Neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu - părintele Cleopa

Textul pe care îl veți citi face parte din cartea” Ne vorbește Părintele Cleopa”- Editura Episcopiei Romanului 1998. Este cutremurător și, mulți trec repede peste el, pentru că ar trebui să se înțeleagă pe ei, atitudinile lor. Cei mai mulți oameni, aleg să fugă de stările lor, dușmănind, vorbind de rău-judecând pe alții, trăind așa, mult mai puternic, propriile traume. 

Este o învățătură de mare ajutor tuturor.

„Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-şi vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la coşniţe, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păgân, care omorâse mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă.

Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.

Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de creştini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte.

Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine.

Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.

Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu.

Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:

Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?

Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”

Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine.

Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine.

„Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, având viaţă sfântă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi vândă coşniţele, că era cale de trei zile.

Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.

– Blagosloveşte, părinte!

– Domnul, fiule, să te blagoslovească!

– Unde mergi, părinte?

– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.

Ei vindeau coşniţele şi cumpărau pâine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie.

– Părinte, eu tot la Alexandria merg.

– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum!

După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:

– Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, când merg pe drum, să se roage.

– Aşa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!

– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurământul!

– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Şi au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coşniţele şi mergeau tăcând.Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri:

– Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi!

Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, decât numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi când ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face mare bine. Picioarele se înfierbântă groaznic din cauza nisipului şi a pietrelor.

Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, şi alţi mari sihaştri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit şi i-au pus la masă.

Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.

Călugării au mâncat, au muţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi.

Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut şi se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”.

Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut şi se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de câteva luni.

Dimineaţa, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis.

Bătrânul a văzut şi zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbeşti, căci calci jurământul!”

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a ieşit în cale un gospodar:

– Părinţilor, nu mai puteţi merge de-acum, că este soare şi este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi câteva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi!

Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s-a dus înapoi şi fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine şi câinele a sărit în sus şi a murit.

Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; şi când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul!

Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce şi a început a arunca în biserică.

Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”.

Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineaţă, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac şi le-a dat. Apoi i-a întrebat.

– De ce plângeţi?

– Ieri au îngropat-o pe mama!

– Dar tată aveţi?

– Tata a murit anul trecut.

Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi şi dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oraş.

Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă.

Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, şi numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, şi s-a speriat când a văzut.

Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat:

– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti!

– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?

– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!

– Dar ce-am făcut, părinte, rău?

– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă?

– Şi ce zici, părinte?

– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

– Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.

Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de dânşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.

A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.

Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bătrânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hoţ, că a furat blidul!

– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?

– Bună treabă am făcut şi acolo.

– Cum, ai omorât copilul şi zici că bună treabă ai făcut?

– Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul? Acela a fost zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părinţii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult şi, prin plânsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?

– Şi acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muşte şi mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia!

Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omorât câinele mai înainte, să n-o muşte pe stăpână. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat?

– Şi acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat.

Epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”

Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”

– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?

– Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică şi râdeau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo!

Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei?

– Ba mi-a fost mai milă ca ţie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei.

După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi.

Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!

– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncă de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viaţa în casa aceasta”.

Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi când vor veni şi vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie şi nu va mai muri nevasta la primul copil.

Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:

– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce eşti tu?

– Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!

– Eu mă rog de câţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt adânc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ţi s-au părut că sunt rele; că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi câte am făcut. Dar ele au fost toate foarte bune  şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor!

Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! 

Tu ai zis că rău am făcut şi eu numai bine am făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice ai vedea să zici: 

Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot ştii judecăţile Lui!

Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.

Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin”. Părintele Cleopa

Dintotdeauna, duhovnicii neamului nostru, au fost mari  îndrumători ai Sufletului și, ne-au dăruit învățăminte pe care le regăsim, îmbrăcate în alte forme, în terapiile actuale, care însă nu au încărcătura Credinței, ci doar explică beneficitatea unei meditații, a unui comportament. 

Nu cred că există om care să nu aibă o suferință sufletească, ca o rană vie. Iar judecata asupra lumii o facem, uneori, pentru a scăpa din chingile propriei suferințe. Judec familia altuia pentru că am eu însămi probleme în familie, pentru că mi se pare că alții au prea multe și a ai mei, nu; judec comportamentul altuia pentru că însămi ascund o traumă, cel mai adesea, nemulțumirea fiind adresată direct lui Dumnezeu, și asupra oamenilor. 

Uneori, tocmai aceste aspecte determină aflarea căii credinței, a înțelepciunii și a nu arunca cu piatra, pentru a învăța să o ridici de propria inimă. Fiecare am venit pentru a învăța să ne stăpânim judecata asupra semenului pentru că pe noi înșine ne judecăm, judecăm propriul Suflet și, ne îndepărtăm de ocrotirea lui Dumnezeu.

Învățăturile părintelui Cleopa sunt cele mai puternice terapii contemporane. Orice judecăm în afara noastră, fie că ne privește direct, fie că doar auzim de la alții, e o altă fațetă a Sufletului nostru pe care noi înșine îl chinuim. Sufletul este parte din inima lui Dumnezeu, pe care nu o lăsăm să ne cuprindă în dulceața ei pentru că noi suntem ocupați cu suferințele, cu judecățile noastre asupra a ceea ce nu știm. Așa creăm o realitate personală, plină de nemulțumiri care ne îndepărtează de credință, oricâte biserici am colinda. „De ce nu-l lovește Dumnezeu pe ăla?!” – vrei să-I spui tu Lui ce să facă?! Se pare că da, dar, ți-ai otrăvit așa propriile zile.

