La mulți ani Nicoleta- Nicolae !!!

La mulți ani Nicoleta- Nicolae, împreună cu toți cei dragi !

Vă doresc Darul gândurilor Bune, a mângâierilor și alinărilor sufletești!
Magia iubirii să devină Lege pe pământ !!! Fiecare o poate dărui din dulceața inimii lui devenind ghetuțele vieții cu care să pășiți prin lume.

Darul îmbrăţişării din inimă între oameni. Să ne deschidem inimile şi să trăim iubirea de la inimă la inimă, ca o rugăciune interioară, continuă.

Darul de a uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copacii, totul este intim legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele, viziunile fiecăruia. 

La mulți ani tuturor care zâmbesc copilăriei - cântecul inimii șoptindu-l în inima lumii! Darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru totdeauna.

Credința să înflorească în bucuria inimilor!

La mulți, mulți și binecuvântați ani!

Ziua  serbată la 6 decembrie, se mai numeşte şi Sân-Nicoară, Sfântul Neculai, Sfântul Niculae, Moş Nicolae, dar şi Crăciunul Copiilor. Dintre multele legende care-l privesc pe acest mare sfânt, cea mai populară este aceea a înzestrării fiicelor unui om foarte sărac, cărora le-a trimis săculeţi plini cu galbeni, pe horn, la adăpostul nopţii pentru a avea dotă de măritiș.

Mitologia noastră poate încă lumina misterele care ne acoperă trecutul.

In credința populară Sfântul Nicolae mai este cunoscut și sub numele de Sân-Nicoară, și stă alături de Tatăl Ceresc în această noapte. Sân-Nicoară are o misiune foarte importantă, anume aceea de a veghea Poarta dinspre Miazănoapte a Cerului, pe unde încearcă Soarele să se strecoare în ţinuturile neguroase, ca să lase lumea fără lumină şi căldură.

La strămoşii noştri, patru mari semizei, asemănători arhanghelilor creştini, vegheau pământul, patronând fiecare un răstimp al unei zile, un punct cardinal şi un anotimp. Ei apar şi în mitofolclorul românesc, ca duhuri, purtând, printre altele, numele de: Miez-de-Noapte, Zorilă, Nămiezul şi Murgilă. Nume rămase în frumoasele noastre basme.

La geto-daci, cel care veghea lumea de la miezul nopţii şi până în zori, care stăpânea Nordul şi Iarna, se numea  NIKARKES care se poate tălmăci cu mai multe tâlcuri:

 1. „Cel care îmboldeşte (porneşte) Frigul”; cf. rom. negură; a (se) înnegura; nuhăr ”nor”; a coase; (a da) ghes; alban. kashai ”ţesală”;

2. ”Ascuns (Adăpostit) în (de) Întuneric (Noapte)”; cf. rom. negru; negură; nuhăr; casă; alban. kishe ”biserică”.

3. ”Cel Pornit (Plecat) pe Întuneric; Cel Plecat din Noapte; Cel Plecat de la Miazănoapte”; cf. rom. negru; negură; nuhăr; latin. niger ”negru; întunecat”; rom. (a da) ghes.

O variantă a teonimului este NIGRI-NIANA ”Mai-Marele Întunericului (Nopţii); Domnul Negru” (cf. rom. Negru; negură; nuhăr; noian; nană; nene; nun), atestată ca localitate din Tracia, ce-şi va fi luat denumirea de la un templu omonim din negura timpurilor.

În tradițiile care au străbătut veacurile, Moș Nicolae apare pe un cal alb, trimitere la prima zăpadă care vine la începutul iernii. In această zi Moșul își scutură barba sură și începe să ningă. Iar dacă nu ninge înseamnă că Sfântul Nicolae a întinerit.

Când își scutură barba, începe a ninge zdravăn. Dacă vine zăpadă de ziua lui, atunci va fi iarnă grea, care va ţine până la ziua Sfântului Ion Botezătorul.

Când vine Sân-Nicoară pe cal alb, iarna va fi scurtă, iar dacă vine pe cal negru, va fi lungă şi grea. Alţii spun că, dimpotrivă, dacă vine pe cal alb, iarna va fi lungă, iar dacă vine pe cal negru, va fi scurtă.

Pe la Sfântul Nicolae, Constelaţiile Găinuşa şi Rariţele asfinţesc în acelaşi timp cu seara. Iarna începe la Sân-Nicoară şi se termină la sărbătoarea de Alexii. Se spune:

La Sân-Nicoară,
Neaua coboară.

Se crede că ajută văduvele, orfanii și fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor și salvează de la înec corăbierii, apără soldații pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. De ziua lui, se roagă oştenii la el, căci se spune că acest sfânt stă călare pe tun. 

Sân-Nicoară este şi ocrotitor al caselor, al militarilor, al marinarilor, dar şi al hoţilor şi tâlharilor! 

În Muscel se spune că „la Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiul în găoace”.

In alte regiuni fetele se aduna in ajunul sărbătorii pentru a face plăcinte, iar seara, la ora nouă fix, flăcăii năvălesc peste ele și petrecerea începe.

In zona rurală, în ziua de Sfântul Nicolae, feciorii se organizează în cete, își aleg gazda în casa căreia încep repetitiile pentru colinda de Crăciun și de Anul Nou.

