Neamul
meu minunat! Al cărui suflet trăiește și prin mine. Îmi găsesc greu cuvintele,
acum, după clipele petrecute la Cetățuia, Negru Vodă. Nu eram decisă unde să
ajung pentru a sărbători vindecarea care poate avea loc la echinocțiul de
primăvară, atunci când ,,își scot străbunii degetele afară, de liliac, de
crini, de toporași”. Uluitoare versuri și pline de un adevăr pe care îl știi,
îl simți doar cu inima.
Voi
mulțumi mereu din adâncul inimii celor care mi-au făcut posibile asemenea
clipe. Altfel nu aș fi avut cum ajunge. Cu o zi înainte ... trăiam inutilitatea
posibilității unui asemenea drum, după ce îl gândisem de săptămâni. Dintr-o
dată, parcă îi dispăruse importanța , chiar și acel farmec pe care îl aștepți
să fie în asemenea clipe.
Există
inițieri care sunt primite direct de la divinitate. Altele sunt cele primite
printr-un inițiat pământean. Străbunii noștri, se spune că vorbeau direct cu
zeii lor. Să înțelegem că zeii coborau mai des aici, venind în ,,Grădina
Maicii” așa cum aveam să îi spunem cu toții mai târziu, în amintirile noastre?!
Uneori, nemaiputând veni direct, se întrupau.
Mi-am
dorit, sufletul meu a incantat dorința unei zile calde și luminoase. Și cea de
dinainte a fost ploioasă și rece. Până înspre seară, îndoiala devenea din ce în
ce, profundă amărăciune. Apoi hotărârea
bruscă, sigură că ,,voi pleca” , că trebuie
să plec. Nu mă mai interesau condițiile meteo sau de altă natură. Totul se
supunea sau avea să o facă. Și așa a fost.
Zorii
zilei au fost superbi. Și am mulțumit cu bucuria care curgea prin mine.
Drumul...?!
Ar fi trebuit să ajungem în trei ore ( ținând însă cont de traficul de dimineață
din capitală....). Au apărut ,,întârzieri” și pe drum. Știam ce înseamnă și eu
dar și cel care de ani buni îmi este călăuză pe drumurile mele. Uneori fără a
spune nici un cuvânt, lăsându-mă cu ale mele gânduri ,,cu care nu vă plictisiți
niciodată” cum îmi mai repetă uneori, zâmbind.
Imi
pregătisem aprope cu rigurozitate, notându-mi pe carnețel ce trebuie musai să
iau. Fiecare obiect devenise extrem de important de parcă numai de el depindea
totul. A! Până nu am spus cu voce tare gândul că ,,trebuie să duc și o sticlă
de ulei” parcă începusem să ne învârtim în cerc. A oprit și am luat uleiul
necesar, pus apoi în rucsac. Aș fi vrut totuși , să fiu acolo, sus la
Mânăstire, în jurul orei 13 când era punctul maxim al echinocțiului... Aș fi
vrut ... !!!
Și
am ajuns înainte de ora 12. Mi-am pus rucsacul în spate, am primit îndicația ca
la ora 16,30 să ajung din nou la punctul de plecare și.... am luat-o singurică
în sus, pe poteca care se ascunde din câțiva metri în câțiva metri. Nelipsiții
copii care cer de pomană, apoi două fete care coborau și... în restul drumului
nimeni.
Ziua,
văzduhul, erau nemaipomenite. La fel și freamătul tărâmului care parcă își
deschidea tainele mute. A apărut prima Cruce. Pus rucsacul jos și început
fotografiatul. Am realizat că până atunci nu mai făcusem poze, eu, care eram cu
el la ochi tot timpul. Apoi ... RUGA! O RUGĂ care a izvorât din mine cu un
firesc de dincolo de fire. La următoarele Cruci, a fost la fel. La una din ele
am făcut multe poze. Din orice unghi pozam, apăream și eu într-un colț. Apoi
... la a opta, am rămas cu mâna, o secundă în aer: o gâză frumoasă zburase în semnul crucii,
aproape de icoană. Era a opta. Iar înlăuntrul meu s-a clădit Crucea, Forma ei
Vie. O Stare-Formă care a vibrat apoi tot Timpul.