Oare știm de ce se întâmplă nedreptățile din jur?! Orientalii vorbesc de Karmă, noi, am ales să spunem „Judecata lui Dumnezeu” dar, judecând noi mai întâi. Ne lipsește înțelepciunea vederii duhovnicești dar, o aplicăm pe a noastră personală.

,,Doamne, întoarce-i la bunătate și rugăciune, pe toți vrăjmașii mei. Amin!” sau ,,Doamne, întoarce la echilibru și armonie, frica, spaima din mine. Mulțumesc! Amin”. Pentru că dușmanii sunt stările, judecățile proprii, interioare, cărora le dăruim din timpul și energia nostră, pierzând legătura cu Dumnezeu, deoarece nu ne gândim la EL în asemenea momente.

https://dor-danaela.blogspot.com/2015/12/rugati-va-pentru-dusmanii-vostri.html

A nu judeca după cum ni se pare nouă este un aspect. Al doilea: îngerul știa ce face, noi nu știm de ce acționăm așa cum o facem uneori.

Trauma nu este numai a celor loviți, ci, rămâne și în cel care a provocat-o. Rămâne ca durere, spaimă, frică. Uneori ne judecăm atât de cumplit încât mulți ajung cei mai feroci judecători ai altora, pentru a scăpa de propriile remușcări. Sau caută Iertarea. Nu numai a celuilalt, ci, puterea de a se ierta singur. Este cea mai dureroasă, uman dureroasă, cale a credinței spre Dumnezeu. Personală, de multe ori, mult mai dificilă. Nu poți înțelege, nu poți ști ce înseamnă căința și apoi iertarea, care te va elibera pe tine chiar dacă pari cel mai mare păcătos în ochii altora sau te chinui să înțelegi de ce tocmai tu, a trebuit să lovești, să jignești, să furi, să înșeli, chiar și să omori. 

Dacă nu știați de la început că este Înger cel care face toate acestea , cum ar fi fost „judecata” voastră?!

Pe cine chinuim prin judecățile noastre? Sufletul din noi, parte din inima lui Dumnezeu, implicit pe El înșuși. A da o cană de apă, o bucată de pâine sau o mângâiere celui care poate părea cel mai mare păcătos, poate vindeca multe răni personale dar și ale umanității.

Dumnezeu acționează prin oameni, fie că ești victimă sau călău. Întotdeauna Dumnezeu mai dă o șansă: pierzi totul dar, asemeni lui Iov, nu te dezici de Dumnezeu, nu îți înnegrești Sufletul.

Când te rogi pentru alții, te rogi implicit pentru tine. Când dorești ceva altora acea dorință este de a te izbăvi tu singur, pe tine. Nu judecăm decât stările noastre pe care le atragem din exterior, amplificându-le cu cât le păstrăm în noi. Ridicăm piatra cu mare ușurință. 

Rolul ÎNGERULUI este cel mai ingrat iar, aici, pe pământ, toți avem Îngerul în Suflet. Dar am uitat și atunci când greșim, nu știm că suntem unelte ale Înțelepciunii lui Dumnezeu, că determinăm pe alții să se îndrepte făcând efortul Iertării. Iar chinul Sufletului care greșește poate fi mai mare decât al celor care judecă. Și, nu oricine are Puterea de a accepta acest rol. Duhovnicii acordă Iertarea (supunându-te la canoane). Mulți însă nu cred că pot fi iertați, nu cred că Dumnezeu este Iubire și Iertare.

Pe unii îi „chinuie” greșelile altora pentru a le lăsa pe ale lor deoparte. Murdărind așa propriul Suflet. Cel care nu iartă, este spiritul și nu Sufletul. Spiritul este impersonal și rece, spiritul se mânie, are frustrări, furii. Iar pe Planetă 80% sunt doar spirite. Cei cu Suflet sunt 20%, iar cei care au Sufletul treaz sunt foarte, foarte puțini. Dar din ce în ce mai mulți înțeleg că salvarea este prin Suflet pentru a-l adora pe Dumnezeu.

Vocea Sufletului este senzația acea mică, emoția care ne aduce lacrima Iubirii, a Iertării și a Înțelepciunii.

„Lumea este Creația ta” – ea reflectă gândurile tale, stările tale. Uită-te în tine și în jur. Uită-te mai întâi în tine și apoi în jur. Nu este nici o diferență. Este atât de înfricoșător încât lăsăm spiritul să ne „ajute”. Și o face cum a învățat până acum, fiind el însuși nefericit. Pentru că un spirit nu are decât rațiune, și va judeca (trăi) doar în conformitate cu conceptele primite ca învățături bazate pe spaime, frici, mânii, pe nemulțumiri, frustrări, toate devenind depresii. Asta e starea spiritului care de mult, a fost disociat (intenționat) de Suflet. Ăsta este chinul omului dar poate fi și salvarea lui. Motivele sunt multe, pentru care Sufletul nu este în om, ci doar alături de el, în preajma lui.