Ca şi de Sfântul Andrei, în seara premergătoare sărbătorii de Sfântul Nicolae se pun crenguţe de măr, cais, zarzăr sau vişin în vase cu apă, şi vor înflori de Anul Nou. . În funcție de crenguța care a înflorit, se așteaptă recolta de fructe în noul an.

Dumnezeu şi cu Sfântul Nicolae stau la masă, văzuţi de oamenii curaţi în lumină mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori în această noapte.  

Ziua de Sân-Nicoară se ţine şi împotriva a tot soiul de boli şi a loviturilor.

 La acest sfânt se roagă fetele mari, ca să le dea noroc la măritiş.

Sărbătorii i se mai spune şi Crăciunul Copiilor, fiindcă Moş Nicolae este şi patronul celor mici şi le aduce daruri, dacă au fost cuminţi, pe care le pune noaptea în încălţămintea lor. Dacă nu au fost cuminţi, atunci le aduce o nuieluşă ce-i poartă numele, pe care părinţii le-o arată din când în când odraslelor, când se întrec cu năzbâtiile. Pentru Mos Nicolae este suficient sa se uite prin ferestre pentru a-și da seama daca un copil a fost cuminte sau nu.

Nuieluşa Sfântului Nicolae nu era deloc o glumă, cum este astăzi. 

O variantă a ei era „un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos”, cum îl descrie Ion Creangă în „Amintiri din copilărie” :
„şi părintele îi pune numele Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti... (...) Și a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce a învăţat peste săptămână; şi câte greşeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşală să-i ardă şcolarului câte un Sfânt Nicolai”.
 Cum se ştie, acel ”drăguţ de biciuşor” a fost inaugurat chiar de fata popii, ”Smărăndiţa, care a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mânile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dânsa”.

Etnologii precizează faptul că în cultura noastră nuielușa lui Moș Nicolae este fie o nuielușă de alun, fie una de măr.

 Dacă aceea de alun este asociată cu ideea de pedepsire a copiilor ce nu și-au ascultat părinții, cea de măr are o semnificație mai complexă. Cu alte cuvinte, dacă aceasta va înflori până la Crăciun, este o dovadă a faptului că Moș Nicolae l-a iertat pe cel ce nu a ascultat. Astfel, copilului respectiv i s-a trimis inițial o mustrare, o avertizare în direcția respectării unei conduite, după care i s-a „mijlocit" iertarea, întrucât Sfântul Nicolae este și blând totodată.

Mai ales în universul rural,  părinții și bunicii aveau obiceiul de a-i avertiza pe copii asupra nuielușei lui Moș Nicolae, care știe tot ce fac și le-o poate aduce în loc de daruri. De aici vine ideea nuielușei ca un mijloc de disciplinare a micuților, ce vor încerca să fie mai cuminți pentru a evita primirea ei.
Se spune că nuielușa  și demersul de pregătire a ghetuțelor pentru Moș Nicolae sunt niște adevărate metode de responsabilizare a copiilor, de conștientizare că faptele bune vor fi răsplătite, iar cele mai puțin bune vor fi sancționate.

Darurile aduse de Moș Nicolae sunt un simbol al generozității, al dorinței de a fi mai buni. 

Credințele ne sunt pline de înțelepciune și necesare pentru că izvorăsc dintr-o cunoaștere mult mai apropiată de natură și de Dumnezeu. Sunt ascunse în ele principii de comportament față de tot ceea ce suntem și tot ce ne înconjoară și e bun motiv să continuăm cu sfințenie o legătură atât de veche.

Depinde însă din ce perspectivă privim. Nuielușa este un simbol al verticalității în viață, pe care părinții au menirea să îi învețe pe copii. Spaimele nu ne aduc ascultare. 

Cred că ... este o nuielușă fermecată, nuielușă care înflorește în casa unde este dăruită, aducând bunăstare și armonie. Nuielușa de alun, dăruită este un semn de predestinare pentru a găsi un drum bun (e folosită și acum în radiestezie). Sau, pusă în apă, va înflori, ca toate gândurile bune! 

Ideea este să schimbăm temerile de până acum și să creăm o altă perspectivă care, pe noi ne cam lua cu fiori când venea Moșul (modern spus: creăm o altă hartă a creierului). Câți nu tremuram la gândul că știe toate cele .... și se ducea bucuria. Disciplina interioară se poate oferi cu înțelepciune și prin puterea exemplului. 

Zâmbiți și bucurați-vă de viață împreună cu cei dragi!

Să aveți o zi sfântă plină de bunătățile inimii împreună cu cei dragi !!!

Arhanghelii Mihail și Gavril

Așa i-a văzut, apoi pictat, în Biserica din Drăgănescu, părintele Arsenie Boca, pe cei doi prinți cerești ! Să ne fie de ajutor tuturor!

La mulți ani tuturor celor ocrotiți de arhangheli azi!
Bucurii celor pe care voi îi iubiți!

