Atingerea lui Dumnezeu

O mică povestioară tibetană: Un om credincios mergea des în casa unei femei ușoare pe care o  adora. Într-o seară a fost reținut la o ceremonie și se făcuse târziu. I-a luat drept cadou dulciuri. Pe drum era preocupat de frumusețea, gingășia, farmecul acelei femei și pășea ne-observând nimic în jur, așa că s-a ciocnit de un yoghin care medita cu ochii închiși asupra lui Dumnezeu. 

Yoghinul s-a înfuriat și i-a spus răstit omului: „Ești orb?! Dai peste mine atunci când eu meditez asupra lui Dumnezeu?”. „Iertați-mă, a spus omul, dar nu înțeleg un lucru: toate gândurile mele sunt absorbite de o femeie atât de puternic, încât am uitat de lumea asta. Dar dumneavoastră care meditați asupra lui Dumnezeu, sunteți totuși perturbat de ce se întâmplă aici. Atunci, ce fel de meditație faceți?!”.

 Omul a devenit după aceea un yoghin respectat, a plecat în călătoria căutării lui Dumnezeu. El i-a spus femeii: „Tu ești Gurul meu, pentru că datorită ție am înțeles ce este iubirea pentru Dumnezeu!”

Depinde de noi să păstrăm aspirația către Dumnezeu, indiferent de circumstanțe.

„Iar acum, după toate cele spuse înainte, rămân aceste trei, legătura care strânge şi ţine toate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare decât toate este dragostea. Căci Dumnezeu se numeşte dragoste» (I Cor. 13,13).

Dar eu (pe cât pot să înţeleg), pe una o văd ca rază, pe alta ca lumină, iar pe cealaltă ca cerc. Şi toate sunt o strălucire şi o lumină.

Cea dintâi toate le poate face şi zidi; (credința-raza)

a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu;(nădejdea-lumina)

 iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi şi nu lasă pe cel rănit de ea să-şi liniştească fericita nebunie.(dragostea-  )

2) Cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuşi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte.

Cuvântul despre dragoste e cunoscut îngerilor, dar şi acelora, numai prin lucrarea iluminării.

 Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să arate hotarul (definiţia n.tr.) acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului.

6) Cel ce iubeşte cu adevărat, îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează cu dulceaţă în lăuntrul său.

Unul ca acesta nu se mai poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întâmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti.

10) Dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpânului, când vine în chip nevăzut în sufletul curat?”  - Scara Dumnezeiescului urcuş – Sf. Ion Scărarul -CUVÂNTUL XXX

                                                                     ***

Depinde de fiecare să-și păstreze cu fermitate aspirația către Dumnezeu. Omul face un pas, Dumnezeu zece, dar în nevăzut. A ne tângui că nu e așa, că nu simțim, că nu ni se face pe plac - e desertăciune.

Două persoane pot avea o relație formală dar cu cât se cunosc, se acceptă una pe alta cu atât legătura devine în timp, mai puternică. Intotdeauna în relațiile umane, există o a treia Putere: Dumnezeu!

 Dacă știm că El ne privește atunci când gândim, când vorbim, când alcătuim povestea vieții noastre, ne vom elibera de spaime, de depresii, de frici, de mânii, de nemulțumiri, frustrări... Pentru că toate acestea, chiar dacă sunt îndreptate împotriva cuiva, ascund ne-vederea lui Dumnezeu, de care mereu, mereu și mereu

                       NE ESTE TARE DOR!

Ceea ce un om gândește aceea el devine și are parte! Înainte ca însuși gândul să devină acțiune, mai devreme sau mai târziu, să avem grijă la gânduri care de multe ori au creat un obicei sau emoție.

Gândul trebuie să devină acțiune proprie nu numai o informație pe care credem că trebuie cu de la sine putere să se manifeste. Nu! TU ești cel care întrupează gândul! Dacă cele două nu sunt realizate  (gândire-acțiune) urmează o senzație de neputință, de înfrângere pe care nu o vom recunoaște ci vom căuta vinovați. Înfrângerea neacceptată degradează ființa.