Cei care au Suflet, dar nu sunt conștienți, sunt neconformiști, nu se supun „ordinii”, caută mereu să reformuleze realitatea așa cum o percep dar neștiind cum să o facă. De multe ori rolul lor este ingrat pentru ei dar și greu de suportat de cei din jur.

Fiecare avem „păcate” (lecții) de învățat. Uitându-ne la alții nu ne vom rezolva propriile probleme, noi nu vom fi fericiți. Vom judeca, vom fi nemulțumiți până o boală ne salvează sau până când înțelegem ce rău ne facem nouă și implicit celor dragi, care de cele mai multe ori preluând învățăturile, stările noastre, sunt copii ale spiritului și nu ale Sufletului nostru. Vor încerca și ei să se debaraseze de traume. Dar îi putem ajuta, eliberând din noi, ceea ce ne ține prizonieri.

Fiecare putem părea cei mai mari păcătoși în ochii altora. Când ți se arată asta, lucrează cu starea respectivă pentru că dacă nu o ai la vedere, cineva a văzut-o și Îngerul din tine a vorbit cu Îngerul din acea persoană ca, amândoi, să vă vindecați. Noi nu vedem asta, dar putem înțelege și, rezultatele vor fi pe măsură.

Suferim pentru că altuia ni se pare că i s-a făcut o nedreptate. E doar părerea, judecata noastră. Nu știm cu adevărat de ce se întâmplă asta. Ce Lege a lui Dumnezeu, a Universului se aplică. Iar judecăm direct pe Dumnezeu. Da, putem spune o Rugă pentru liniștea acelei ființe. E de ajutor și pentru noi, pentru a scăpa de starea interioară.

A crede în Dumnezeu este a fi atent în fiecare clipă la atitudinea ta interioară! Cel mai dificil lucru, pentru că mereu se interpune spiritul care vrea judecata lui și Dumnezeu este alungat. Iar toate, le trăim doar în noi. 

Cheamă-ți Sufletul, adu Sufletul în tine și vei schimba totul.

Luna albastră

Anul acesta, am avut parte de un fenomen astronomic  cunoscut drept “Luna roșie” iar vineri are loc  un altul: “Luna albastră”. Adică apariția a două luni pline în aceeași lună calendaristică. Luna va atinge faza maximă vineri, pe data de 31 iulie, după ce a mai atins această etapă şi pe data de 2 iulie. În ultima zi a lunii iulie are loc  faza de Lună Plină la ora 13:43, discul Lunii va fi complet luminat iar de acum faza Lunii va descrește răsărind din ce în ce mai târziu, anunță Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”.

Potrivit specialiștilor, aşa-numita “Lună albastră” nu este chiar ,,albastră, doar că Luna plină apare de două ori în aceeaşi lună calendaristică. Denumirea se pare că este o eroare făcută de astronomul James Hu Pruitt. El a folosit termenul de “lună albastră” într-un articol publicat în anul 1946  și, deși greșeala a fost recunoscută în 1999, denumirea se mai folosește și astăzi.Sună …. minunat !!!

Acest fenomen al apariţiei de două ori a Lunii pline într-o singură lună calendaristică va mai fi înregistrat abia în anul 2018, pe 31 ianuarie, și în martie. Următorul în 2037.

Astrologii sigur că fac predicțiile de rigoare. Dar nu uitați : stele pre-dispun, omul dispune (alege). Fiecare zodie are anumite coordonate generale. Pe cele particulare a acestei zile cred că fiecare (cu puțină bunăvoință) le poate afla. Și prin numerologie poți avea un aspect personal al acestei zile.

Cert este că atracția Lunii este irezistibilă, puternică. Partea vizibilă sau cea invizibilă mai are multe să ne destăinuie. Doar atunci când vom fi pregătiți.

 Știți semnul vostru zodiacal?! Cu acel symbol puteți medita ceva timp în această perioadă de Putere. Creați-vă un spațiu sacru ( chiar și un cerc energetic de putere în jurul vostru). Important să nu agresăm pe ceilalți cu ,,comportamentele noastre” așa cum ….se mai ,,întâmplă”. Vizualizați simbolul în fața voastră, inspirați-l înlăuntrul vostru. Lăsați-l să se ducă unde  vrea, unde este atras, unde se așează singur. Fiecare zodie corespunde și unei anumite părți din corp. Puteți să vizualizați întâi simbolul acolo. Nu alergați după ,,rețete”. Fiți deschiși experiențelor care pot fi doar personale.

Apoi lăsați Puterea Luni să vă atragă pășind pe Calea strălucitoare până la Ea. Puteți proiecta simbolul vostru pe imaginea Ei, puteți păși acolo… Lăsați doar să se ,,întâmple”. Realitatea este personală și faptul că putem interacționa cu alte Puteri nu e ceva de basm, nu e ,,vrăjitorie” sau ceva ce pot numai ,,aleșii”. Prea mult ne-am blocat în false credințe pentru că așa am preluat.