  Arhanghelul Mihail - Icoană împărătească la Mănăstirea Zamfira, pictat de Nicolaie Grigorescu

Arhanghelul Mihail

♦ Numele lui inseamna “cel care este asemenea lui Dumnezeu” sau “cel care seamana cu Dumnezeu”

♦ „Vara Arhanghelilor", care ţine o zi. Pe lângă aceasta, între Arhangheli şi Crăciun trebuie nesmintit să mai fie două patru zile senine şi călduroase, care se numesc vara iernii (Gherman 5, p. 141).

♦: Arhanghelul se serbează trei zile, în 8, 9 şi 10 noiembrie. Ziua prima este capul Arhanghelului, a doua mijlocul şi a treia coada Arhanghelului (Mangiuca, 1882, p. 31).
Este bine să ridice lumină , cei care iși serbează azi ziua, pentru a avea trecere ușoară.

♦ Arhanghelul Mihail este cel dintâi sfânt sfinţit de Dumnezeu, care i a stat de a dreapta (Pamfile, 1997, p. 189). Sf. Mihail ţine cheile raiului (Pamfile, 1997, p.201).

♦ Despre arhanghelul Mihail se crede că ar fi primul sfânt făcut de Dumnezeu. Cică ar fi fost mai întâi slugă la Diavol. Sfântul Petru l-a chemat să vină de partea cea bună, dar arhanghelul Mihail a refuzat, socotindu-se prea păcătos. Într-o zi se afla cu Diavolul la scaldă, iar Dumnezeu a îngheţat apa, să rămână Diavolul dedesubt şi să poată veni Mihail la el. Arhanghelul a început să zboare, dar Diavolul a spart gheaţa şi a încercat să-l prindă. Dumnezeu a poruncit sfântului Ilie să-l trăsnească pe Drac. Aşa a ajuns sfântul Mihail de-a dreapta lui Dumnezeu (Nicolau, p.61).

 ♦ Ca Sf. Mihail, nici un sfânt nu e aşa de puternic, căci lui i a dat Dumnezeu să poarte soarele şi luna. El face vara dând drumul soarelui mai pe sus, de e ziua mare, şi lunei mai pe jos, de e ziua mică şi noaptea mare. Sub mâna lui sunt toate vietăţile şi oamenii, atât cei vii, cât şi cei morţi. Toamna, când e ziua lui, atunci se desparte vara, şi el dă vietăţile în mâna lui Sf. Neculai de la poartă şi le hrăneşte pân la Iordan, ş atunci când sfinţeşte aghiazma şi bate preotul cu piciorul în piatră, piatra crapă şi toate vietăţile se împrăştie, merg iar la mâna Arhanghelului. De Arhanghel să aprinzi o lumânare la biserică, şi aceea luminează în veci, precum şi pentru cei spânzuraţi, înecaţi etc. (Niculiţă Voronca, II, p. 28).

♦ O zi de mare ajutor pentru morții fără lumină, pentru sinucigași sau osândiți, se poate aprinde o lumânare pentru ca ei să găsească mai ușor calea spre cer, să nu se chinuie în zone întunecate.

♦  Arhanghelul Mihail, care poartă o sabie, un scut, o creangă de curmal, în timp ce în mâna cealaltă poartă o lance sau un steag alb (eventual cu o cruce roșu-aprins peste fondul alb); de regulă, acesta poartă veșminte roșii. Misiunea specifică a Arhanghelului Mihail este de a-i distruge pe dușmanii adevăratei Biserici (de aici tema militară).

  ♦ Jandarmeria Română îi sărbătoreşte pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, aceştia fiind şi patronii spirituali ai Armei.  Motivul pentru care Jandarmeria Română i-a ales pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil să îi ocrotească, este faptul că cei doi conducători ai oștilor cerești sunt simboluri ale luptei împotriva răului.

♦ El este cel care, în momentul căderii unor îngeri a strigat: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”, restabilind ordinea şi, totodată, este unul dintre cei care i-au vestit lui Lot pieirea Sodomei şi Gomorei. Potrivit tradiției, la judecata de la sfârșitul chipului acestei lumi, morții vor învia la glasul trâmbiței sale.

♦Sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil datează din secolul al V-lea. La început, a fost o simplă aniversare a sfințirii unei biserici a Sfântului Mihail, aceasta fiind ridicată la termele lui Arcadius din Constantinopol.

Arhanghelul Gabriel/a, Gavriil

♦Numele de Gavriil provine din ebraică, însemnând "Omul lui Dumnezeu". O altă traducere ar fi "Dumnezeu este puternic". 

♦ Numele sau inseamna „Taria Lui Dumnezeu” si mai este cunoscut sub numele de Abruel, Jibril, Jiburili, Serafili.

♦În Cartea lui Enoh, arhanghelul Gabriel este considerat a fi Guvernatorul divin al Paradisului.
Numele lui divin semnifică în limba ebraică “Dumnezeu este puterea mea”, și  este numit mesager intre Dumnezeu si umanitate.

Arhanghelul Gabriel este cel de-al doilea în rang printre arhanghelii care se află înaintea lui Dumnezeu.

El i-a dictat lui Mohamed textul spiritual al Islamului,Coranul; in Cartea lui Daniel din Vechiul Testament se spune ca l-a ajutat pe Daniel sa inteleaga viziunile legate de viitor.

