Ziua stelară

     Fulgii… mii de fulgi care au cotropit văzduhul, transformând totul într- o imensitate albă, pustie de oricare alt suflet pe o rază de câţiva kilometri.

     Soare! Un soare puternic, ca de vară face fulgii să se aşeze uşor şi blând, a îmbrăţişare, pe pământ. Stau în mijlocul eternului alb, fără a avea gânduri sau dorinţe. Mă bucur doar că sunt aici. E o „stare”. Îi pot da numele de bucurie dar este mai mult o linişte, un vid interior care primeşte tot ceea ce este în afară.

     Când am pătruns în acest spaţiu, am dislocat o fâşie pentru mine anume. Fulgii parcă s-au îndepărtat dar treptat au început să se apropie  învăluindu-mă, integrându-mă în decor. A fost  o acceptare, un tandru: ,,Bun venit!”  Şi, dintr-o dată, cu ultimii fulgi, se întâmplă minunea. Printre cei mari şi pufoşi apar mici sclipiri care se transformă în steluţe din ce în ce mai bine conturate, mai clare.

     ,,Fulgii tocmai curăţaseră văzduhul pentru „vizitatori”, vine un gând răzleţ. Începe o adevărată reprezentaţie cosmică! Zeci, sute de steluţe coboară din înalturi, dintr-o navă cosmică invizibilă. Stau nemişcată urmărind fascinată ,,spectacolul”.

      Aşa am ales să trec ziua de astăzi, zi de putere, ziua când harta stelară mi s-a imprimat pe retină şi de atunci continuă să se deruleze până voi învăţa să recunosc fiecare vibraţie planetară cu darul de putere care mi-l aduce. Voi înţelege mesajul, va fi bine, dacă nu, el se va derula cu ,,noi” impregnări, sub noi forme, sincronicităţi, în vieţile mele până îl voi recunoaşte. Atât va fi suficient. Recunoaşterea lectiei este sinonimă cu a o învăţa. Instantaneu. Va rămâne în timpul în care am înţeles-o; nerepetând-o, va fi bine… voi trece la următoarea. Doar Eternitatea există, nu?!

     Steluţele au o viaţă a lor. Unele sunt mai lente altele parcă sunt săgeţi plecate dintr-un arc nevăzut. Şi toate ,,caută”, caută ceva. Toată atenţia mea este îndreptată spre ele, sunt fascinată de acest joc. Şi, dintr-o dată ,,înţeleg”: fiecare caută o rază de Soare. Iar atunci când o găsesc, se aprind brusc de parcă ar exploda. Şi, mă trezesc dintr-o dată, în mijlocul unui imens joc al iubirii… celeste. Sunt în mijlocul unui imens foc cosmic al iubirii. Nuuuu, sigur nu am ştiut până acum ce înseamnă vrajă… să trăieşti în vrajă. Pentru că, nu doar o văd. Steluţele se aşează pe ochii mei, pe păr, pe obraji, pe buze. Întind mâinile cu palmele deja arzând şi ele încep să strălucească. Brusc, simt că am devenit ţinta preferată.

Nu mai există timp şi spaţiu, nu mai exist eu…  Pentru că ochii mei primesc strălucirea Luminii când micile lumini se aşează pe ei, părul meu devine  o apă curgătoare, obrajii sunt hrăniţi de sărutarea lor, buzele absorb însetate fiecare fir de soare care vine pe ele… iar fiinţa lor devine picătură de nemurire care pătrunde în adâncul trupului meu.

Devin totuna cu nemărginirea din jur. Nu mai văd steluţele, forma lor, pentru că am devenit esenţa lor. Forma lor fizică dispare, devin sensuri care prin firele multicolore pă-trund în mine.

     Caut eu însămi o rază de soare. Trebuie să o găsesc. Păşesc uşor prin aerul care mă atrage spre un loc anume… şi dintr-o dată rămân într-o nemişcare totală. Cred că nici nu mai respir. De fapt nu mai exist în clipa aceea. Devin sunet şi lumină. Mii de culori vibrează în mine reverberând în sonorităţi care sunt un unic cântec. Disting fiecare notă, dar urmează alta şi alta… într-o derulare care nu mă ameţeşte ci mă face să vibrez intrând într-o mare a culorilor şi sunetelor.

    Nemişcarea mea nu este nemişcare pentru că sunt şi în aerul din jur - nici eu nu ştiu cât de departe, sunt şi în pământul acoperit de nea. Mi-e bine şi aşa. Este ca o scurgere lină spre adâncurile lui, dar şi ale mele.

Nu este tăcere şi nemişcare chiar dacă, la un moment dat simt că din afară, aşa mă văd. Aş vrea, aş vrea… să zâmbesc dar nu o fac eu pentru că explodează aerul din jur ca răsfrângere a gândului meu.

Iar în clipa aceea am auzit râsul îngerilor, aşa cum  mi-am dorit dintotdeauna. Acum ştiam, vedeam cum se joacă îngerii când aruncă cu bulgări de lumină unii în alţii. Acum, râsul lor a spart tăriile rostogolindu-se în valuri de iubire peste tot, cuprinzându-mă şi pe mine în reverberaţia lui.

      Ruga  revine fierbinte în mine: ,,Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată”. Nu şoptesc nimic iubirii care mă cuprinde. Eu însămi sunt, devin marea recunoştinţă faţă de EL, care este nemurirea însăşi. Fiinţa care-şi iubeşte cu ardoare Creatorul.

     Plec încet spre căsuţa ca din poveşti, bătrână ca timpul însuşi. Prieteni dragi mi-au dăruit-o pentru această sărbătoare a mea. Le sunt profund recunoscătoare, le mulţumesc încă odată. Mângâi câinele care se preface că nu-i pasă. Ciudat animal. Trăind în singurătate simt cum absoarbe fiecare atingere în fiinţa lui. Nu cere nimic, dar primeşte totul cu o recunoştinţă imensă. Rareori se gudură. Are nemişcarea dar şi freamătul munţilor în el. Doar te priveşte în ochi şi asta este mulţumirea pe care ţi-o transmite. M-a ,,adoptat” din prima clipă după o privire luuungă şi pătrunzătoare de mi-a venit să mă întorc să văd... dacă nu mai este cineva în spatele meu. Stăpânii lui au răsuflat uşuraţi în clipa aceea. ,,O să ai zile bune aici. Mitu te-a ,,primit”. Ştiam ce înseamnă asta.