Nu uitați că Puterea Ei este vizibilă, aveți așa Cale deschisă împreună/însoțiți de puterea voastră guvernatoare-dacă alegeți asta. Se poate însă și fără. Fiecare alege. Și, de ce nu, ambele variante pot fi parcurse. Însă fiind atenți la diferențele de percepție între cele două variante.  Nu e o lecție aplicată, ci o percepție care trebuie trăită și apoi deslușită în timp, de cele mai multe ori, așa că aveți răbdare și nu vă blocați prin ,,explicații momentane”.

Când e Lună plină datorită atracției vizibile nu veți pierde drumul, ea vă crează un culoar pe care pășiți în sigurață ( multe alte puteri se ,,înalță” atunci). La cealaltă lună-coboară altele de care nu e cazul să vă înfricoșați așa cum au pologhit prea mult unii, tocmai pentru a ne îndepărta. Asta e o altă discuție. Oricum prin ,,înfricoșare” poți alunga pe mulți dar, partea frumoasă este că ajung cei care ,,gândesc” singuri fără intermediari, față de care nu au nici o reținere pentru că… așa spun ei.

Puteți lăsa și cristalele personale să primească Puterea lunii. Sau talismanele. Chiar confecționa unele cu această ocazie.

Pentru că mentalul omenirii deja a creat o aureolă de mister asupra acestui fenomen, el chiar devine puternic. Așa că …

Lună albastră minunată să aveți ! 

Dumnezeu - Liberul arbitru

 Pricepem și începem să percepem Armonia. O înțelegem la nivel rațional. Și cerem armonie. Dar vom primi ceea ce deja avem: mici sau mari sâcâieli dacă înainte nu eliminăm vechile deprinderi – patternuri.

Ne rugăm pentru armonie și când colo trecem prin suferința. Ni s-a spus că sunt necesare. Nu sunt! Renunțarea la ,,vechile armonii” – asta e durerea și nu altceva. Pentru că nu prea știm cum e să fii REAL armonios și sigur că te înfrunți cu o destabilizare emoțională. Intre ceea ce deja ești și ceea ce încă nu știi cum vei fi. Dacă.... nu va fi mai bun !? Dacă ,,pierd” și ceea ce am ?! Nu ne punem întrebările astea direct ci sunt un fior interior pe care nu-l detectăm întotdeauna.

Se numește ,,inhibiție încrucișată” și are loc în creier.De exemplu conflictul între iertare și dorința de revanșă întotdeauna există în noi. Fiecare grup neural va trimite ,,semnale” pentru a inhiba pe celălalt. Vine din paradigma ,,noi contra celorlalți” învățată din zorii prunciei personale dar și umane. Hotărârea este a persoanei în cauză dacă face un efort de alegere conștientă. Altminteri lupta se dă la nivel subtil a ființei sale între două deprinderi. Nu e nimic mistic aici. Neurologii studiază doar de ceva vreme și acest ..mister”.

Aici apare Credința și percepția eliberată de orice sofisticare dată de ,,îndrumările” anterioare devenite ,,dogmă personală” fără să conștientizăm asta. Credința - nu în credința altuia sau în/prin cele religioase sau spirituale, ci Credința ta personală, directă. Singulară ! Credința în (altă) credința?! De prea multe ori credința prin întermediari ne-a legat cu lanțuri... taman de intermediari.

Lui Dumnezeu îi place ceea ce îți place ȚIE !!! E o fațetă a LUI la care nu prea ne gândim cu responsabilitate. De fapt nu prea a fost pusă în evidență. Există un dumnezeu capricios, urâcios care să te bată, să te schingiuiască?! Sau unul iubitor dar care se pune realmente la dispoziția ta?! Această ,,punere la dispoziție” a fost interpretată că EL trebuie să facă, să producă, să îndeplinească în locul tău. Superbă credință umană ! tu zici (mă rog! Adică tu ÎL ,,rogi” – dar tot zicându-i, și  El trebuie să fie servitorul tău. Seamănă cumva a ,,orgoliu”?! Poate mă înșel).

,,Bre, nu îi spune lui Dumnezeu ce vrei, pentru că EL VEDE!!!” i-am spus cuiva. A înțeles. Dar brusc s-a și ,,ghemuit” mai bine. Fizic a avut acest reflex. A fost un moment extraordinar care ne-a adus zâmbetul recunoașterii fără cuvinte a Lui.

 Cu ,,aplicabilitatea zisului” e mai dificil. Parcă suntem la un simpozion și ÎI dăm explicații. La final nici noi nu mai știm de unde am început. Care era ideea.

Dumnezeu nu are Ego. Ce îi ceri aceea îți dă, ce îți place ție aceea îi place și Lui, ce te bucură pe tine aceea Îl bucură și pe El. Vrea ÎNTOTDEAUNA ceea ce VREI tu! Asta este marea și totala  Lui Iubire !!! Necondiționat te ajută. Nu El alege în locul tău. Îți acceptă punctul de vedere. 

Însă nu Îl face pe El copărtaș sau răspunzător. El te susține în tot ce faci. Iar alegerile îți aparțin. Aici e ceva ce nu ne place. Vrem ,,rețete” de la Dumnezeu. Taman că venirăm să le scriem noi. Și tot noi luăm hapurile. Glumesc acum dar numai pentru a ,,ne vedea” cum suntem.