Apoi
.... am întâlnit un bondar imens care s-a rotit ușor și a zburat brusc, la ale
lui trebi. Cercetaș sadea, care a zbârnâit de câteva ori în jurul meu și,
probabil că nu eram un pericol mare pentru teritoriul văzduhului lui, așa că a
dispărut în aerul cu irizații din ce în ce mai fermecătoare.
La
fiecare Cruce, de pe acest drum marcat cu imagini pe care scrie ,, VIA CRUCIS” și
un număr, aceleași opriri de Ritual. Nici nu puteam trece mai departe, fără el.
Eram convinsă de asta. Dar nu o convingere care să aparțină rațiunii. Știam cu
sufletul.
La
a zecea cruce a apărut un fluture. Grația lui era desăvârșită. Zbura lin, apoi
în linii șerpuinde apoi în zigzaguri. M-am așzat pe o băncuță de lemn, care
sunt intotdeauna în apropierea crucilor, și am scos caietul ca să schițez
,,traiectoria” zborului lui. Am renunțat: mâna îmi ieșea, depășind foaia. Am
privit doar farmecul la care mă supunea.
Apoi...
am văzut indicatorul ,,Spre Valea Chiliilor” Și o poză. Atunci am crezut că
data trecută când am fost, undeva prin Toamna anului trecut, nu ,,observasem” indicatorul. Acum, știu că am
citit chiar cu voce tare, dar urcasem împreună cu însoțitorul de atunci, la
Mânăstire. Acum... fluturele zbura spre potecă. Ce era să fac?! Să-l las
singurel?! I-am și spus cu voce tare: ,,Ei, hai că vin!” ( cei care colindă
munții știu că este normal să ai asemenea conversații).
Tot
timpul am stat cu aparatul foto deschis, filmând. Poteca este destuuul de
îngustă, coboară...urcă ! La minutul 2, 26 am întâlnit o crenguță cu ...muguri!
mari și frumoși. Așa că i-am filmat. Munții se mai ,,răsturnau”, după cum îmi căutam eu un punct de echilibru.
Din filmuleț reiese că am ajuns sus pe stâncă în .... 3.22 de minute, când
rostii ,,hopaaa” urcând ultima piatră ( aveam totuși un rucsac cu multe în
spate (?!) ). Dacă nu ar fi totul pe
film, ziceam liniștită că spun un adevăr că drumul durează ....jumătate de oră,
cel puțin. Și sincer, nu m-ar fi convins nimeni că nu este așa. Tot timpul am
filmat, deci nu am nici un motiv să mă îndoiesc, dar.... Sigur timpul de acolo
nu este același cu timpul ...măsurat, cronologic. Pentru că acolo sunt....
Veacurile!
Priveliștea,
de sus, de pe stânca suspendată, încât oricât am încercat să văd pe ce se
sprijină, nu am reușit, este de nespus în vorbe. Doar mâna cu aparatul foto era
deasupra văilor, adâncurilor puțin amețitoare, care îmi scoteau exclamații de
uimire ori de câte ori le priveam.
Până
am ajuns să citesc ce scria pe crucea de aici ( min 6.09. deci am stat ,,dublu”
decât timpul în care venisem, adică patru minute, adică ....o oră ?! ) : ,,
MOȘILOR NEAMULUI NOSTRU IERTARE”.
În
acea clipă....munții s-au zguduit în mine, izvoare de lacrimi au țâșnit din
adâncurile mele. Mă prăvăleam pe văile din jur, pluteam în văzduhul care mă
ducea înspre depărtări, iar alunecam în mine, căutând ceva... Văzduhul , cerul
alunecau îndepărtându-se și apoi apropiindu-se de mine. Uneori simțeam cum
aproape mă sufocă, ca în următoarea clipă iar să simt o eliberare imensă.