♦Arhanghelul Gabriel este reprezentat în veșminte albastre sau albe; poartă fie un crin (simbol al Maicii Domnului), o trâmbiță, o făclie, o creangă din rai dăruită lui de către Maica Domnului sau o lance în mâna dreaptă; adesea poartă o oglindă de jasp, pe care apare litera Χ - prima literă a numelui lui Hristos (Χριστος) în limba greacă) - în mâna stângă.

Uneori este reprezentat ţinând în mână o călimară şi o pană, simboluri ale rolului său de mesager divin. Alteori este reprezentat ţinând o cupă aurie care ne aminteşte de Sfântul Graal.

Părintele Arsenie Boca -a reprezentat ținând în mână o liră.

♦Arhanghelul Gabriel este Înger al Bunei Vestiri
Intervențiile sale sunt descrise în Biblie.
Arhanghelul Gabriel le-a vestit lui Ioachim și Anei nașterea Fecioarei Maria.
El i-a apărut bătrânului Zaharia pentru a-i anunța nașterea lui Ioan Botezătorul, al cărui mesaj era: „Pregătiți-vă, că Regatul lui Dumnezeu este aproape!”, Matei 3, 2.

♦Arhanghelul Gabriel apare de multe ori în viața Fecioarei Maria: atunci când ea era la templu, Dumnezeu îl trimitea pe arhanghelul Gabriel să-i aducă mană din Cer și să o învețe să citească; atunci când arhiereul intra în Sfânta Sfintelor îl vedea pe arhanghel vorbind cu Maria și se minuna.
Arhanghelul Gabriel i-a apărut Fecioarei Maria, în momentul Bunei Vestiri, pentru a-i anunța Nașterea Mântuitorului: „El va domni în casa lui Iacob în toate secolele, iar Regatul Său nu va avea sfârșit!”, Luca 1, 34, și faptul că ea este cea mai aleasă și binecuvântată dintre femei, tot el i-a apărut în vis lui Iosif pentru a-i explica această situație.
Tot el a anunțat-o când se va duce la Fiul ei mult iubit: în timp ce Maria se ruga, iată că a apărut înaintea ei arhanghelul Gabriel, avea în mână o ramură de finic și i-a spus: „Pregătește-te, căci peste trei zile Fiul Tău și Dumnezeul nostru va veni să te ia la Cer”.

♦Pentru că arhanghelul Gabriel este vestitor al Venirii lui Mesia pe Pământ, tot el este cel care va suna din corn pentru a anunța a Doua Venire a Mântuitorului pe Pământ.

Arhanghelul Gabriel este considerat patronul sfânt al telecomunicațiilor.

♦În cadrul tradiției creștine, arhanghelul Gabriel este considerat Îngerul Păzitor al lui Iisus Christos în perioada întrupării Sale pe Pământ.
El I-a apărut lui Iisus în Grădina Ghetsimani, pentru a-L sprijini în teribilul moment al cunoașterii cu anticipație a calvarului ce urma sa se producă.

♦Arhanghelul Gabriel este intruchipat ca femeie in unele carti de specialitate, in timp ce in altele are infatisare masculina. Alaturi de Mihail, numele lui Gabriel este mentionat in Vechiul Testament. El este considerat un Arhanghel puternic, care ii ajuta pe mesageri (scriitori, profesori si ziaristi).

 ♦Arhanghelul Gabriel a dus mesajul Elisabetei si Fecioarei Maria ca vor naste pe Ioan Botezatorul, respectiv pe IIsus. De aceea,  poti cere ajutorul arhanghelului Gabriel daca vrei sa concepi sau sa adopti un copil.

♦Arhanghel Gavriil mai are și alte zile de cinstire. Prăznuirea Arh. Gavriil din 13 iulie este una cu totul specială. Sărbătoarea a fost introdusă în secolul al IX-lea, cu ocazia sfințirii unei biserici cu hramul Sfântului Arhanghel Gavriil, în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol. Bucuria acestui mare eveniment și evlavia constantinopolitanilor față de Sfântul Arhanghel au făcut ca Iosif Imnograful să alcătuiască o rânduială de slujbă, în cinstea acestei zile.

♦„Fie ca Sfântul Arhanghel Mihail să fie și să rămână mereu
în dreapta trupului și a ființei mele.

Fie ca Sfântul Arhanghel Gabriel să fie și să rămână mereu
în stânga trupului și a ființei mele.

Fie ca Sfântul Arhanghel Uriel să fie și să rămână mereu
în fața trupului și a ființei mele.

Fie ca Sfântul Arhanghel Rafael să fie și să rămână mereu
în spatele trupului meu și a ființei mele.

Fie ca Preasfânta Prezență a Duhului lui Dumnezeu
să fie și să rămână mereu
deasupra capului și a ființei mele”.

Aceasta este acea populară rugăciune care se indică să fie rostită de trei ori cu fermitate și cu credință deplină înainte de a adormi.

♦ Numele tuturor arhanghelilor , cu doua exceptii,se termina cu particula “EL” sau “IL”, care inseamna “al lui Dumnezeu”, “de la Dumnezeu”, iar prima parte a numelui arhangelului are intelesul “specializarii” sale. Arhanghelii au capacitatea de a fi in mai multe locuri in acelasi timp, deci nu ar trebui sa te gandești ca  au altceva mai bun de facut decat sa te asculte pe tine. Ei sunt nelimitati in timp si spatiu; pot fi in acelasi timp alaturi de fiecare om care ii invoca !