Altfel ai spune că nu ai Liber Arbitru. Ba uite că ai ! Alegi să experimentezi ceva însă, tu te percepi devenind parte atât de integrantă din exeriment încât nu mai știi cum să ieși din el...Devii ,,experimentul”. Atunci ,,apelezi” la EL. Te va auzi dar  ,,Dumnezeu lucrează prin oameni” – la fel cu ajutorul trimis lui Gheorghe pe acoperiș atunci când era inundat totul. A refuzat să plece, apoi să se urce într-o barcă, într-un elicopter. Și Îl mustră ,,după” pe Dumnezeu că nu l-a ajutat. ,, ți-am trimis ajutoare !!!”  Așa facem și noi mereu.

Ești CREZUT întotdeauna. Pare IMPERSONAL EL privit din acest punct de vedere?! Nu. A! Că vrem lapte și miere. Poftim. Dar.... CE e în tine – dincolo de fantezia ta cu lapte și miere - aceea ți se va da.

Aici e Adevărul nostru. CUM suntem nu cum ne imaginăm că suntem. Vorbim de prin cărți care ne înflăcărează imaginația despre compasiune. Iar noi suntem nemulțumiți. Cine va câștiga?! Nemulțumirea din noi. Pentru că ea este adevărul nostru nu ,,vorbele” care ne produc exaltări momentane. Suntem suma concepțiilor noastre interioare fie că (le) recunoaștem fie că nu.

Revin la ideea de început: primim de la Dumnezeu, Univers – cum vreți să îi spuneți, ceea ce avem – adică ceea ce suntem la nivel emoțional, sufletesc. Dumnezeu nu are un format un punct de vedere personal asupra ta. Asupra nimănui. Atunci am fi roboței.

 EL ar trebui să ne spună când să mâncăm, să ne facă meniul etc.?! Noi decidem. Mâncarea din farfurie e pentru trup dar avem și o mâncare pentru suflet. Pe care noi o comandăm. Nu știm că facem asta mereu și mereu – atâta tot - . ,,meniul” e deja scris de învățăturile primite. Il schimbăm . Sigur că se poate. Dar nu putem adăuga/ amesteca  noi feluri de ,,mâncare” peste celelalte. Ori/ori. Asta înseamnă să înveți să te cunoști, tu să și alegi. Nu alții. Alții te pot îndruma, zgudui nițel dacă e nevoie. Hotărârea îți va aparține întotdeauna. Indigestia spirituală există și ea. Nu învinovăți pe nimeni pentru ea. Fiecare și-o provoacă pe a sa. Motivele sunt multe dar personale întotdeauna.

Asta este IMENSA Lui Iubire și credință în tine. E copleșitor, e copleșitoare pentru sufletul umanDumnezeu ne vrea fericiți ! cred cu toată ființa mea.  Tu?! Tu cum ești în clipa asta?! Nu am să întreb ,,tu ce vrei” ci CUM ești în tine în clipa asta.

 Nu-l denatura, transforma pe Dumnezeu în ego-ul tău. Te iubește atât de mult încât îți dă ceea ce ești. Pentru că EL crede în tine. Știu. Pare insuportabil să gândim că ăsta e Adevărul. E o senzație inconfortabilă. Foarte!!! Și mâniosul are o bogăție: mânia lui! Pe care o va găsi mereu în jurul lui. Dar pentru a fi fericit trebuie să înțelegi ce vrei prin fericire. S-ar putea să nu o poți ,,procesa” pentru că amestecăm materialitatea cu cele spirituale. Și nu le poți măsura / cunoaște, cu aceeași gândire. Întâi trebuie să devii Înțelept.

Dumnezeu îți va accepta punctul de vedere, de gândire. Va vedea, va auzi, va simți ca tine. Pentru că nu te consideră nedemn prin ceea ce faci. Nu este egoist pentru că niciodată nu a cerut nimic de la nimeni. Ne-a lăsat liberi. Atât de liberi încât e derutant și ne plângem că suntem abandonați. Nu suntem. Trăiește EL împreună cu noi fiecare experiență a noastră. Ei! Atunci când ȘTII asta .... e cea mai teribilă percepție a LUI! Este cea mai ideală relație existentă în Creație.

 Începe cu adevărat realția ta personală cu Dumnezeu. Nu crede că Îl poți face să te iubească mai mult decât până acum. Tu însă da: te poți înțelepți și a te iubi mai mult.

Grija de a alege CUM ești îți aparține întotdeauna! 

Eliberare Emoțională

Toți cei aflați în viața noastră refectă un aspect al nostru. Din când în când el apare pentru ca noi să îl recunoaștem și să îl eliberăm.  Eliberare Emoțională !

Orice nemulțumire ne afectează pe toți cei implicați în modalități diferite. Ne otrăvește, ne îmbolnăvește, ne provoacă insomnii, ne desparte, ne face să plecăm...

