un prețios câștig. Am ,,învățat” că o simplă nemulțumire poate provoca dizarmonii pe termen lung dar și atunci când te aștepți mai puțin. 

A observa, a înțelege acest lucru fără patimă ci cu iertare și iubire este un privilegiu al fiecăruia.  Ceea ce doresc tuturor !

Taina Templului

Arșița zilei se stinsese aducând liniștea nopții în care își căuta odihna. Razele lunii o îmbrățișaseră și de această dată din nevăzutul tăriilor. Îmbrățișarea devenea putere în ea și din această putere curgeau râuri nevăzute în cei care o ocroteau.

Se lăsa  îmbrăcată în lina lumină cu raze care o pătrundeau  până devenea aidoma lor. Era secretul ei, trezit  în anii uceniciei din templu. Fusese adusă aici și crescuse crezând că a greșit cu ceva de au îndepărtat-o . La vârsta feminității a descoperit din nou relația ei cu undele argintii care o făceau atât de deosebită în privirile celor care îi treceau pragul. Bărbați care se lăsau în voia mâinilor ei, care îi căutau privirile, rămânând aninați parcă într-o vrajă.

Privea senină totul. Casa asta mare, încăpătoare pentru toți cei care îi treceau pragul, îmbrăcămintea și podoabele la care renunța bucuroasă pentru cămașa lungă și albă. Avea o liberatate care nu îi aparținea. Nici ea nu înțelegea de ce.

I-a  întrebat pe cei doi bărbați importanți din viața ei, de care depindea cu totul, despre ea, despre destinul ei, despre familia ei, neștiută vre-odată. ,,Nu este timpul să știi”, a fost singurul răspuns dat cu voce aspră.

 Simțea o dulce căldură care devenea plâns tăcut atunci când vedea trecând pe uliți, femei cu copii în brațe sau care fugeau pe lângă fustele mamelor. Nu avusese parte de așa ceva. Bătrîna călugăriță care o crescuse era ca un abur în ceața amintirilor.

Părtașa a gândurilor îi era doar fermecata Lună care mereu și mereu o primea în îmbrățișarea Ei. În ultima vreme însă o săgetaseră ivirea unor clipe grele, dureroase. Tresărise speriată și ele dispăruseră. I-a fost ciudă după aceea. Dacă s-ar fi putut stăpâni, poate ar fi aflat un crâmpei din viața ei trecută sau din cea viitoare. Înțelesese că se va întâmpla ceva iar rolul ei era important. Tot mai zbuciumați, apăsați de nori negri, erau cei care veneau la ea să tacă așezați la umbra copacilor sau să se închidă în cameră de taină de unde răzbăteau șuierături înveninate, care o înfiorau, alungându-i liniștea și somnul.

 În ultimul timp toți cei care veneau să fie alinați, care îi ascultau cântecele și poveștile, care îi priveau dansurile amețioare sau pline de alunecări vii asemeni murmurilor care se strecurau printre stele, își ascundeau ochii de ea. Ceva greu și plin de înfricoșare se strecura cu fiecare zi, cu fiecare bătaie a clipelor, în întreaga lor ființă. Înainte plecau cu chipul luminat, acum însă aproape o urau, cu o disperare  de care ei înșiși se cutremurau absorbind-o tot mai puternic.

,,Ești urmașă  din neamul Ei, și îți vei căpăta din nou osânda” îi spusese  într-o clipă de furie amestecată cu amărăciune,  bărbatul îmbrăcat în solemne haine. 
,, Nu va reuși să te scape nici măcar El!” Căzuseră vorbele ca și cum ar fi fost biciuită sau lovită cu pietre. Știa, din șoaptele femeilor aruncate înfundat în urma ei, că unele o priveau cu ură, poate cu dispreț dar și cu  teama pentru că era ,,întreținuta” lor, a celor mai puternici bărbați, care mereu îi treceau pragul. Avea tot ceea ce ele doar visau. Avea și poftele din ochii flâmânzi, ai bărbaților pe care îi întâlnea uneori. Atitudinea lor era disprețuitoare dar ochii le trăda admirația.