Este suficient să observăm gândul și el încetează! 
Este o practică străveche, puternică și în timpurile de acum.  Incredibil?! Doar să observăm gândul și deja vedem cum el se diminuează?!? De ce? Pentru că la nivelul cel mai subtil în noi este o altă gândire: 

               noi suntem gândul lui Dumnezeu!

Ziua stelară

     Fulgii… mii de fulgi care au cotropit văzduhul, transformând totul într- o imensitate albă, pustie de oricare alt suflet pe o rază de câţiva kilometri.

     Soare! Un soare puternic, ca de vară face fulgii să se aşeze uşor şi blând, a îmbrăţişare, pe pământ. Stau în mijlocul eternului alb, fără a avea gânduri sau dorinţe. Mă bucur doar că sunt aici. E o „stare”. Îi pot da numele de bucurie dar este mai mult o linişte, un vid interior care primeşte tot ceea ce este în afară.

     Când am pătruns în acest spaţiu, am dislocat o fâşie pentru mine anume. Fulgii parcă s-au îndepărtat dar treptat au început să se apropie  învăluindu-mă, integrându-mă în decor. A fost  o acceptare, un tandru: ,,Bun venit!”  Şi, dintr-o dată, cu ultimii fulgi, se întâmplă minunea. Printre cei mari şi pufoşi apar mici sclipiri care se transformă în steluţe din ce în ce mai bine conturate, mai clare.

     ,,Fulgii tocmai curăţaseră văzduhul pentru „vizitatori”, vine un gând răzleţ. Începe o adevărată reprezentaţie cosmică! Zeci, sute de steluţe coboară din înalturi, dintr-o navă cosmică invizibilă. Stau nemişcată urmărind fascinată ,,spectacolul”.

      Aşa am ales să trec ziua de astăzi, zi de putere, ziua când harta stelară mi s-a imprimat pe retină şi de atunci continuă să se deruleze până voi învăţa să recunosc fiecare vibraţie planetară cu darul de putere care mi-l aduce. Voi înţelege mesajul, va fi bine, dacă nu, el se va derula cu ,,noi” impregnări, sub noi forme, sincronicităţi, în vieţile mele până îl voi recunoaşte. Atât va fi suficient. Recunoaşterea lectiei este sinonimă cu a o învăţa. Instantaneu. Va rămâne în timpul în care am înţeles-o; nerepetând-o, va fi bine… voi trece la următoarea. Doar Eternitatea există, nu?!

     Steluţele au o viaţă a lor. Unele sunt mai lente altele parcă sunt săgeţi plecate dintr-un arc nevăzut. Şi toate ,,caută”, caută ceva. Toată atenţia mea este îndreptată spre ele, sunt fascinată de acest joc. Şi, dintr-o dată ,,înţeleg”: fiecare caută o rază de Soare. Iar atunci când o găsesc, se aprind brusc de parcă ar exploda. Şi, mă trezesc dintr-o dată, în mijlocul unui imens joc al iubirii… celeste. Sunt în mijlocul unui imens foc cosmic al iubirii. Nuuuu, sigur nu am ştiut până acum ce înseamnă vrajă… să trăieşti în vrajă. Pentru că, nu doar o văd. Steluţele se aşează pe ochii mei, pe păr, pe obraji, pe buze. Întind mâinile cu palmele deja arzând şi ele încep să strălucească. Brusc, simt că am devenit ţinta preferată.

Nu mai există timp şi spaţiu, nu mai exist eu…  Pentru că ochii mei primesc strălucirea Luminii când micile lumini se aşează pe ei, părul meu devine  o apă curgătoare, obrajii sunt hrăniţi de sărutarea lor, buzele absorb însetate fiecare fir de soare care vine pe ele… iar fiinţa lor devine picătură de nemurire care pătrunde în adâncul trupului meu.