Atunci când credem totul merge bine dintr-o dată: bummm ! și totul se clatină. O vorbă, o mică scânteie. Ne ia pe nepregătite și devine tragic, dureros. Numai că acestea sunt EMOȚII datorate ,,creierului limbic” – stăpân absolut până de curând. Va trebui să facem un efort de gândire, cunoaștere  și să ne folosim ȘI de știința actuală care explică suficient de clar evoluția umanității.

Toți cei aflați în viața noastră reflectă un aspect al nostru. Spuneți-vă asta rar. R A R ! Spuneți de zeci de ori, scrieți pe ceva și postați la vedere. Știm asta, înțelegem mental. Însă ... nu când e vorba de noi, când ni se întâmplă nouă. Atunci ne răzvrătim, acuzăm, considerăm că nu suntem înțeleși, că nu avem noroc. Toate vin la pachet. Și, mai uităm din când în când, ocupați mereu cu altfel de înțelesuri care vin și vin...

Și totuși așa este: toți cei aflați în viața nostră reflectă ceva din noi. Soțul, soția îi alegem după programările genetice avute și de părinții noștri, pe care le-am preluat. Copii noștri le vor avea și ei. Și atunci firesc ne oglindim unii în alții. Deci ai nevoie de cineva pentru a te cunoaște. Vedem în/prin ceilalți aspecte din noi. Dacă acceptăm această paradigmă, treptat va deveni adevăr în situații tensionate. Mă rog, sau un pic ...după ce le-am manifestat! Dar știind un lucru el treptat ne va ajuta, îndruma dacă însă credem că este adevăr. Va atrage ceva care ne va ajuta și cu cât l-am acceptat  ca adevăr gândit,  cu atât înțelegerea lui va fi mai aproape de evenimentul în care am fost implicați. Pentru  că nu ne putem vedea pe noi înșine. Nu în iureșul zilelor. 

Când folosești un cuvânt denigrator la adresa altuia el reprezintă o parte ascunsă din tine. Lumea este o imensă oglindă. De fapt un imens cristal cu mai multe fețe ( toți ceilalți). Și mereu ne vom reflecta pe noi înșine până vom descoperi cristalul. Esența lui. Fenomenul proiecției este real. Ascundem părți din noi dar oamenii -mai ales cei dragi- ni le vor arăta. Și....nu e chiar ușor întotdeauna de acceptat asta. Nu ,,pe moment”. Ce alegem: să tot proiectăm asupra altora propriile defecte sau să aplicăm mereu și mereu ,,terapia gândirii pozitive”. Dacă ești în permanență deranjat de aspecte din jur acasă, într-un grup, descoperă unde sunt asemănările. Numai noi ne putem da voie să schimbăm modul de a privi, de a accepta ceea ce este în jur. Când îi judecăm, pe noi ne judecăm.Când îi vedem frumoși pe noi ne vedem așa. E o lume holografică. Cine vede mereu defectele altora nu le vede pe ale sale.

Mi-a spus cineva: bine, eu accept dar ce te faci dacă el nu acceptă ! va trebui să îmi asum toate cele: că e nervos, că țipă, că jignește !?  

Păi, tocmai de asta l-ai ales. Nu e vorba de acceptare! Ci de faptul că TU scoți din el în anumite clipe ANUMITE trăiri. Ale tale! Directe dar nițel ,,ascunse”. Ele există în tine altfel nu s-ar crea rezonanță. Și tocmai când ești pe pilot automat: că totul e bine și măi/măi, atunci ele apar. Realizezi ce forță opunem ca să le ținem ascunse?!

Cu toții ne schimbăm foarte repede acum. Dezvoltarea umanității pe multe planuri este impresionantă. Explozia spiritual/esoterică este impresionantă. Și bulversantă. Pentru că vine câte o clipă când te zăpăcești și nu mai știi ce să faci cu atâtea informații. Parcă ești într-un labirint. Azi o informație, mâine alta... Să le statornicim ca ATITUDINE e mai dificil. Și tocmai asta vom învăța. Treptat. Atitudinea faţă de problemele şi presiunile din exterior este personală. Tot ceea ce criticăm mai acidulat sau nu, face parte din noi. SUNTEM NOI! Un aspect al nostru. Care poate fi constant și sâcâitor de repetitiv sau poate apărea  brusc, inopinat de te întrebi pe ce lume ești.

Nu spun că este ușor. Dar sunt convinsă că vom reuși ajutându-ne unii pe alții. Înțelegându-ne pe noi. Alegând să nu ne supărăm pe cei dragi și IMPLICIT pe noi. Dacă unul reușește va putea să transmită înțelepciunea lui și celui de aproape. Dar cu ÎNGĂDUINȚĂ. Am scris ÎNȚELEPCIUNE și nu ,,iubire” care imediat vine la pachet cu  ,,Terapia iertării”. Avem timp și pentru asta dar după ce deprindem ,,mecanismul autoobservării” – implicit a stăpânirii de sine. Avem timp să NE iertăm dacă înțelegem DE CE ! 
Iertându-ne pe noi sigur îi vom iubi pe ceilalți pentru ajutorul dat. Și ca să se înțeleagă bine: le vom fi recunoscători! Iubirea încă are prea multe valențe ...pământene, de asta am scris: recunoștință.  