Învățase multe despre adâncurile pline de jar ale oamenilor. Sufletele chinuite ale femeilor ar fi vrut să le aline, să le dea din tot ceea ce știa ca ARTĂ a IUBIRII. Nu a trupului ci a sufletului. 

,,Devii prea cutezătoare și asta te va pierde... dar nu trebuie înainte de vreme” i-a spus cel de care se temeau toți. Îl privise mirată, și mânia se strecurase în inima ei. Femeile și copii erau bunuri pe viață ale bărbaților?! În virtutea cărui drept?! În nopțile ei de veghe își dorea să nu mai existe cuvântul ,,păcat”, o pecete pusă pe fruntea oamenilor și care ascundea frumusețea dinlăuntru, parcă adormindu-i.

Razele dimineții îi aduseră neliniște înlăuntrul ei.

Privea cu ochii sufletului lumea de dincolo de ziduri. Ar fi vrut să fie altfel.

Veniră doi trimiși ai templului. Aspru și rânjind îi spuseră că trebuie să îi urmeze. Erau cei care îl însoțeau de obicei pe marele conducător al templului. Ceva rău era în ei, mult mai diabolic decât până atunci, când îi aruncau priviri pofticioase, pline de admirație amestecate cu ură. Acum mergeau repede silind-o să alerge, se împiedicase și căzuse dar brutal unul o ridicase și o împinsese înainte.

Tăcerea din Marea sală a templului o înfioră. Îi recunoscu pe toți. Stăteau țepeni, uitându-se acuzator la cel  din mijlocul lor. Îmbrăcat într-un stai alb, părea că o așteaptă. Zeci de ochi iscoditori, ai unei mulțimi de oameni, erau ațintiți asupra lor

,,Învățătorule, a fost prinsă păcătuind. După Legea lui Moise, e o adulterină. Și trebuie ucisă cu pietre. Tu ce zici?!” 
Cuvintele au căzut unele după altele, făcând-o să se ridice uluită de pe dalele unde o impinseseră cei care o târâseră până aici, în cea mai sacră sală a templului. Îi privi pe rând, pe fiecare.  Toți așteptau răspunsul Învățătorului care se adâncise într-o tăcere îndepărtată, așa cum luna pleca și ea din timp în timp. Privirea Lui a luminat zări prea îndepărtate pentru a fi văzute de cei din jur. Apoi lăsându-se în genunchi, începu a scrie numele celor prezenți.

,,Cel fără de păcat să arunce primul, piatra!”

 Și a început a scrie și numele mamelor, surorilor, iubitelor, soțiilor celor de față. Cu fiecare nume scris părăseau grăbiți sala, de parcă ei erau chemați la judecată împreună cu tot neamul.

O lumină blândă o cuprinse din privirea Lui. Cuvintele spuse de El știa cu certitudine că erau pentru a fi auzite de ceilalți: 
,,Unde sunt pârâșii tăi, femeie?! Nu te-a osândit nici unul, nici Eu nu te osândesc. Ești iertată!” și lumina din El o înconjură. 
,,Mergi. Să nu mai păcătuiești”.

Și în acea clipă a înțeles că ea însăși își dăruise până atunci, viața, lăsând să îi fie folosită cu bună știință de alții. Nu aceasta era rău ci faptul că nu a fost conștientă niciodată că era ,,folosită”. Că din puterea pe care o dăruia ei se hrăneau întărindu-se și o foloseau pentru a lovi, a destrăma, a înjosi pe alți, pentru a-și ostoi setea de comori și înavuțire, de stăpânire cu drept de a decide asupra vieții, sfintei vieți, a celor neajutorați și ignoranți din jur. Pe care nu îi lăsau să decidă singuri, determinându-i prin înfricoșare, să fie copii ascultători și supuși în  jug. Robie a spiritului.
 Aducându-le liniște și pace, alinare în suflet, îi întărea pentru mârsăvia pe care aveau de gând să o facă. Era deja părtașă la ceea ce făceau ei. Și voiseră ca prin ea să Îl lovească și pe El. O amintire dureroasă pătrunse în adâncul inimii, din timpuri tare îndepărtate, care parcă se repetau.