     Intrând în odaia mică şi-n care miroase a mere şi a busuioc, parcă au trecut zeci, sute de ceasuri de când nu am plecat. Nu mai sunt cea care a ieşit din odăiţa mică, simţindu-se inutilă şi a nimănui.

     Focul mocnit primeşte bucăţile de lemn pe care le cuprinde într-un vârtej ameţitor. Privesc flăcările şi simt statornicia bucuriei din mine. Este limpede şi curată, o totalitate dincolo de orice stare. Nu mai exist eu, ci liniştea şi pacea dinlăuntrul meu, o mare împlinire.

Privesc unica floare pe care am primit-o înainte de plecare. A rămas neschimbată. Apropii degetele de ea. Cu sfială… cu teamă că nu e din lumea aceasta. Căldura împrăştie mirosul merelor în fiecare atom al aerului, busuiocul îi ţine isonul. Devin sufletul dintr-o casă a poveştilor, aşezată pe un vârf de munte alb şi care se pierde în imensitatea cerului, devenind totuna.

     Tot trupul meu, totalitatea mea, a fost hrănită cu iubire celestă iar acum cu cea aromitoare, pământeană, într-o armonie deplină. Sufletul meu a primit tămăduirea Iubirii. Miracolul devenirii…

                „La mulţi ani!”, pot să şoptesc şi aud reverberaţia răspunzându-mi :

                                                     „La mulţi ani!”.

Încep să scriu...

( Fragment din ,,Reiki - Jurnalul unui maestru” – Ed. Orfeu 2000)

EA - LUNA şi MAGUL

                                         

        În fiecare vară, veneau cu produse pentru vânzare la iarmaroc. Apăreau la poarta Bunicului, dar numai un bărbat falnic, cu părul lung, negru, strâns la spate, intra în ogradă. Mă uimea cămaşa lui albă care strălucea după atâta drum. Ştiu că veneau de undeva, din munţi. Eu reuşeam să devin cenuşăreasă, cum nu erai cu ochii pe mine. Luam ori o mâţă în braţe, ori „treceam” repede printre tufele de trandafiri care, se vede treaba, le plăcea rochiţa mea, de opreau măcar un fir din ea.

Alergam bucuroasă înaintea lui. Deschidea larg braţele şi mă oprea din alergat, ridicându- mă sus /sus. Îl îmbrăţişam strâns, strâns, de după gât, ca pe cel mai bun prieten. Ştiam că vor urma seri şi nopţi ca în poveşti, cu cântece şi dansuri, cu povestiri pe care toţi le ascultau cu capetele plecate sau îşi ridicau privirea din când în când către vreo stea ştiută de fiecare, oftând uşor. La lumina unui foc aprins între dealuri, întotdeauna în acelaşi loc, unde mă refugiam după ce ei plecau, visând la nopţile trecute atât de repede. Doar Bunicu' şi eu eram străinii care stăteau aproape de „Omul frumos”, cum îl botezasem eu. Nici acum nu ştiu cum îl chema. Nu are importanţă.

În acea seară, Bunicu' m- a pieptănat cu mâna lui, mi- a adus cea mai frumoasă rochiţă şi a rămas cu ochii pe mine, evident. Mult timp am stat pe prispă în braţele lui, legănată uşor, până am adormit. M-a trezit mângâindu -mă blând pe păr şi mi-a spus „E timpul. Să mergem”. Ştiam unde, aşa că bucuria m-a făcut să sar în sus, dar fără piruetele din care aş fi alunecat niţeluş pe jos, pentru că Bunicu', prevăzător, mă ţinea strâns de mână. Ştia cu cine are de-a face.

L-am văzut de departe şi am alergat în braţele care m-au ridicat sus/sus. Ne-am aşezat în jurul focului aşteptând cuminte (mi se mai întâmpla şi mie) să aud iar poveşti.

Priveam la femeile şi bărbaţii din jurul focului. Chipuri pe care le ştiam din fiecare vară. Care aveau un zâmbet, o privire, o vorbă bună sau un gest mângâietor pentru mine.

Se auzea respiraţia cailor mari şi puternici, siluete întunecate în noapte. Se vedeau sclipind ochii câinilor care mă întâmpinau lătrând care mai de care, până mă înconjurau, făcând o horă în jurul meu. Erau „câini – lup de munte”, cum îmi spusese „omul frumos”. Mari toţi, cu ochii imenşi. Îşi întindeau capul sub mânuţa mea şi închideau ochii de plăcerea mângâierilor sau când îi strângeam prea tare de gât într-o dulce îmbrăţişare (cică). Când alergam cu ei, parcă se dădeau deoparte din calea mea, dar urmărindu-mă atenţi, purtându-mi parcă de grijă (oricum mă mai împiedicam şi mă ridicam uneori, sprijinindu-mă de câte unul). Acum stăteau la o oarecare depărtare de stăpânii/prietenii lor. Cât eram de mică, tot înţelegeam că există o legătură puternică între ei, iubire şi respect, chiar dacă erau necuvântătoare. Cei mai frumoşi erau ai „Omului frumos”. Erau aşa impozanţi, şi mult mai calmi ... De cele mai multe ori, mă duceam eu la ei. Uneori, se ridicau din tolăneala lor şi mă aşteptau în picioare, apoi ... toate văile şi dealurile erau ale noastre.

Într-un târziu, am văzut că Bunicu' discuta foarte serios, cu glas şoptit, cu „Omul frumos”. Amândoi aveau o gravitate pe care nu le-o cunoşteam.

„Omul frumos” s-a ridicat şi mi-a spus: „Vrei să te plimbi cu calul?” S-a auzit un „Daaa!”, de i-a făcut pe toţi să ridice capul înspre mine, zâmbind. Era una dintre cele mai frumoase/dorite plimbări, în galopul calului, când dealurile mele dragi păreau altfel. De fapt. în galopul calului, toate deveneau ciudate, pline de un mister pe care îl sorbeam în lunecarea vijelioasă printre ele. Chiuiam amândoi de ridicam păsările în căutare de hrană, care zburau grăbite din calea noii vijelii.

Veneau şi câinii, unii, nu toţi, după noi. Dealurile abrupte le coboram de-a curmezişul, dar unii căţelandri se dădeau de-a dura, ajungând întotdeauna în picioare. Lătrau la noi să ne grăbim sau poate să avem grijă cum coborâm. Şi iar începea tornada.