Devin totuna cu nemărginirea din jur. Nu mai văd steluţele, forma lor, pentru că am devenit esenţa lor. Forma lor fizică dispare, devin sensuri care prin firele multicolore pă-trund în mine.

     Caut eu însămi o rază de soare. Trebuie să o găsesc. Păşesc uşor prin aerul care mă atrage spre un loc anume… şi dintr-o dată rămân într-o nemişcare totală. Cred că nici nu mai respir. De fapt nu mai exist în clipa aceea. Devin sunet şi lumină. Mii de culori vibrează în mine reverberând în sonorităţi care sunt un unic cântec. Disting fiecare notă, dar urmează alta şi alta… într-o derulare care nu mă ameţeşte ci mă face să vibrez intrând într-o mare a culorilor şi sunetelor.

    Nemişcarea mea nu este nemişcare pentru că sunt şi în aerul din jur - nici eu nu ştiu cât de departe, sunt şi în pământul acoperit de nea. Mi-e bine şi aşa. Este ca o scurgere lină spre adâncurile lui, dar şi ale mele.

Nu este tăcere şi nemişcare chiar dacă, la un moment dat simt că din afară, aşa mă văd. Aş vrea, aş vrea… să zâmbesc dar nu o fac eu pentru că explodează aerul din jur ca răsfrângere a gândului meu.

Iar în clipa aceea am auzit râsul îngerilor, aşa cum  mi-am dorit dintotdeauna. Acum ştiam, vedeam cum se joacă îngerii când aruncă cu bulgări de lumină unii în alţii. Acum, râsul lor a spart tăriile rostogolindu-se în valuri de iubire peste tot, cuprinzându-mă şi pe mine în reverberaţia lui.

      Ruga  revine fierbinte în mine: ,,Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată”. Nu şoptesc nimic iubirii care mă cuprinde. Eu însămi sunt, devin marea recunoştinţă faţă de EL, care este nemurirea însăşi. Fiinţa care-şi iubeşte cu ardoare Creatorul.

     Plec încet spre căsuţa ca din poveşti, bătrână ca timpul însuşi. Prieteni dragi mi-au dăruit-o pentru această sărbătoare a mea. Le sunt profund recunoscătoare, le mulţumesc încă odată. Mângâi câinele care se preface că nu-i pasă. Ciudat animal. Trăind în singurătate simt cum absoarbe fiecare atingere în fiinţa lui. Nu cere nimic, dar primeşte totul cu o recunoştinţă imensă. Rareori se gudură. Are nemişcarea dar şi freamătul munţilor în el. Doar te priveşte în ochi şi asta este mulţumirea pe care ţi-o transmite. M-a ,,adoptat” din prima clipă după o privire luuungă şi pătrunzătoare de mi-a venit să mă întorc să văd... dacă nu mai este cineva în spatele meu. Stăpânii lui au răsuflat uşuraţi în clipa aceea. ,,O să ai zile bune aici. Mitu te-a ,,primit”. Ştiam ce înseamnă asta.

     Intrând în odaia mică şi-n care miroase a mere şi a busuioc, parcă au trecut zeci, sute de ceasuri de când nu am plecat. Nu mai sunt cea care a ieşit din odăiţa mică, simţindu-se inutilă şi a nimănui.

     Focul mocnit primeşte bucăţile de lemn pe care le cuprinde într-un vârtej ameţitor. Privesc flăcările şi simt statornicia bucuriei din mine. Este limpede şi curată, o totalitate dincolo de orice stare. Nu mai exist eu, ci liniştea şi pacea dinlăuntrul meu, o mare împlinire.

Privesc unica floare pe care am primit-o înainte de plecare. A rămas neschimbată. Apropii degetele de ea. Cu sfială… cu teamă că nu e din lumea aceasta. Căldura împrăştie mirosul merelor în fiecare atom al aerului, busuiocul îi ţine isonul. Devin sufletul dintr-o casă a poveştilor, aşezată pe un vârf de munte alb şi care se pierde în imensitatea cerului, devenind totuna.