Creierul nu face diferența între ceea ce gândim și  manifestare. Pentru el, un gând este tot o realitate manifestată. Și dacă tot gândim și iar gândim un gând el va atrage manifestarea. Noi putem să alegem/să înțelegem ce se întâmplă și să hotărâm dacă vrem sau nu să continuăm jocul. Cu cât stăm mai mult asupra unui gând, el devine stare și se va manifesta  mai devreme sau mai târziu. Ne poate lua așa prin surprindere.

După o situație destul de tensionată am citit : ,,Toți cei aflați în viața noastră reflectă un aspect al nostru !!!”. A devenit ADEVĂRUL MEU! Atunci, în acea clipă. Nici nu am vrut să pierd timpul să mai scormonesc ce ,,făcui” cine știe când. Nu! Am știut că ESTE ADEVĂRAT! Și așa mă ,,otrăvisem” vreo câteva zile. Întorsesem pe toate fețele datele ,,problemei” și căutam o soluție. Practică! Pentru că asta facem în acele situații. Căutăm o rezolvare practică, directă în loc să ,,sesizăm” că este o stare emoțională pe care o tot amplificăm. Dar citind acele cuvinte, m-am calmat. Liniștit. Un aspect nerezolvat DIN mine rezonase cu starea celorlalți și ... fiecare și-a primit porția!

Ce face fiecare e important! Sigur că poți continua duelul, poți amplifica totul sau poți ,,pune la cutie”. Poți face multe. Sau: poți înțelege! E o decomprimare uriașă. Ceva din tine se eliberează. Ești recunoscător VIEȚII! Așa, pur și simplu. Îți dai seama ce putere imensă este în tine. TU însuți devii important. Realitatea, oricum ar fi ea, TU ai puterea de a o crea. Știu că știm asta dar să trăim în această stare/adevăr încă e dificil. Nu prea am avut profesorii care să ne predea. Dar, știți ceva?! E teribil că tocmai așa este:  trebuie să învățăm singuri! Atât de multă încredere ni se dă.

Cineva ...acolo sus... ne iubește !

Și eu Te iubesc!

Arhetipuri: feminin-masculin

In toate încercările de ,,a înțelege” trebuie să ținem seama de limitările senzoriale cu care nu putem să acționăm în lumi diferite ca frecvențe energetice.

În cunoașterea materiei din lumea înconjurătoare și a alcătuirii  trupului folosim unelte clare de cunoaștere prin care analizăm, comparăm, studiem. La fel și cu stările noastre psihice, ale sufletului, în funcție de dezvoltarea creierului.

 Cunoașterea asupra spiritului încă nu are o cale clară de cunoaștere fiind o percepție deocamdată, aplicând doar legități care nu au cum fi asemănătoare cu primele două, ceea ce derută.

 Văzul uman este una, cel sufletesc alta iar cel spiritual e de cu totul altă frecvență. A amesteca toate aceste ,,văzuturi” nu duce la nimic. Ochii fizici văd  forma exterioară, cei sufletești au percepția ,,amintirilor”, a impregnărilor energetice iar văzul spiritual percepe energiile formatoare care nu au polaritate (o frecvență adecvată va șterge amintirile din ceva – fie un inel, cană etc,  fie amintirile dintr-o ,,boală”. Dintr-un inel e simplu dar din boală trebuie ca omul să renunțe să le păstreze, ceea ce nu se întâmplă de obicei. Nu pe toate nivelurile ființei.). La fel și cu celelalte simțuri și simțiri care sunt doar porți deschise dinspre materie spre lumea energiei superioare. Formatoare.

Fiecare cultură, religie, grup spiritual a avut și are în modalitatea de prezentare, doar un aspect specific asupra cunoașterii. Zeița Hathor la egipteni, Inanna la sumerieni, Afrodita la greci, Venus la romani, arhanghelul Anael în tradițiile esoterice creștine. Fiecare are trăsături specifice și în funcție de necesitățile epocii respective. Și dacă este frumos, interesant (pentru unii) să fie cunoscute, nu toate, nu în totalitate sunt aplicabile acum. Suntem diferiți energo-informațional de cei de acum 1-5000 ani. Am parcurs drumul evoluției.

In trecerea noastră pământeană avem încarnări alternative bărbat femeie. Se poate să fie până la șapte încarnări succesive în una din aceste energii – dar foarte rar. Asta pentru a percepe foarte bine cele două energii – devenite întâi stări apoi ființe în aceste adâncuri energetice ale Creației creată prin Cuvânt.

 Doar polaritățile diferite se atrag. Dacă devin dualități opozabile intrând în lupte de supremație... asta e altceva! Femeia are energie pozitivă în interior, negativă la exterior. La bărbat este invers. Altminteri nu ar fi existat atracție. Nici la exterior nici înspre interior. Deocamdată le amestecăm: ne atrage exteriorul apoi când căutăm interiorul ... Nici nu știm când pășim din una în alta, sperăm să fie asemenea și nu facem efortul de a descoperi exact ceea ce dorim. Puteți acum, în secunda asta să ,,priviți” interiorul unei persoane dragi?! Veți vorbi de ,,calitățile” umane: bun, amabil, poate sâcâitor etc. Este suficient? Nu. Știința esoterică a păstrat această cunoaștere  iar noi, fiecare este o unică filă.