Îmi plăcea să ţin frâiele calului, să pot privi (cât se putea) înainte. Era o stare, o beţie greu de descris. Mda! Acum îmi dau seama că galopam de obicei în timpul Apusului, între două stări.

Ca un fulg sunt ridicată de braţe puternice. Vrăjită sunt de părul negru, lăsat pe spate, de ochii care aprind stelele în întunecimea nopţii lor. Buzele au conturul surâsului regăsit doar într-o icoană târzie, a unui suflet. Au o singurătate pe care o regăsesc în ultima vreme şi în mine, cea de acum. Devine înspăimântătoare, prezent de dincolo de abis, unde există încă. Sunt în amintirea copilei din mine. Cuprinsă în braţe care mă susţin pe calul galo-pând pe dealurile ce parcă se prăbuşesc în urmă. Cei doi câini lup de munte ai lui, singurii care ne-au însoţit, sunt liniştiţi, nu latră. Nu sar a joacă în sus. Parcă ne păzesc de ceva numai de ei ştiut.

                                     ☼

O lumină argintie mă învăluie, mă dezvăluie înspre un spaţiu care mă cheamă. Un tremur de aşteptare ... o tăcere în care alunec. Zâmbetul misterios se revarsă din ce în ce mai cuprinzător, de peste tot. Este în toate acum, este Esenţa pe care nu o voi uita niciodată. Pentru care voi răscoli pământul şi cerurile într-un târziu, când îmi voi aminti. Dar, în noaptea asta, sunt supusă misterului Lunii către care sunt ridicată, care devine oglinda mea. O să caut mereu acest viu din mine căreia îi sunt hărăzită în această noapte a clipei.

Luna mă absoarbe din braţele care mă ridică, lăsându-mă parcă să plutesc. Murmurul Magului îşi îndeplineşte sacra menire, tot mai puternic, până devine sunet în mine, trecându-mă într-o depărtare de care mereu îmi va fi dor. Mâna lui blândă m-a mângâiat uşor pe frunte, ca o adiere, liniştindu-mă. Trăisem o clipă de singurătate prea vastă, prea de neînţeles atunci, singurătate care mereu va face parte din mine.

                                   ☼

Ne-am reîntors într-un târziu la focul aprins la poalele unui deal. Se auzea doar murmur de cântec care a continuat după ce ne-am aşezat şi noi. Nimeni nu se uita la mine, dar toţi mă priveau. Eram prea mică să înţeleg că a fost o clipă unică a vieţii.

Aerul cald al nopţii de vară, focul care cuprindea cu sete, dar mângâietor, lemnele, cununa de flori dintre care una sclipea de câte ori o priveam stabilind o legătură tainică, de dincolo de fire, aşezată pe cap la întoarcere de magul care mă privea din când în când cu acel surâs de o bunătate inefabilă, atotcuprinzătoare, cu multe întrebări, dar şi aşteptări, în ochii lui ca noaptea.

Pe rând, s-au ridicat şi au început să danseze cel mai fascinant dans din viaţa mea. Siluete în noapte, luminate din când în când de focul care izbucnea brusc, ca apoi, tot brusc se topea, se retrăgea în adâncul pământului. Era un dans al nopţii cu flăcările. De câte ori se apropiau siluetele, focul parcă învia apoi lăsa doar Luna şi stele să lumineze.

Doar o privire, şi m-am ridicat cu braţele deschise spre flăcările care au izbucnit cu forţă înspre înalturile nopţii, atingând Luna fermecată. O bucurie ca o cascadă de flăcări mi-a străbătut fiinţa fragilă, un râs sonor şi limpede al fericirii din mine a izbucnit stârnind scântei din focul pe care l-aş fi îmbrăţişat. Bucuria de atunci, din fiinţa mea, a rămas ascunsă, dar, în cele mai grele clipe, mi-a fost sprijin  reînviind de fiecare dată din acel Foc.

Un râs sonor s-a ivit dinlăuntrul meu. Acel râs a rămas şi face parte din mine. Izbucneşte cu o forţă care este numai a lui, cunoscută în acea noapte. Un râs ca o avalanşă care apare eliberându- mă de multe, în ceasuri grele. Uneori, nu se aude, dar rostogolirile lui în mine luminează dinlăuntrul meu.

Am dansat în acea noapte, în mirajul flăcărilor, până când una dintre femei m-a luat în braţe, legănându-mă uşor.

I-am aşteptat toată vara următoare. Priveam din vârfurile dealurilor, doar/doar i-oi vedea venind cu şirul lor de căruţe, cu mânjii care zburdau pe lângă ele.

„Nu mai vin! N-or să mai vină!”, mi-a spus Bunicu' înspre toamnă, răspunzându-mi la întrebarea mută din ochii plini de lacrimile care au picurat pe inimă, învăţându-mă ce înseamnă DORUL de un Neştiut pe care îl voi căuta de atunci mereu.

Nu l-am găsit niciodată ... Poate e doar o poveste ...

Poate EA-LUNA ştie.

                                 ☼☼☼

Fragment din cartea Izvorul iubirii- Ed. Sarbatoare Publications, Sydney, Australia

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm

De ce exist

Amintiri din amintirea poveştilor ascultate de un copil… rescrise  cum m­-am priceput.Poveşti pe care nu le-am uitat. Poveşti pentru care le aduc gând demulţumire autorilor cunoscuţi sau necunoscuţi, dar care mi-au marcat înţelegerile ...

Nu există om a cărui viaţă să fie lipsită total de durere, de suferinţă, de amăgiri, iar acestea împărţite pe o mare gamă de sentimente, emoţii, trăiri, senzaţii.

De ce le avem, de ce trăim, de ce le consumăm (sau ne consumă ele pe noi…). Sigur, toate acestea au un scop.

Dar care, Cerule înstelat şi mare?

De ce existăm… de ce exist?

A fost destul de greu să-­mi pun întrebările astea…Nu am găsit un răspuns. Am întrebat peste tot în jur…nimeni nu ştia şi unii chiar păreau deranjaţi de întrebări. Am înţeles că nu şi le puseseră niciodată, că nu prea voiseră să se gândească la aceste lucruri sau nu voiau să mi le spună. La mine pe planetă, ca pe multe, multe altele, nu avem corpuri, aşa ca ale oamenilor, deci noi nu avem „senzaţii”, care se transformă în emoţii de diferite culori şi chiar sunete şi care leagă oamenii unii de alţii. Ba, chiar am observat că acestea se duc mai departe, când se adună mai multe şi pot călători oriunde.