 Iar clipa de acum, fusese pregătită de alții, cu mult înainte. Avea un drum, necunoscut încă,  dar pe care era îndemnată să pășească. Să ,,meargă” pe drumul ei, lăsând totul în urmă, asupra celor care fugiseră ca lașii,   plini de ură și venin.  Se gândise la cât sufereau celelalte femei, dar ignoranța ei fusese de o mie de ori mai mare. Ăsta era de fapt, adevăratul ei păcat. Fusese pregătită pentru a fi folosită împotriva Lui. Iar El văzuse asta, El știa și îi ridicase cu adevărat pecetea de pe frunte, punându-i în loc strălucire de stele.

Nimeni nu s-a opus plecării ei din marea sală. Nimeni nu a oprit-o. Cei de după coloane, priveau cu teamă dar și cu iubire, înfricoșați de Taina pe care nu o înțelegeau, dar simțeau că a avut loc.

Astăzi ,,piatra” rămăsese pe inima bărbaților care nu înțeleseseră să o ridice de acolo, piatra din inimă nu o aruncaseră. Nu li se ceruse să arunce cu pietre - în templu nici nu erau, ci să le arunce pe cele de pe inima lor. Fuseseră lași și plecându-și ochii, ieșiseră. Cu sufletele grele, mai grele ca niciodată, de o ură pe care o recunoștea în ei și pe care acum nu o mai ascundeau.

,,Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni”- L-a auzit vorbind în sala visteriei,  care ar fi trebuit să fie o sală a comorilor sufletești nu a celor lumești. Venise în ascuns să Îl mai vadă, să Îl asculte cu tot dorul și zbuciumul din ea.

,, Veți muri în păcatele voastre” - și știa că nu păcatele lumești, ale trupului, sunt cele care întunecau mințile și apăsau pe suflete – așa cum voiseră să arate învățații, prin aducerea ei spre condamnare. Nu hrana din pământ ci aceea din inimi devenea păcat care separa omenirea de divinitate, lumea de sus, din care El venea și era parte dar și întrupare.

Omului îi este dat să treacă prin vârste, de șapte ori șapte și deabia apoi e considerat împlinit, că să poată vedea începuturile. Dar EL era de dinaintea lor, era Facerea Ei prin care toate s-au făcut.

Până la urmă, învățătorii au aruncat cu pietre asupra Lui, pentru a nu fi cunoscut și crezut și de către  alții. Dar El s-a ferit și a trecut prin mijlocul lor, croindu-și propria cărare, lăsând învățăturile săpate în adâncurile celor care L-au ascultat. Cuvântul Lui nu încăpea în ei. Sclavia umană avea să fie  urmarea  sclaviei spirituale dar nu recunoșteau încă asta, Punând întrebări asupra legilor umane voiau să le îndepărteze pe cele divine. Întunecarea în care trăiau cei mai mulți era bun ajutor pentru păstrarea puterii.

 Zorile se ridicau din noaptea care arsese rugurile întrebărilor din ea. Cum va fi de acum înainte?! Fusese fără putința de a avea control asupra vieții ei. Nu știuse că poate face asta. Acum vedea că era o filă pe care nu o citise, ascunsă cu dibăcie, în marea carte a vieții. Nu regreata. Nu  l-ar fi cunoscut pe El, nu ar fi înțeles  păcatul ignoranței sufletești.
Din ignoranță trupească se nasc copii ai sorții, dar din cea sufletească se nasc monștri. Iar femeia contribuie la toate dacă se lasă  robită, nu de simțuri ci de imensa putere de a dărui neîncetat viață dar și forța care o menține. Forța vieții este femeia. Bărbatul o folosește cu chibzuință sau nu. Dar e conștient întotdeauna de izvorul din care s-a ivit. Păcatul femeii este de a dărui până la a se distruge odată cu cel care folosește abuziv darul. Sfințenia mamei este părtașă de-a pururi cerurilor și pământurilor. Cântec tainic al iubirii.