♦Chipurile celor doi Arhangheli sunt pictate pe ușile altarelor bisericești – Sfântul Mihail este pictat pe ușa din nord, iar Sfântul Gavriil pe cea din sud. Sfântul Arhanghel Mihail este zugrăvit în chip de oștean cu mantie, având în mână o sabie, semnul puterii, dreptății și judecății dumnezeiești. 

Sfântul Gavriil este pictat în haine de diacon cu stihar și orar, purtând în mână o floare de crin alb, ca simbol al purității, al bucuriei și binecuvântării, pentru că el aduce omenirii vestea întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Înălțarea Domnului

Între Praznicele  Împărăteşti cu dată variabilă, legată de Paşti, este şi sărbătoarea Înălţării la cer a Domnului. 

În această zi, oamenii  schimbă salutul cu „Hristos s-a înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”. Este sărbătoarea în care Biserica face amintire în fiecare an de ultimul eveniment din viaţa pământeană a Mântuitorului. Se spune ca după Inviere, Iisus s-a mai arătat o dată ucenicilor, pe Muntele Măslinilor, încredințându-i de puterea Sa. El a mâncat alături de ucenici, așa cum făcuse odinioară. După 10 zile, de Rusalii, Duhul Sfânt avea să se pogoare.

 Potrivit Evangheliei lui Luca ( 24, 42) Iisus le-a dat ucenicilor ultimele învăţături, a mâncat alături de ei „o bucată de peşte fript şi o bucăţică dintr-un fagure de miere”, convingându-i că nu s-au întâlnit cu o nălucă.

Sărbătoarea cade întotdeauna la 40 de zile după Înviere, și se serbează mereu în joia săptămănii a şasea după Paşti. Deşi sărbătoarea are o bază biblică şi s-a prăznuit de timpuriu, mărturii scrise despre existenţa ei sunt doar din secolele III - IV. Constituţiile Apostolice o menţionează ca pe una dintre cele mai vechi sărbători. 

După unele mărturii istorice, ea se prăznuia  odată cu Cincizecimea, sau Rusaliile, la 50 de zile de la Înviere. Începând cu secolul al IV-lea, o serie de Sfinţi Părinţi fac referire la această sărbătoare, prin predici sau cuvântări ţinute cu această ocazie: Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Sf. Atanasie al Alexandriei şi Sf. Grigorie de Nissa, ca şi Socrate. Fericitul Augustin (sec. V) arată că în vremea lui  era generalizată şi serbată la 40 de zile după Înviere, în toată lumea creştină.

 Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor" din anul 332 menţionează pentru prima oară sărbătoarea Înălţării Domnului. Din scrierile acestuia, putem deduce faptul că Înălţarea Domnului se ţinea în aceeaşi zi cu Rusaliile, la 50 de zile după Înviere.

Abia la sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea, sărbătoarea Înălţării Domnului s-a sărbătorit în altă zi decât Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile), şi anume, la 40 de zile după Înviere. Această dată a rămas până în ziua de astăzi neschimbată.

Sărbătoarea a căpătat o importanţă deosebită după ce Sf. Împărăteasă Elena, mama Sf. Constantin cel Mare, a construit o biserică măreaţă pe muntele Măslinilor, de unde se înălţase Domnul şi unde sărbătoarea se prăznuia cu mare fast, asa cum se face şi astăzi.

 În urma hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din anii 1999 şi 2001, Înălţarea Domnului a fost consfinţită că Zi a Eroilor. În această zi, bisericile româneşti din ţară şi din străinătate sărbătoresc pe toţi eroii români care au căzut pe câmpul de lupta pentru credinţă, dreptate, întregirea neamului sau apărarea ţării.

În credinţa populară, această sărbătoare se mai numeşte şi Ispas sau Paştele Cailor, după numele personajului mitic cu acelaşi nume sau de la cuvântul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mântuitorul, după unele opinii.

 Legenda spune că Ispas a asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer, fiind martor ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate. El era un om bun şi vesel şi, de aceea, la praznicul Înălţării Domnului este bine ca oamenii să-i urmeze exemplul: să fie bine dispuşi, să evite supărările şi să nu-şi facă necazuri unul altuia.

 Sărbătoarea Înălţării este o zi de împăcare, de reconciliere cu rudele şi prietenii în comunitatea în care au domnit resentimentele. În familia care respectă aceste tradiţii va domina veselia, iar necazurile şi ghinioanele se vor îndepărta de gospodăria respectivă.

Nu trebuie să ne certăm cu nimeni în ziua praznicului şi nu trebuie să încurajăm resentimentele. 

Dacă respectăm această datină, moştenită din moşi-strămoşi, duşmanii nu vor avea putere asupra noastră şi vom fi mai sănătoşi tot anul.

De Înălțarea Domnului sau Ispas abundă obiceiurile și pracicile magice legate de cultul morțior. Se fac pomeni, sufletele morților care plutesc în aer sunt ospătate, se împodobesc mormintele cu flori, frunze și ramuri de paltin.  Pe lângă pomeni, de Înălțare oamenii împart pâine caldă, brânză, ceapă verde lapte dulce, fiert cu păsat şi rachiu. Această zi este ultima zi din an în care se mai pot roşi ouă.