Mare minune… dar pe care oamenii nu prea o văd când sunt aici…pentru că ei nu văd gândurile (aici am învăţat că dacă nu le transformi în „vorbe” nimeni nu te aude), iar a „simţi” câteodată poate fi un dezavantaj care „doare”, provoacă „emoţii”. Ori tocmai aceasta face cât toate dezavantajele la un loc, asta aveam să învăţ.

Am venit aici atrasă de unda puternică a două gânduri care a provocat un asemenea semnal că m­-am hotărât să plec de pe steaua mea pe acea undă de lumină. A fost plăcută călătoria pentru că am văzut Marele Cosmos, un pic cam rece, dar minunat. Apoi…am dormit o perioadă.

M-­am trezit AICI şi am învăţat ce este „căldura” oamenilor, care nu ajunge până la mine acasă şi noi o cunoaştem doar din poveşti sau…când ni se dă voie să privim pe monitoare la pământeni. Dar…tot nu o înţelegem, e doar o „noţiune”, aşa cum se învaţă toate.

Aşa am învăţat ce înseamnă „să ai nevoie de cineva” care îţi arată, cel puţin la început, ce înseamnă acea căldură căreia ei îi spun „iubire”. Privind la ceilalţi sosiţi aici mult înaintea mea, unii demai multe ori chiar, mi­-am dat seama că nici pe planetele lor nu este această vibraţie căreia oamenii îi spun IUBIRE iar noi, cei din Cosmosul mare şi înstelat,  a trebuit să-­i spunem la fel, neştiind ce este şi ce alt nume să-­i dăm. Acasă, mi s-­a explicat că este „precum căldura” pe care noi o luam din Marele Soare care nu apune niciodată. Aici…el se mai culcă …din când în când (i se spune „timp” acestui „când”).

Noi folosim razele lui pentru a ne alimenta (hrăni) şi  există de mult, muuult „timp” (după noţiunea asta a oamenilor).

Aici, „înveţi” să iubeşti. Parcă faci mereu şi mereu experienţe, iar unii… tot nu sunt mulţumiţi, adică nu se simt „hrăniţi” de acestă energie, care ba îi încălzeşte, ba îi răceşte… de nu mai ştiam ce se întâmplă. Asta până am ajuns să experimentez şi eu. Ba, se mai şi plâng uneori şi atunci, au o stare care se numeşte „supărare” (atunci când „se răcesc” de ţi-­e şi ţie rău dacă stai prea mult pe lângă ei).

Pe planeta mea nu există flori şi copaci, munţi şi mare, apă şi vânt. Acolo sunt doar „esenţe” frumos ambalate în recipiente pe care avem voie să le studiem după perioade în care învăţăm „istoria” Planetei Albastre, care mie mi s-­a părut uimitoare întotdeauna, de asta am şi trecut pe fişa mea în drepul rubricii: „Unde vreţi să vă continuaţi studiile”, această planetă.

Aici, fiecare floare „colorează” aerul din jurul ei şi provoacă vibraţii cărora înveţi să le spui „miresme”. Sunt tare plăcute… Dar oamenii „le simt” şi, brusc, dau ochii peste cap: ,, Vaaaai!!!" Ei nu „văd”... că sunt reale!

Valurile mării m­-au înspăimântat pentru că se uneau cu cerul şi nu înţelegeam unde zboară păsările: în apă sau pe cer. La început tot priveam şi tot priveam şi toţi s-­au grăbit să-­mi explice că apa şi cerul sunt două „elemente” diferite.

Aşa am învăţat că fiecare floare are culoarea ei şi mirosul ei („parfum”), care nu călătoresc prin aer şi nu strălucesc… aşa cum crezusem eu. Că păsările zboară doar pe cer nu şi prin apă, acolo „stau”, plutesc.

Ciudate explicaţii mai au oamenii pentru toate. Dar, le­-am învăţat în „timp”, noţiune care a devenit foarte importantă dintr-­odată.

Era ceva care a plecat…dar trebuia să fie… Şi încă ,,ceva" care va fi. Adică „ieri” şi „mâine”. Trebuia să ştiu ce am făcut „ieri”, uneori să şi dau socoteală. Adică „ieri” acesta, era când am spart o cană şi mă certa mama pentru acest „ieri”. Adică ceva care trecuse deja, aşa că… ce rost mai avea? Ştiam că nu am să mai repet „operaţiunea” în viitor.

Tare încurcată am fost şi cu „măsurarea” timpului. Noroc că oamenii aveau ceva care „spunea” mereu cât este timpul lor sau chiar al altora.

„Ieri” mai era şi altceva, era „undă de energie” pe care trebuia să o port cu mine (destul de neplăcut uneori, greu întotdeauna) şi care devenea (când se adunau mai multe) „amintiri”.

Aici, este o altă ciudăţenie. Nu trebuie să uiţi ceea ce citeşti într­_o carte. Asta e de la sine înţeles, dar să nu uiţi cuvinte sau acele semne pe care le fac oamenii şi spun că sunt „gesturi”, ce rost are?!

La început răspundeam după cum vedeam cuvintele lor că vin spre mine… mai repede sau mai lent, mai calde sau mai reci. Uneori chiar amestecate de deveneam „confuză”. Oricum răspundeam la fel. Mi s-­a spus, de cam multe ori, că nu aşa se „comunică”, că mai trebuie să taci sau să „uiţi”, adică să trimiţi la „ieri” acele cuvinte sau gesturi.

Iar cuvintele, nu sunt totdeauna asemănătoare cu „stările” pe care le „vedeam”.

Dar… greu a fost să învăţ „cuvintele”, pentru că ele au sunete care se tot repetă şi tu înveţi să le „ansamblezi” unele după altele, trebuie să faci şi pauză, ca să nu se amestece (la noi nu este aşa, gândurile ni le deschidem când şi spre cine vrem iar dacă vedem un simbol în acea clipă ştim totul despre el, fără să ne tot explice ,,cineva").

Deci, am învăţat să aşez sunetele unele lângă altele, să fac pauze… ca să le „transmit” mai bine, mai clar (uneori o mai dădeam în bară… cum spun tinerii pământeni acum).

Tot la început, vedeam că sunetele sunt ca şi culorile: treceau pe lângă mine, unele se loveau de mine… altele se opreau în mine… Dar, am fost învăţată că trebuie să le opresc pe toate, să „gândesc” şi apoi să spun şi eu ceva, ca răspuns „bine gândit”. Uf!