     Tot trupul meu, totalitatea mea, a fost hrănită cu iubire celestă iar acum cu cea aromitoare, pământeană, într-o armonie deplină. Sufletul meu a primit tămăduirea Iubirii. Miracolul devenirii…

                „La mulţi ani!”, pot să şoptesc şi aud reverberaţia răspunzându-mi :

                                                     „La mulţi ani!”.

Încep să scriu...

( Fragment din ,,Reiki - Jurnalul unui maestru” – Ed. Orfeu 2000)

,,Doamne, întoarce-i ....

,,Doamne, întoarce-i la bunătate și rugăciune, pe toți vrăjmașii mei. Amin!”

Este ruga pe care mulți au primit-o de la părintele Puiu Gherontie la Mănăstirea Caraiman – Bușteni.

Trebuie spusă cu credinţă, de trei ori pe zi de 30 de ori de fiecare dată, vreme de 40 de zile sau, mai bine  toată viața, şi apără în cele mai grele ceasuri pe cel ce o rosteşte. 

Acum mulți ani o doamnă , mama Vali ( Dumnezeu să o odihnească!) mi-a vorbit prima data de părintele Gherontie. Intr-un final am ajuns urcînd pe cărăruia din pădure, nu pe drum. După ce te rugai la altarul ridicat în jurul bradului ca un veșnic sfeșnic către cer, intrai la părinte. Aveam nevoie de o îndrumare, de o dezlegare. M-a pus la trei ori să mă rog la icoana mare a Maicii Domnului, privindu-mă cu atenție. Mi-a dat dezlegare și binecuvântare! Și am primit și eu, cred că la fel ca toți cei care îi treceau pragul, o fîșie de hârtie pe care scria :

,,Doamne, întoarce-i la bunătate și rugăciune, pe toți vrăjmașii mei. Amin!”

De multe ori însă, în amintirea acelor clipe când m-am rugat la icoana Maicii, clipe de neuitat, spun :

,, Maica sufletului meu, întoarce-i la bunătate și rugă pe toți vrăjmașii mei. Amin!”

Am dăruit-o de multe ori de atunci – chiar și ieri. Întotdeauna este acel: așa este să fie!

Cineva m-a întrebat odată dacă este bine să considerăm că avem vrăjmași. Ne pot nemulțumi unii sau alții dar cuvîntul ,,vrăjmaș” aruncat asupra unui alt om, i se părea prea greu.

 Atunci am răspuns: vrăjmași în sensul dezicerii de Dumnezeu, nu neapărat al dușmăniei dintre oameni. Întoarce-i Doamne pe toți cei care au pierdut calea Ta și sufletul lor. Ajută-i pe ei Doamne, că au nevoie. Toți avem nevoie. Nu trebuie să numim pe nimeni ca fiindu-ne vrăjmaș. El își are rostul lui tainic în viața noastră. De a ne întoarce pe noi înșine, prin rugă, la Dumnezeu.

Rostind-o mereu ajungi să înțelegi și să deprinzi tâlc mai din adâncurile tale. Vrăjmași ne sunt propriile patimi. Iar ele devin vrăjmași prin noi și pentru cei din jur. Așa că ,,a ochi” pe cineva cu această rugă (și nu numai) nu este bine pentru sufletul nostru. El ne știe mai bine.

,,Vrăjmașii mei” – nu trebuie să te duci în afara ta. Cășunîndu-ți pe unul sau altul.Vrând tu să îl îndrepți că așa ți se pare. Calea lui personală e doar a lui și Dumnezeu îi va da dezlegările necesare.  Nu spun să nu ne rugăm pentru alții. Dimpotrivă. Dar nu cu acel sentiment de a-l ,,învăța” noi ce este binele pentru el. E o mare subtilitate la care trebuie să fim atenți. Vrem noi și nu Dumnezeu. Ba încă îl luăm , obligatoriu părtaș.