Pentru a se dezvolta și un corp fizic puternic educația inițiatică a fost mult diferită de ceea ce este acum. Se punea accent pe călirea severă a celor apți de a parcurge pașii inițierii. Și nu numai pe pământ. Se știe că multe entități au căzut sau au rămas în urmă și pe calea evoluției cerești.

Pentru ca frecvența joasă a energiei să devină ,,materie” puternică bărbații – entitățile energetice masculine - și-au dezvoltat puterea voinței, a forței.

Corpul lor, noua materie în formare, a fost supus unor încercări teribile. Erau aleși cei mai buni. La fel ca și ....acum! erau puși să îndure temperaturi foarte mari sau scăzute, durere, foame și sete. Prin treceri bruște de la o  extremă la alta. Vi se pare cunoscut?! Multora da, sunt convinsă. Gândiți-vă prin ce trecem acum. De asta și alegem încarnări succesive, pentru a cunoaște și puterea acestor căliri.

Erau lăsați în pădurile acelea uriașe și trebuiau să supraviețuiască. Rezistența viitorilor inițiați era testată rin ceea ce am numi acum obiecte de tortură. Pentru că Frica adâncirii în abisurile materiei nu trebuia să întunece percepțiile legăturii cu entitățile creatoare care supravegheau acest proces de învățare a supraviețuirii în noua casă.

Educația fetelor era diferită. Fenomenele naturale ale planetei trebuiau controlate. 

Stihiile atmosferice încă nu erau stabile. Trebuiau să stăpânească aceste vârtejuri de energii care puteau distruge totul. Iar ca să cunoști ceva, trebuie să fii tu însuți acel ceva, să îl trăiești în tine însăți și apoi să îl potolești. Sigur vei ști cum. Fără Frică, teamă. Trebuiau să trăiască acele stări și să le controleze. În mijlocul furtunii dacă ți-e frică, furtuna te domină. Înseamnă că frecvența energetică din ea este mai mare. Fetele învățau să depășească aceste frecvențe și să impună ritmul pe care îl voiau în manifestare. La început aceste învățături nu rămâneau în ceea ce noi numim acum ,,memorie”. De fapt așa s-a început formarea ei.

Asemănătoare cu ceea ce denumim ,,clarvedere” dar mult mai cuprinzătoare atunci. ,,Duhul” furtunii ne înfricoșează și acum. Este o imensă acumulare energetică pe care se spune că unii și-au amintit cum să o controleze. Sau cutremure sau alte...stihii.

Această cunoaștere, receptare a ritmurilor naturii este un dat/dar a energiei femine. Femeia ca entitate fiind prima care a învățat treptat prin recunoașterea și apoi memorarea acestor ritmuri, primele percepții care au dus la formarea perceptelor morale de mai târziu până în zilele noastre. Și a transmis-o urmașilor. Întâi fetelor apoi treptat și băieților. Așa au apărut primele preotese care păstrau învățăturile devenite sacre. ( inclusiv Zamolxe a cerut permisiunea Zeiței neamului de a transmite învățăturile primite și i s-a răspuns: scrie !!!).

 În urmă cu mai multe milenii, când vibraţiile planetei noastre aveau o frecvenţă ridicată, generată de nivelul global de conştiinţă a celor care  aleseseră să vină aici, apoi de aspiraţiile, gândurile şi sentimentele oamenilor, la diferite popoare,  ritualurile de iniţiere se realizau în momentul de Lună Plină, deoarece apogeul ciclului lunar, amplifică  receptivitatea faţă de vibraţiile superioare existente în aura Pământului, transmise de Planete, Galaxii…

Din multitudinea de entități venite la încarnare multe au rămas în urmă. Trebuiau ajutate. Alte entități au profitat apoi de cunoșterea dobândită. A început evoluția ...

Prima epocă de care ne amintim ,,istoric” a fost coordonată – condusă de femei, cunoscută ca și epoca matriarhatului. La nivel uman , bărbatul aproviziona grupul, apoi familia. Cutreiera ținuturile înconjurătoare. Femeile – așa cum se știe, rămâneau cu grija casei, a copiilor. 

Istoria prin arheologie monitorizează un aspect anume al evoluției, strict. Celelalte aspecte au fost ....ocultate, ele aparținând unui grup inițiatic care le-au păstrat. Din când în când unele au fost distribuite pentru a ajuta așa la evoluție, în funcție de multe.

Materia ( energia) cosmică din care a fost și este format încă trupul, inițial a fost aceeași. Diferențierea ( frecvențe energetice diferite) s-a produs pe parcursul timpurilor datorită atitudinilor devenite deprinderi.

Legătura fiecăruia cu Doamne – eterna prezență în care suntem cuprinși și din care suntem formați este  o imensă realitate. Învățăm să lăsăm Înalta energie să se manifeste prin noi, părtași fiind.

TU mă căutai mereu, eu din când în când. Statornicia Ta mă îndeamnă să mă las găsită pentru că iubirea este pretutindeni.

Foto: Rodin: Mâna lui Dumnezeu