Se învârtea Pământul cu mine uneori,  aşa de ameţitoare a fost această „lecţie” umană (chiar şi acum e dificil… ce să spun şi ce nu, ce să primesc sau nu).

Cuvintele, unele, au devenit acele „amintiri”. Ele erau deja „stări” care au început să formeze „ceva”. Aveam să învăţ că se numesc „sentimente umane” exact pentru ce venisem pe planetă. Începusem să le „simt”, să simt sunetele altei persoane. La început, acele sunete/­cuvinte erau frumoase, blânde şi calde. Cu timpul au devenit tari, tăioase, ascuţite. Şi, pentru că a trebuit să le „opresc” în mine au apărut o mulţime de gânduri, care atunci când se uneau unele cu altele, formau o „durere” sau o „bucurie” sau „teamă”, „furie”… multe, foarte multe „sentimente”. Pentru că nu aveam ce face cu ele… le­-am lăsat să se aşeze în mine. 

Am început doar să ascult şi răspundeam când sunetele din mine se aşezau aşa cum erau cele care veniseră. Uneori nu reuşeam foarte repede, aşa că le păstram şi pe acestea. Parcă „depozitam” mereu, realizând adevărate „stocuri”. Mai târziu, tocmai aceste stocuri am observat că provoacă ceea ce oamenii numesc iubire uneori, alteori… boală.

Şi, am învăţat şi „reacţii” pe care a trebuit să le stochez şi încă destul de repede. Când ţi­-e „frică”, adică scânteiezi foarte repede, ca nişte fulgere, care te străpung în sus şi în jos, apare altă culoare, sunetele „ţipă” şi ele, începi să tremuri… ce mai, te înmoi tot, energia fuge de la tine, tremură mâinile şi picioarele.

A fost interesant la început, pentru că atunci când eşti mic, înveţi din poveşti ce este frica, teama şi multe altele, apoi ele tot se adună, tu creşti şi nu mai asculţi poveşti ci participi tu la ele şi ele devin „stări”, care la noi pe planetă sunt etichetate ca „bombe” (şi mânia, şi furia şi ura, dispreţul…) sunt ţinute în recipienţi bine închişi şi ni se explică că sunt stări care „distrug” planete întregi, dar şi pe noi.

Iar oamenii… le folosesc „liber” după bunul lor plac sau interes sau, uneori, nici ei nu ştiu de ce.

Dar unora le place, însă toate acestea dau „în boală” şi trebuie scoase de către un „doctor” (o durere care „doare”). Unii aleg special să vină aici pentru a „simţi” toate acestea şi apoi să poată deveni mari profesori pe planetele lor sau oriunde aleg să se ducă, în funcţie de cât au învăţat pe Pământ să dezamorseze aceste „bombe”.

Numai că oamenii nu văd ceva: cauza acestor bombe, care le distruge frumosul trup. Ea  este comandată de computerul de „sus” şi nu ştiu să folosească computerul principal de la mijlocul corpului. Acesta este alimentat cu energia din inima lor, unde e adăpostită steluţa care este a Creatorului nostru, a tuturor. Computerul de sus, emite, uneori, energii atât de întunecate, că acoperă strălucirea steluţei şi oamenii „uită” că o au.

Unii, pleacă cu gândul în căutarea ei. Numai cu gândul… şi se întâmplă dacă „gândesc” destul de mult şi de tare să creeze o rază de lumină care ajunge la steluţa din inimă. Atunci ei IUBESC, devin pentru o perioadă mai mare sau mică „iubire”. Este tare frumos să-­i vezi cum încep să strălucească!!! Uneori…rar de tot, strălucesc atât de tare că luminează multe lumi, devin ca nişte sori iar în acele lumi începe Viaţa.

Aici, pe planetă învăţă fiecare după cum doreste, să aprindă şi să menţină această steluţă strălucitoare. Iar când nu fac asta, adică nu învaţă, pentru că unii sunt leneşi, dau vina pe alţii că le stinge steluţa.

Prima mea iubire a fost totală, imensă şi nu îmi cerea nimic. Era a celor care m­-au chemat şi m­-au iubit ca nimeni altcineva de atunci: mă iubeau că am venit la ei, îmi erau recunoscători pentru asta. Aşa am învătat să-­i iubesc şi eu… şi a fost tare frumos, toate erau lumină în jurul nostru…

Apoi, am învăţat că sunt mai multe „feluri” de iubire. Pe unele chiar le­-am ascuns în adâncul inimii şi nici nu am ştiut unde s-­au dus. Ocupată cu celelate „învăţături” umane, am uitat de ea.

Aşa că am început să învăţ „umbra iubirii”, care tot venea şi pleca de nu reuşeam să înţeleg mare lucru. Ba, vedeam oameni care vorbind cu mine „mă iubeau” dar dacă se întorceau imediat spre altcineva „scăpărau scântei”, adică erau furioşi. Sau… invers!!!

Greu de priceput cum se poate cineva să fie aşa, dar oamenilor le reuşeşte de minune. Am încercat şi eu… Cerule mare!!! Tare greu este!!!

De multe ori chiar râdeam de „jocul” acesta, dar… am văzut că la cei care îl iau în serios, poate deveni grav, se pot îmbolnăvi, îi „doare” ceva şi atunci… iar la doctor să le scoată durerea.

Privirile oamenilor sunt foarte expresive. Cred că ele au legătură cu inima lor. Poţi să citeşti în privirile lor ca într-­o carte, tot ceea ce sunt ei. Dar, pentru asta trebuie să înveţi să le desluşeşti, pentru că oamenii sunt tare ciudaţi şi aici. Ei ştiu să mintă, să înşele, să fure, să se ascundă, să ucidă. Iar atunci privirea lor este „grea” sau alunecoasă (alunecă aşa… într-­o parte). Dar, când este o privire de prietenie, de iubire, atunci ştii că ai venit pe cea mai frumoasă planetă. Atunci, şi tu şi eu, toţi  ştim că suntem pe multe fire de undă cu Creatorul şi facem să lumineze multe universuri, aşa de mare este iubirea oamenilor!!!