Tradiția legată de Înălțarea Domnului, Paștele Cailor sau Ispas amintesc de sufletele morților care se pot rătăci, după ce și-au părăsit mormintele. Iar rămânând pe pământ, ele se transformă în moroi sau strigoi care provoacă pagube animalelor. De aceea, de Ispas, casele şi mormintele cimitirului sunt împodobite cu crengi de pom tânăr (paltin, nuc), iar la ferestre se pun frunze de leuştean, despre care se crede că ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Toate aceste practici au menirea de a înlătura strigoii și de a proteja casa și animalele de vrăji.

În unele localităţi din Transilvania şi din Argeş, fetele şi flăcăii merg noaptea, în ajunul sărbătorii Înălţării Domnului în alunişuri, să culeagă flori de alun, care înfloresc şi se scutură în zorii aceleiaşi zile. Se spune că aceste flori au puteri magice şi trebuie păstrate alături de busuiocul sfinţit la Bobotează. 

Împlinirea ritualului aduce sporul în gospodărie, menţine armonia şi dragostea în familiile care păstrează aceste obiceiuri.  In alte zone, fetele și feciorii se duc în pădure să culeagă frunze de alun cu care fac vrăji de dragoste sau pentru a le folosi ca plante tămăduitoare.

  Cerurile sunt deschise de la Paști până la Înălțare, iar cei care mor în această perioadă nu mai trec prin Judecata de Apoi și ajung direct în Rai.

De Ispas, oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. Pentru farmacia casei, se culeg florile, frunzele şi ramurile unor plante apotropice ( protectoare). Se crede că paltinul, nucul, alunul şi leuşteanul au puteri vindecătoare, dacă sunt culese în ziua marelui praznic.

Și vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi ferite de vrăjitorii. De asemenea, la Înălţare, se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: "Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!".

 În tradiţia populară, gospodarii trebuie să împodobească ferestrele casei cu frunze de leuştean.

  Această datină îi apără pe gospodari şi animalele lor de tracţiune de efectele vrăjilor şi de spiritele rele, cu rol protector împotriva pagubei şi a bolilor pe parcursul anului.

 Gospodina casei atinge cu o legătură de leuştean (asemănătoare sorcovei) pe fiecare membru al familiei şi fiecare animal în parte, urându-le să fie apărați de orice rău. Se spune că de-a lungul timpului, ritualul a avut efecte spectaculoase. În gospodăria respectivă a fost alungată boala, paguba şi s-a păstrat sporul laptelui şi al banilor.

Semănăturile trebuie să se încheie până în ziua de Ispas. În gospodăriile unde nu se respectă obiceiul şi se mai seamănă şi după ziua de Ispas, culturile respective nu vor da roade.

La Înălţarea Domnului, pentru ca paguba să ocolească o gospodărie, nu înstrăinăm nici un obiect din ea și nu se împrumută bani.

Sfinte Ritualuri , Tradiții- Datini Străbune, 

toate să vă aducă binecuvântările armoniei și înțelepciunii, sănătate și prosperitate !!!

„Hristos s-a înălţat!”

Despre neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu

Textul pe care îl veți citi face parte din cartea” Ne vorbește Părintele Cleopa”- Editura Episcopiei Romanului 1998. Este cutremurător și, mulți trec repede peste el, pentru că ar trebui să se înțeleagă pe ei, atitudinile lor. Cei mai mulți oameni, aleg să fugă de stările lor, dușmănind, vorbind de rău-judecând pe alții, trăind așa, mult mai puternic, propriile traume. 

Este o învățătură de mare ajutor tuturor.

„Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-şi vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la coşniţe, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păgân, care omorâse mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă.

Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.

Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de creştini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte.

Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine.

Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.

Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu.

Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:

Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?

Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”

Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine.

Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine.

„Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, având viaţă sfântă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi vândă coşniţele, că era cale de trei zile.

Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.

– Blagosloveşte, părinte!

– Domnul, fiule, să te blagoslovească!

– Unde mergi, părinte?

– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.

Ei vindeau coşniţele şi cumpărau pâine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie.

– Părinte, eu tot la Alexandria merg.

– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum!

După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:

– Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, când merg pe drum, să se roage.

– Aşa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!

– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurământul!

– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Şi au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coşniţele şi mergeau tăcând.Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri:

– Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi!

Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, decât numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi când ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face mare bine. Picioarele se înfierbântă groaznic din cauza nisipului şi a pietrelor.

Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, şi alţi mari sihaştri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit şi i-au pus la masă.

Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.

Călugării au mâncat, au muţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi.

Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut şi se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”.

Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut şi se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de câteva luni.

Dimineaţa, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis.

Bătrânul a văzut şi zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbeşti, căci calci jurământul!”

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a ieşit în cale un gospodar:

– Părinţilor, nu mai puteţi merge de-acum, că este soare şi este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi câteva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi!

Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s-a dus înapoi şi fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine şi câinele a sărit în sus şi a murit.

Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; şi când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul!

Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce şi a început a arunca în biserică.

Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”.

Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineaţă, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac şi le-a dat. Apoi i-a întrebat.

– De ce plângeţi?