Ca să poată fi ținute în robie trupească și spirituală li se repetă femeilor că sunt ....păcătoase. Din iubirea imensă care era în inima lor dăruiau întotdeauna și susțineau viața. 
Nu contrazisese vechile legi până acum. Legi umane care păstrau femeia într-o anumită taină cunoscută doar de unii. Curățenia femeii trebuia să fie fundamentul Vieții. Abuzul asupra femeii însă nu. Continua adâncind uitarea.

Dar ...cum va fi de acum încolo?! Ceva din ea se zvârcoli dureros: privirea Lui îi spusese. Surâsul acela trist îi vorbise și el.

Femeilor li se repeta mereu că sunt vinovate, că păcatul e din vina lor. Femeile și copii auzeau plânsul Lumii în inima lor. Copii creșteau și uitau plânsul, dar femeile rămâneau cu el în inimi.

Iisus, mulțumesc! și Christos pogorî în inima ei.

Iana-Ziana_Sânziana

Ielele, Rusaliile ...PREGĂTESC oamenii și natura pentru venirea SÂNZIENELOR.  Nu cred că este un păcat prea mare să gândești așa, obișnuiți fiind să primim cu resemnare fricile în suflet. 
De ceea ce nu cunoaștem suntem înfricoșați asemeni copiilor, de către alții care nu au înțeles sau, de către cei care au înțeles și au vrut să păstreze numai pentru ei PUTEREA. Uneori dând la o parte această Putere ( care oricum NU a acceptat să se lupte cu nimeni, ceea ce.... înfurie teribil !(sic)). 

Da! ielele ,,pedepsesc”. Au puterea aceasta, recunoscută. Știm și pe cine pedepsesc. Că au apărut și fabulații, la fel de adevărat, de e greu să dis.cerni adevărul. 
Le ducem amintirea în noi, asta e sigur. Altminteri nu am tresări atât de dureros în fragilitatea ființei noastre. Iar Milostivele-trecute în leagăn de legende coborâte  din stele, țes treptat, noi legături invizibile multora până acum. Ceea ce nu știi, nu RE-CUNOȘTI! dar atunci când privești țintă prin văl, el se ridică ușor, an de an, devenind din ce în ce mai străveziu. 

NEDEIA înseamnă RUGĂ! RUGA= RUG de flacără prin care sufletul aprinde cerul! EA, DOAMNĂ a ceriului, însoțită de alaiul care trimite înainte pulbere de aur așezând-o pe gingașe tulpini și care ne ,,acoperă” ori de câte ori le mângâiem- ceea ce mi se pare că este o reală BINECUVÂNTARE pentru noi toți, uitată însă. Ne-a rămas doar plăcerea de a ne înmiresma cu amintiri. 

Doamnă în fața căreia tot și toate iși tine răsuflarea, stihiile tac iar sufletul devine TĂCERE de Taină. Doar nerostirea din noi păstrâdu-i farmecul. 

Femeile pământene dintru începuturi au știut multe. Femeile din toate timpurile au devenit păstrătoare iar femeile din azi încep să-și cunoască propriul mit. Știu! multe am vrea să ....ni se predea ca la școală! nu se poate. Chiar dacă vom ,,înțelege ” într-o secundă de binecuvântată ardoare, capacitatea energetică trebuie să fie mare pentru a păstra adevărul clipei și, mai ales, a deveni purtătoarele lui.  Conștiente mereu!

Ne apropiem degetele de  flacăra unui chibrit dar până la o anumită distanță, altminteri ... Așa și cu ,,apropierea” de ELE. Și nu ELE sunt de vină.Noi, în nesăbuința proprie, ne pârlim. Așa cum iarba rămâne arsă pe locurile unde HORESC ( HORA are semnificații ezoterice -bine de studiat măcar) acolo e o URIAȘĂ sursă de energie, pe care încă nu o putem suporta. Se spune-după măsurătorile făcute, că acele locuri par a fi iradiate. Și sunt! Nu avem vibrația de a ne ÎNTÂLNI cu ELE. Daaar... că nu ne-au uitat - e la fel de adevărat! 

MAREA CRĂIASĂ vine în fiecare an cu alaiul EI de sânziene.

 ( voi continua).