Iar cel care te-a jignit, supărat astăzi, tu l-ai ,,pocnit” energetic și ieri și săptămîna trecută și.... Prin vorbele aruncate ție îți deschide ochii. ,,Dumnezeu lucrează prin oameni”- să nu uităm asta. Sau să ne amintim cât mai des ca să fim feriți – noi de noi înșine. Prin vorbe omul se apără dar îți pune și oglinda sufletului tău în față. Scuze! Știu că știți dar ... recapitulez  acum. Ajută întotdeauna.

Trebuie să învățăm să ne gândim noi asupra nostră nu să stăm cu catastiful și să catalogăm pe alții. Actul auto.observării este un prim pas dar cel al gândirii și înțelegerii este imens. Vom primi răspuns prin oameni până vom începe să vedem ce/cât mai avem în noi. Atunci chiar și la banalități nu vom mai răspunde ,, cu aciditate” , ironic, cu senzația că celălalt nu pricepe nimic și că ne deranjează cu baliverne.

Îți deranjează orgoliul că tu știi tot? Sau îți dă posibilitate de a te vedea?!

Iar atunci când capeți deprinderea de a nu te mai ,,înfoia”, ai posibilitatea să transmiți și celuilalt o stare de bine.Și atunci când taci, poți să taci întru Dumnezeu și Maica. Sau poți să-l scoți din zona de disconfort cu blîndețe, doar printr-o vorbă bună. Și atât de mare nevoie este de această vorbă! Este Duhul care satură tot sufletul !

Dăruire

Nerostirea din mine- strigăt din chemarea care arde în tine.

Însă nu voi răspunde.

Porţile abisului demult nu mai sunt ferecate. Privirea mea se face umbră dincolo de genele ochilor care nasc întrebări. Devine şoaptă  înconjurând vraja în care mă ascund.

Doar ea, şoapta, rostuieşte farmecul pătrunzând lin prin venele tale.

Iar rostul din vrajă numai eu îl ştiu.

Mirarea din mine –focul care te mistuie. Propria ta ardere nu este suficientă în faţa Viului din fiinţa mea, curgere de ambrozie în care venele tale vor să se scalde asemeni gândului care trece ca un păgân doar pe aleea înspre templu. Intrarea e păzită de Puterea Tainei prin care am venit să îţi fiu însoţitoare. Nu am uitat niciodată. Ţi-am privit mâinile cu care ridicai zadarnice temple şi grădini. Vântul de sud le-a spulberat.

Îţi privesc gândurile, parte din puterea cu care ai primit blestemul pentru că ai mărturisit secretele filă cu filă. Cine mai ştie să le citească rând pe rând dar şi pe toate odată?! oare s-au pierdut?! Sau din Teama că nu mai are cine le asculta? 

Tăcerea adâncită în sunet - ardere care aprinde jarul strecurat în clipa când privirea mea îţi vorbeşte în afara timpului obişnuit . Înţelesuri se strecoară în tâmpla ta, mângâiere lină a inimii mele. Ard în gândurile tuturor, în mulţimea de gânduri şi simţuri pe care nu le las să mă înfăşoare, devenind durerea din absenţă. 

 Ador să mă las în voia duhului, trup unde pătrund pentru a deveni femeia în care tainele devin împlinire. Dăruirea este semnul adorării mele, zâmbetul deplin al fiinţei. Vechile temple sunt porţile deacum, prin care te reîntâlnesc. Divinitatea adoră  dorinţa noastră spre desăvârşire, din întunericul cel mai adânc sau din cel mai înalt cer. În toate visăm tainele din fiinţa noastră.

Te-am îmbrăţişat şi ţi-am dăruit Puterea Iubirii Mele. Sunt timpul tău lăuntric în care poţi privi  întunericul pentru a ţi se dezvălui esenţa luminii.