Cel mai frumos este când oamenii emană din tot ceea ce sunt formaţi, acea căldură a cărei totalitate i se spune IUBIRE. Numai că şi aici, sunt mari, mari deosebiri de stare, de manifestare, de transmitere…

Când unii oameni emană iubire către o floare, ea răspunde, aerul se încălzeşte şi străluceşte. Şiiii este molipsitor… florile din apropiere strălucesc şi ele şi copacii şi iarba… auzi şi sunete care reverberează în tine… Iar când ating cu mâna o floare şi o „mângâi” este şi mai frumos… explodează totul de atâta iubire. Numai pe Pământ se întâmplă asta… pentru că aici există flori, şi copaci şi multe animăluţe… şi multe, multe frumuseţi… pe care unii nu prea le văd, totuşi.

Cu oameni nu este la fel. Ei „uită” mereu de „căldura iubirii”. Când, cică, sunt „supăraţi” pe tine, nu poţi să le dai iubire, să-­i „atingi”, pentru că atunci ei sunt „ocupaţi” cu supărarea lor, pe care vor ca şi tu s­o „simţi”, să nu îi laşi singuri… şi dacă o faci… se „supără” şi mai rău.

Uf!!! Asta nu prea înţeleg io pe pământ: nu ar fi mai bine să uite supărarea şi să-­şi amintescă de iubire, ca să creeze o undă cu inimioara lor??? Tare greu se mai întâmplă asta… pentru că oamenii te „uită” de tot, sau spun că nu „te iartă”. Supărarea, tot la ei rămâne şi „suferă” în continuare, de iar ajunge să-­i doară şi… iar la doctor să scoată durerea! Prin altă durere, evident (se numeşte „operaţie”). 

Oamenii mari, trebuie să înveţe mereu, pentru că sunt „zăpăciţi”, uită cea ce au învăţat ieri şi, mâine, nu mai ştiu. Şi se tot uită în jurul lor, cică… vor să găsească „ceva” şi tot caută şi caută. Au uitat demult că au înlăuntrul lor ceea ce caută: steluţa din inimioară. Acolo sunt stocate gândurile lor frumoase, de iubire, gânduri care nu se pot vedea până când oamenii nu emit un „bip”, aşa cum ai apăsa pe butonul unei telecomenzi.

Toţi pământenii suntem „călători” şi avem o steluţă ascunsă în piept şi am venit cu „invitaţie” atraşi de undele gândurilor, „numai de iubire”, chiar dacă unii nu le mai găsesc când ajung aici, câteodată… nici una. Atunci e „naşpa” rău de tot… nu înveţi de la început ce este iubirea. Şi, dacă gândul lor se aude străbâtând spaţiile, de ce nu-­l folosesc şi aici, între ei? Unii se „sperie” de­-a binelea şi spun că „nu se poate” şi se ascund în nişte nori tare întunecaţi, de care mi­-a fost „teamă” uneori.

Oamenii se mai plâng de ceva… şi încă foarte tare. Se plâng de TIMP. Ori spun că au „timp liber” ori „timp ocupat”, uneori îl transformă în „timp psihologic” sau „timp chronologic”. Primul este pentru ceea ce simţi tot adunând datorită computerului de „sus”, iar timpul cronologic este atunci când te uiţi mereu la ceasul de la mână şi­-ţi creezi o stare care se numeşte „grabă” şi atunci spun că „nu mai au timp deloc”.

Aşa că m-­am întrebat de multe ori: unde îşi pun/lasă oamenii timpul de nu-­l mai au?!… uneori spunând că nici nu-­l găsesc. Tare „suciţi” sunt oamenii…

Dacă l­a început toţi au fost  amabili cu mine, cu timpul m­-au abandonat spunând că „am crescut”. Crescuse doar corpul meu eu tot nu învăţasem să „simt”, că doar pentru asta venisem, nu?

Abandonarea asta m-­a derutat, nu ştiam să „simt” acel „mă doare”, aşa cum auzeam mereu în jur. Şi… am „spus” şi eu „Au! mă doare”. Cerule mare!!! Am fost „servită” imediat cu ceva care semăna a lovitură numai că nu se vedea pe corp nimic, apăruse o pată în dreptul inimii. M­-am uitat şi am văzut că era la toţi oamenii, mai mare sau mai mică, mai întunecată sau nu… Tot repetând din timp în timp ,,au", acea pată a făcut să uit, să uit şi eu de steluţă şi chiar am rămas singurică pe pământ. Începuse să mă „doară” că plouă sau nu, că pot face ceva sau nu, că pot comunica cu cineva sau nu… multe „dureri” şi toate deveneau prea grele pentru înţelegerea mea aşa că trăiam cu ele tot încercând să caut şi eu „ceva”, privind, ca şi ceilalţi, în jurul meu.

☼

Cine poate da un răspuns întrebărilor din poveştile citite cândva? Le transformăm în ,,noţiuni", în ,,tratate" de diferite dimensiuni şi cu termeni atât de diferiţi că ...dăm în boli cărora tot le căutăm ,,nume", operaţionale sau nu.

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm

CORONIŢA DE SÂNZIENE

De mică învăţasem să îmi fac coroniţe din toate florile câmpului, în ordinea înfloririi lor după voia LUI. Cele mai dragi? Toate. Uneori adăugam  un bujor sau un trandafir. Doar câte unul, prins ca o nestemată în mijlocul frunţii. Sau îmi făceam coroniţe din frunze, iar fire lungi de iarbă îmi alunecau pe spate. Puneam gingaşele flori de mac să–mi fie orbitoarele lumini care să anunţe că exist. 

Nu ştiu ce gând se strecura în mine pentru a împlini aceste adevărate ritualuri, dar copilăria, apoi adolescenţa, mi­-au fost marcate de ele. Şi, mai încoace, de câte ori am avut ocazia, le-­am împletit. Nu rupând orice floare. Nu pot face asta. Spun o rugă şi ştiu că Zâna Florilor mi le dăruieşte.

Cred în poveşti cu toată fiinţa mea. Florile parcă se apleacă sub degetele mele şi se desprind cu uşurinţă. Nu le doare!

Florile de SÂNZIENE! Legendele despre EA le ştiu de mică, de la Bunicu'. O venera. Mângâia florile Ei cu gestul, cu vorba, cu privirea… Erau ca nişte domniţe scoborâtoare din stele. Iar când îmi aducea într­-o anumită dimineaţă o coroniţă, parcă strălucea el. Mult timp nu am înţeles de ce nu mă lăsa tocmai din florile de sânziene să-­mi fac singură coroniţă, dar m­-am obişnuit cu ideea că aşa trebuie, să mi-­o aducă el de prin cine ştie care loc vrăjit. Apoi, într-­o bună zi, mi-­a spus că e timpul să îmi fac singură prima mea coroniţă. Eram deja adolescentă, eram în vacanţă şi nu mă mai săturam ascultându-­l vorbind sau tăcând, în lungile noastre plimbări pe dealuri, pajişti, prin lanurile de grâu cu maci.