Ultimile imagini din filmuleț sunt aici,
în fața Crucii de sus. Nu știam, de asta sunt sigură, nu știam de ea. Dar trăiam
totul cu o stare covârșitoare, de neatins prin cuvânt.
De fapt ...nu mă așteptam
să citesc cuvintele din sufleul meu, scrise acolo. Ruga pentru care plecasem de
acasă , ca să ajung într-un loc sacru și să mă rog pentru vindecarea și iertarea
tuturor celor din neamul meu, era acolo. Rostită de toți înaintașii mei. Venise
și rândul nostru, al celor de acum, venise și rândul meu să o rostesc. Nu o
,,rosteam” pe de rost, o citeam mereu și mereu de pe cruce.
Cu voce șoptită, cu
lacrimile care ardeau sau înghețau pe obraji și în mine...Cu muțenia care
striga din adâncuri. Acest ,,strigăt mut” pe care l-am mai auzit în mine este
durerea totală a iubirii. O ne.mărturisire, o neputință înfiorătoare dar în care
încape Totul. Nu stare a firii ci a Vieții însăși. Sau a amândorura ?! nu asta
are importanță.
Și
așa cum uneori apar în filmuleț atunci când urcam aici, văile păreau a fi cerul
iar cerul devenise Vale de dor. Așa trăiam în acele clipe.
Cerul
are a ne ierta multe, avem și noi a ierta multe cerurilor.
Un
ciripit de pasăre nevăzută (chiar m-am uitat după ea, dar cred că era în
spațiul de sub stâncă) m-a readus, cât de cât la o normalitate care m-a făcut
să încep iar a poza. Acum, acum am ,,trăit” adevărul pe care ne ajută tehnica să îl vedem. Uneori ....după ce trec
clipele, când descărcăm amintirile, vedem la ce am fost părtași. Din fericire,
am avut parte de un pic mai mult, dar tot datorită aparaturii.
Marea
majoritate, doar datorită tehnicii actuale, avem parte de asemenea revelații.
Se schimbase totul în jurul meu, starea mea era alta din clipă în clipă.
Culoarea înălțimilor din fața mea, a fost
tot timpul deosebită față de celelalte culmi. Reveneam mereu și mereu privind
întra.colo. Până când prin aparat am văzut și eu.....
Munții păreau - ERAU
ireali. Ardeau într-o culoare nemaivăzută .Se transformaseră ...Filmam și mâna îmi era ghidată blând
dar ferm de ceva nevăzut. Uneori plimbam aparatul și priveam cu ochii fizici,
în jur. La un moment dat am văzut acea ,,dungă” albă în mijlocul ecranului.
Fugitiv..
ca o părere pentru că deja deplasasem obiectivul. Sentimentul acela de
,,trăire” într-un spațiu și timp deosebit, a dispărut când am ,,gândit” că mi
s-a stricat aparatul. Un gând de o fracțiune de secundă, suficient încât să
revin curioasă în acel loc. M-a înfiorat. Acea coloană era aievea. Pornea de
sus și.... mâna mi-a fost împinsă mai departe. Dar acele culmi... luaseră Foc.
Filmam în continuare dar ,,prindeam” priveliștea de acolo.
Era pace și liniște,
era IUBIRE. Era și OFRANDĂ, era o întâlnire ,... erau multe. Secunde de
Veșnicie în care toate timpurile se întâlneau.
Iar vântul... avea și el joaca
lui. Ba sufla foarte tare , ba tăcea oprindu-se brusc. A rămas în mine mult
timp un fior rece, de foc rece, până în noapte, când am ajuns acasă. Era plăcut, mă simțeam bine așa. Apoi, am închis
aparatul și m-am așezat pe stâncă privind fără gând, fără trăiri mesajele din
jur.
Suspendată pe acea stâncă, îmi era ușor să fiu singură, să privesc totul,
să simt, să trăiesc totul...