– Ieri au îngropat-o pe mama!

– Dar tată aveţi?

– Tata a murit anul trecut.

Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi şi dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oraş.

Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă.

Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, şi numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, şi s-a speriat când a văzut.

Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat:

– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti!

– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?

– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!

– Dar ce-am făcut, părinte, rău?

– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă?

– Şi ce zici, părinte?

– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

– Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.

Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de dânşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.

A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.

Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bătrânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hoţ, că a furat blidul!

– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?

– Bună treabă am făcut şi acolo.

– Cum, ai omorât copilul şi zici că bună treabă ai făcut?

– Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul? Acela a fost zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părinţii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult şi, prin plânsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?

– Şi acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muşte şi mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia!

Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omorât câinele mai înainte, să n-o muşte pe stăpână. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat?

– Şi acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat.

Epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”

Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”

– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?

– Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică şi râdeau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo!

Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei?

– Ba mi-a fost mai milă ca ţie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei.

După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi.

Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!

– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncă de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viaţa în casa aceasta”.

Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi când vor veni şi vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie şi nu va mai muri nevasta la primul copil.

Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:

– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce eşti tu?

– Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!

– Eu mă rog de câţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt adânc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ţi s-au părut că sunt rele; că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi câte am făcut. Dar ele au fost toate foarte bune  şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor!

Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! 

Tu ai zis că rău am făcut şi eu numai bine am făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice ai vedea să zici: 

Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot ştii judecăţile Lui!

Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.

Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin”. Părintele Cleopa

Dintotdeauna, duhovnicii neamului nostru, au fost mari  îndrumători ai Sufletului și, ne-au dăruit învățăminte pe care le regăsim, îmbrăcate în alte forme, în terapiile actuale, care însă nu au încărcătura Credinței, ci doar explică beneficitatea unei meditații, a unui comportament. 

Nu cred că există om care să nu aibă o suferință sufletească, ca o rană vie. Iar judecata asupra lumii o facem, uneori, pentru a scăpa din chingile propriei suferințe. Judec familia altuia pentru că am eu însămi probleme în familie, pentru că mi se pare că alții au prea multe și a ai mei, nu; judec comportamentul altuia pentru că însămi ascund o traumă, cel mai adesea, nemulțumirea fiind adresată direct lui Dumnezeu, și asupra oamenilor. 

Uneori, tocmai aceste aspecte determină aflarea căii credinței, a înțelepciunii și a nu arunca cu piatra, pentru a învăța să o ridici de propria inimă. Fiecare am venit pentru a învăța să ne stăpânim judecata asupra semenului pentru că pe noi înșine ne judecăm, judecăm propriul Suflet și, ne îndepărtăm de ocrotirea lui Dumnezeu.

Învățăturile părintelui Cleopa sunt cele mai puternice terapii contemporane. Orice judecăm în afara noastră, fie că ne privește direct, fie că doar auzim de la alții, e o altă fațetă a Sufletului nostru pe care noi înșine îl chinuim. Sufletul este parte din inima lui Dumnezeu, pe care nu o lăsăm să ne cuprindă în dulceața ei pentru că noi suntem ocupați cu suferințele, cu judecățile noastre asupra a ceea ce nu știm. Așa creăm o realitate personală, plină de nemulțumiri care ne îndepărtează de credință, oricâte biserici am colinda. „De ce nu-l lovește Dumnezeu pe ăla?!” – vrei să-I spui tu Lui ce să facă?! Se pare că da, dar, ți-ai otrăvit așa propriile zile.

Oare știm de ce se întâmplă nedreptățile din jur?! Orientalii vorbesc de Karmă, noi, am ales să spunem „Judecata lui Dumnezeu” dar, judecând noi mai întâi. Ne lipsește înțelepciunea vederii duhovnicești dar, o aplicăm pe a noastră personală.

,,Doamne, întoarce-i la bunătate și rugăciune, pe toți vrăjmașii mei. Amin!” sau ,,Doamne, întoarce la echilibru și armonie, frica, spaima din mine. Mulțumesc! Amin”. Pentru că dușmanii sunt stările, judecățile proprii, interioare, cărora le dăruim din timpul și energia nostră, pierzând legătura cu Dumnezeu, deoarece nu ne gândim la EL în asemenea momente.

https://dor-danaela.blogspot.com/2015/12/rugati-va-pentru-dusmanii-vostri.html

A nu judeca după cum ni se pare nouă este un aspect. Al doilea: îngerul știa ce face, noi nu știm de ce acționăm așa cum o facem uneori.

Trauma nu este numai a celor loviți, ci, rămâne și în cel care a provocat-o. Rămâne ca durere, spaimă, frică. Uneori ne judecăm atât de cumplit încât mulți ajung cei mai feroci judecători ai altora, pentru a scăpa de propriile remușcări. Sau caută Iertarea. Nu numai a celuilalt, ci, puterea de a se ierta singur. Este cea mai dureroasă, uman dureroasă, cale a credinței spre Dumnezeu, personală, de multe ori, mult mai dificilă. Nu poți înțelege, nu poți ști ce înseamnă căința și apoi iertarea, care te va elibera pe tine chiar dacă pari cel mai mare păcătos în ochii altora sau te chinui să înțelegi de ce tocmai tu, a trebuit să lovești, să jignești, să furi, să înșeli, chiar și să omori. 