Era noaptea magică a Sânzienelor, a Doamnelor, urmaşe ale Marii Doamne, coborâtoare din stele, cum aveam să aflu mai târziu, pe pământul nostru, pentru a ne fi îndrumătoare de neam prin cele şi prin cei pe care avea să îi iniţieze.

M-­am pregătit minuţios pentru magica noapte atât de aşteptată. O noapte de basm, caldă şi plină de miresme care te cuprindeau din toate părţile. Am ajuns într­-o poiană luminată de raze puternice de lună. Bunicu a început o rugă, parcă adresându­-se unei fiinţe apropiate, dar faţă de care avea un imens respect/adorare. „Roagă-­te şi tu”, mi-­a şoptit blând. 

„Iană–Sânziană, dăruieşte­-mi cununa de aur!”, am spus, fără a-­mi mai aminti ruga învăţată dinainte. Am privit întrebătoare spre Bunicu, în ai cărui ochi am văzut aprinsă o flacără de mândrie: „Doar sunt nepoata lui preferată!”, am gândit, neînţelegând atunci altceva.

Am început să culeg florile galbene şi fragile, care  aveau o putere ca de oţel în ele. Firele se unduiau uşor sub degetele mele şi, am împletit cununa pe care Bunicu', cu un gest sacru, mi­-a aşezat­-o pe cap. Am simţit cum o pulbere de aur se revarsă din creştetul meu, prin tot corpul. Am rămas tăcuţi amândoi în magia care ne cuprindea din ce în ce mai puternic, fără putinţă de împotrivire.

Simţeam tot mai clar cum sunt purtată spre alte tărâmuri, în alte spaţii şi timpi, spre o depărtare pe care am purtat-­o în adâncurile mele deatunci, de care începeam să devin conştientă datorită… coroniţei.

,, O mare de fiinţe alcătuite din cele mai frumoase vibraţii aurii este înaintea mea. Văd marea de capete dintr­-o sală imensă, de fapt un spaţiu imens, ale cărei margini doar bănuiesc că există. Nimeni nu întoarce capul spre mine, dar, cum înaintez, se deschide o cărare care se reface la loc după ce trec. 

Ajung în primul rând. În faţă este un spaţiu cu o putere mult mai mare. Apar trei Fiinţe dintr-­o lumină care îi învăluie şi îi cuprinde treptat pe toţi.

 Ştiu, fără să­-mi spună nimeni, că trebuie să păşesc spre ei. De fapt, ei mă atrag prin forţa lor în centrul spaţiului. Alunec ca o boare şi rămân în măreţia care începe să mă cuprindă. 

Un cerc de Lumină începe să se contureze deasupra noastră, cuprinzându-­ne în razele care coboară din EL. Ploaie de aur, cu cele mai fine şi mai strălucitoare lumini pe care mi­-a fost dat să le văd vreodată. Pătrunde blând în mine transformând total fiinţa care am fost până acum. Mai trăisem stări asemănătoare în timpul rugăciunilor şi meditaţiilor făcute cu Bunii şi Marii Învăţători. Dar acum, parcă e totalitatea tuturor acelor clipe. De fapt, mult mai mult. 

Reverberaţiile din jur se transformă în sunete care se adună ca o uriaşă sferă, cuprinzându-­ne în ea. Apoi explodează, îndreptându-­se spre toate lumile Creaţiei. Rămân nemişcată în vibraţia sunetelor. Ele se înalţă spre Lumina de deasupra cercului în care suntem, revenind apoi ca o stare de împlinire asupra tuturor. Cele trei fiinţe de lumină mă cuprind într­-o contopire în care  devenim un tot din care se desprinde doar o UNICĂ fiinţă, asemănătoare şi totuşi diferită de mine. Am fost UN întreg, suntem şi acum, dar în două fiinţe.

Sunete vii de uimire se înalţă spre cerul de deasupra. Înţeleg că, pentru această clipă, am fost pregătită îndelung. Dar menirea mea aveam să o aflu în curând, cu o bucurie imensă când mi­-ai spus: 

„Vei fi prima întrupare a FEMEII pe Pământ. 
Zeiţa Femeie apoi Femeia sacerdotesă, Iniţiatoarea. Vei deveni iniţiatoarea Iniţiaţilor. În misiunea Ta, vei primi ajutor de la Cel care s­-a format odată cu tine, pentru o nouă devenire pe planeta care vă este dată în grijă. Voi veţi hotărî ce aveţi de făcut, prin respectarea Legilor divine ”.

Glasul  pătrunde adânc în mine. Nu voi uita niciodată menirea care mi­-a fost dată spre Împlinire. Cercul de Lumină de deasupra capetelor noastre mereu va exista, cunună care ne este şi ne va fi veşnic legământ. Veşnic! Acesta va fi primul simbol pe care îl voi dezvălui celor de pe planetă.

Mii de fiinţe de lumină mă vor însoţi. Vor fi timpuri când cei de pe planetă le vor vedea în toată splendida lor frumuseţe. Apoi, grupul lor se va restrânge în temple, unde tot vor fi adorate. Îi vor iniţia pe cei desprinşi din EL, care vor uita mai repede cine sunt, ce menire au.

La unele fiinţe, puritatea şi frumuseţea lor va deveni motiv de mândrie şi de orgoliu. Aşa se vor înveşmânta în straie groase, grosiere, trebuind apoi să înveţe să le transforme în veşmânt de lumină prin multe treceri, prin multe vieţi pe pământ. Prin multe dureri şi pierderi, prin despărţiri de cei cu care coboară ca parte a lor pe planetă. Toţi şi toate desprinşi din noi, cei DOI ­- UNU dintru acest Început al Începuturilor. 

Ne vom regăsi într­-un Final, într-­o deplinătate care va cuprinde planeta atât de iubită. Mereu vor fi spirale de lumină, de legătură cu TOTALITATEA FIINŢEI.

Mulţi o vor simţi singuri, din când în când, mulţi vor vrea şi vor învăţa să devină pe deplin conştienţi de ea. Învăţături care se vor transmite mereu şi mereu".