Dacă nu știați de la început că este Înger cel care face toate acestea , cum ar fi fost „judecata” voastră?!

Pe cine chinuim prin judecățile noastre? Sufletul din noi, parte din inima lui Dumnezeu, implicit pe El înșuși. A da o cană de apă, o bucată de pâine sau o mângâiere celui care poate părea cel mai mare păcătos, poate vindeca multe răni personale dar și ale umanității.

Dumnezeu acționează prin oameni, fie că ești victimă sau călău. Întotdeauna Dumnezeu mai dă o șansă: pierzi totul dar, asemeni lui Iov, nu te dezici de Dumnezeu, nu îți înnegrești Sufletul.

Când te rogi pentru alții, te rogi implicit pentru tine. Când dorești ceva altora acea dorință este de a te izbăvi tu singur, pe tine. Nu judecăm decât stările noastre pe care le atragem din exterior, amplificându-le cu cât le păstrăm în noi. Ridicăm piatra cu mare ușurință. 

Rolul ÎNGERULUI este cel mai ingrat iar, aici, pe pământ, toți avem Îngerul în Suflet. Dar am uitat și atunci când greșim, nu știm că suntem unelte ale Înțelepciunii lui Dumnezeu, că determinăm pe alții să se îndrepte făcând efortul Iertării. Iar chinul Sufletului care greșește poate fi mai mare decât al celor care judecă. Și, nu oricine are Puterea de a accepta acest rol. Duhovnicii acordă Iertarea (supunându-te la canoane). Mulți însă nu cred că pot fi iertați, nu cred că Dumnezeu este Iubire și Iertare.

Pe unii îi „chinuie” greșelile altora pentru a le lăsa pe ale lor deoparte. Murdărind așa propriul Suflet. Cel care nu iartă, este Spiritul și nu Sufletul. Spiritul este impersonal și rece, Spiritul se mânie, are frustrări, furii. Iar pe Planetă 80% sunt doar spirite. Cei cu suflet sunt 20%, iar cei care au Sufletul treaz sunt foarte, foarte puțini. Dar din ce în ce mai mulți înțeleg că salvarea este prin Suflet pentru a-l adora pe Dumnezeu.

Vocea Sufletului este senzația acea mică, emoția care ne aduce lacrima Iubirii, a Iertării și a Înțelepciunii.

„Lumea este Creația ta” – ea reflectă gândurile tale, stările tale. Uită-te în tine și în jur. Uită-te mai întâi în tine și apoi în jur. Nu este nici o diferență. Este atât de înfricoșător încât lăsăm Spiritul să ne „ajute”. Și o face cum a învățat până acum, fiind el însuși nefericit. Pentru că un Spirit nu are decât rațiune, și va judeca (trăi) doar în conformitate cu conceptele primite ca învățături bazate pe spaime, frici, mânii, pe nemulțumiri, frustrări, toate devenind depresii. Asta e starea Spiritului care de mult, a fost disociat (intenționat) de Suflet. Ăsta este chinul omului dar poate fi și salvarea lui. Motivele sunt multe, pentru care Sufletul nu este în om, ci doar alături de el, în preajma lui.

Cei care au Suflet, dar nu sunt conștienți, sunt neconformiști, nu se supun „ordinii”, caută mereu să reformuleze realitatea așa cum o percep dar neștiind cum să o facă. De multe ori rolul lor este ingrat pentru ei dar și greu de suportat de cei din jur.

Fiecare avem „păcate” (lecții) de învățat. Uitându-ne la alții nu ne vom rezolva propriile probleme, noi nu vom fi fericiți. Vom judeca, vom fi nemulțumiți până o boală ne salvează sau până când înțelegem ce rău ne facem nouă și implicit celor dragi, care de cele mai multe ori preluând învățăturile, stările noastre, sunt copii ale Spiritului și nu ale Sufletului nostru. Vor încerca și ei să se debaraseze de traume. Dar îi putem ajuta eliberând din noi ceea ce ne ține, prizonieri.

Fiecare putem părea cei mai mari păcătoși în ochii altora. Când ți se arată asta, lucrează cu starea respectivă pentru că dacă nu o ai la vedere, cineva a văzut-o și Îngerul din tine a vorbit cu Îngerul din acea persoană ca, amândoi, să vă vindecați. Noi nu vedem asta, dar putem înțelege și, rezultatele vor fi pe măsură.

Suferim pentru că altuia ni se pare că i s-a făcut o nedreptate. E doar părerea, judecata noastră. Nu știm cu adevărat de ce se întâmplă asta. Ce Lege a lui Dumnezeu, a Universului se aplică. Iar judecăm direct pe Dumnezeu. Da, putem spune o Rugă pentru liniștea acelei ființe. E de ajutor și pentru noi, pentru a scăpa de starea interioară.

A crede în Dumnezeu este a fi atent în fiecare clipă la atitudinea ta interioară! Cel mai dificil lucru, pentru că mereu se interpune Spiritul care vrea judecata lui și Dumnezeu este alungat. Iar toate, le trăim doar în noi. Cheamă-ți Sufletul, adu Sufletul în tine și vei schimba totul.