                                                 ☼☼☼

În jurul meu, apar fiinţe gingaşe, a căror bucurie se revarsă în mine, parcă întregindu­-mă. „Sânzienele!”, şoptesc şi retrăiesc clipele de până acum, de pe pământ, ca parte desprinsă din Marea, Divina Întrupare a Cerului, a Femeii coborâtă şi prin mine aici, pe pământ, în deplinătatea splendorii EI.

„Noi am ales să nu fim niciodată întrupări, tu, da! Şi te iubim pentru asta, pentru Puterea de care dai dovadă. Ne cutremură durerea dorului din tine. Este mai mult decât putem noi trăi, dar înţelegem. 

Vibraţia noastră nu se mai poate transforma, ea este limita noastră, aşa, ca în acestă noapte, unica din an. Şi pentru ea am făcut mari eforturi, dar de dragul celor ca tine, lângă care vrem să fim. Dacă am coborî în materie, ne­-am dezintegra.” Unele au făcut-­o fără Voia Divină, iar acum sunt… Flori, sunt disipate în multe flori. Fiecare floare cuprinde/are o mică vibraţie dintr­-o zână­sânziană. Nu ştie nimeni dacă vor putea vreodată redeveni Fiinţe de lumină. De asta se spune că totul este viu pe planetă. 

Când cineva rupe o floare şi nu se roagă înainte, o rupe cu tot cu vibraţia din ea. Şi ne doare pe toate. Atunci când auzim ruga, ridicăm vibraţia din acea floare, şi ea rămâne în spaţiul planetei, luminând. Durerea provoacă perturbaţii atmosferice uneori, cum spuneţi voi. Când e prea mare cantitatea de durere provocată, atunci şi revărsarea de durere e pe măsură. Dar oamenii nu mai ştiu asta şi se înspăimântă de cutremure sau de ploi torenţiale sau de tsunami.

Tu eşti cea din grupul nostru care a ales întotdeauna să FIE pe pământ. 

Ai retrăit în noaptea asta formarea TA, ca şi a noastră, a tuturor. Suntem toate EA, fiecare în parte, dar şi ca întreg. Chiar în această viaţă, vei avea multe de îndurat, de învăţat, dar îţi vom dărui din bucuria noastră mereu. De asta ai fost adusă aici, în această noapte. Cândva, va mai fi una, dar doar dacă vei fi împreună cu EL. 

Atunci, menirea ta va fi aproape de împlinire. Vei fi conştientizat multe din cele ce le­-ai aflat în această noapte, dar pe care o să le uiţi. Ele vor rămâne în tine, în memoria celulelor tale. Ele îl vor atrage cândva şi pe EL. Până atunci, vei învăţa pas cu pas ceea ce ţi-­ai propus. Îi vei învăţa şi pe alţii. Partea umană, magnetismul planetei, va fi un mare învăţător în a te detaşa. Grea durere provoacă această detaşare, înţelegere, care le va fi dată multora, dar puţini vor avea puterea de a o pune în practică. 

Vei vibra cu sufletul multora, unii vor vibra mai puternic cu al tău. Atunci vei trăi clipe de fericire. Dar fugare. Nu vor fi împlinirea pe care o ştii, aceasta va veni doar când vei fi pe deplin pregătită. Şi EL, la fel. Are multe de împlinit. Va şti şi el mereu că te caută. E la fel de puternic şi de minunat ca şi tine. Vă vom ocroti pe amândoi, aducându-­vă din când în când aminte unul de altul. De întâlnit, sigur vă veţi întâlni. Această informaţie nu ţi­-o vom şterge, ca să-­ţi fie mai uşor, ca să poţi să te ridici din clipele grele, umane. Dar încrederea în ea îţi va aparţine întotdeauna. În această viaţă, ai multe de conştientizat şi apoi de dus la împlinire, pentru tine, dar şi pentru alţii. De aceea, te vom ajuta mereu în ceea ce ţi-­ai dorit când ai depus jurământul.

                                                       

                                                           ☼

CUNUNA! Mă trezesc din visare, ducând repede mâna spre Cununa de pe cap. Simt atingerea florilor ca pe cea mai mare şi mai deplină confirmare că visul nu a fost doar un vis.

Bunicul mă urmăreşte atent. Nu întreabă nimic. „Acum ştii”, spune el. „Mai târziu, vei şi înţelege”, spune blând, apropiindu-­mi capul de pieptul lui.

 „Toate au un timp al lor, căruia nu i te vei putea împotrivi”, îmi spune cu o umbra de durere în glas. O lacrimă curge din ochii lui, vestind timpurile care au să vină.

☼

Zânele sunt şi au rămas pentru mine ca o mărturisire din gândirea necunoscută a lui Dumnezeu pe care noi oamenii vrem a o cunoaşte.

 Cântec fără de cuvânt pe care doresc să îl cuprind în mine, să învăţ că nu sunt singură ci în acord cu natura fremătând de bucuria Ei: Cartea din care învăţ să citesc atunci când devine realitate descoperită între două secunde din inima mea, asemeni iubirii.

Zânele sunt parte din farmecul Femeii. Poporul Cheyenne vorbeşte despre Femeia Stea care a coborât din Ceruri pe Pământ. Sau în alte legende se spune că ea a apărut în manifestare dintr-­o lacrimă a Zeului care a căzut pe pământ şi a format un lac. La suprafaţa apei a îmbobocit un lotus, care deschizându­-se, a revelat­-o pe zeiţă.

 Dar la noi?! Aici Ea a devenit şi Zâna Zânelor care strălucesc în jurul ei sporindu­-i frumuseţea atunci când îi mărturiseşte LUI iubirea.

Iar zânele lacurilor, şi pădurilor şi florilor şi a tot ceea ce este scris  în Cartea Vie a Vieţii, sunt aşa, mereu, sub Binecuvântarea Ei  şi a Lui, asemeni îngerilor.

De zâne trebuie doar să te bucuri, aşa cum te bucuri de Dumnezeu. Altminteri ele te pedepsesc învăţându-­te ce trebuie să faci.

Zânele – Gândul frumos al lui Dumnezeu plin de Iubire, pe care ÎL vedem doar cu ochi de copil. Iar natura fiind parte din Creaţie , în care El însuşi este cuprins, cele care ne însoţesc în cunoaştere sunt zânele. 

Ele nu ne spun nimic, doar se joacă cu noi, cântă cu noi, ne iau în dansurile lor vijelioase  ca o părere de adiere de crezi că armonia este nemişcare de la un capăt la celălalt al nemarginilor, tu plutind asemeni unui vis.

Sunt Iubire!

☼☼☼

http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm