Taina SFINTEI CRUCI

 

Crucea se poate vedea în esența ei, doar cu sufletul. Cuvintele părintelui Daniil de la Rarău sunt răscolitoare. Am selectat doar câteva, dar vă invit să citiți caietele părintelui.

,, Taina Sfintei Cruci e una si poate cea mai cutremuratoare, cea mai infricosata din toate tainele pe care le pastreaza Biserica; Taina revelatiei si a binecuvantarii.
                                       E taina nasterii a doua.
Ea e una din acele taine fundamentale ale vietii noastre, tot atat de reala si de acelasi gen ca si zamislirea si nasterea trupeasca, ca si viata, sufletul, gandirea...
Crucea este fata descoperita a Logosului, adica taina si esenta Lui, inima Sa.
Crucea este maximul descoperirii dumnezeiesti. Revelatia in punctul ei suprem.
Crucea pentru noi , mai intai de toate, este semnul ,, darului pocaintei'', al pocaintei sub har, pocainta rodnica.Ea este astfel contemplarea reala, actuala si creatoare a contradictiei, a opozitiei, a conflictului tragic dintre ceea ce am fost si cea ce trebuie sa fim, dintre trecut si viitor, actualizarea trecutului de care iti dai seama si a viitorului pe care il intrezaresti si il doresti.
Altminteri spus, Crucea pentru noi este acceptare de sine, semnul drept al biruintei de sine.
Totul este faurit prin Cruce, totul este o prefigurare a Crucii.
Crucea este temeiul Lumilor, noi insine suntem facuti in cruce.
                         Crucea este taina lumii.

Căderea omului este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii adica neputinta de a pricepe rostul si trebuinta jertfei noastre proprii, de a pricepe Sfanta Dragoste care duce in chip minunat la Sfânta Cruce, e inima Crucii.
Dar aceasta nepricepere tragica duce fara voia noastra tot la o Cruce, la crucificarea lui Dumnezeu de catre om, la prisosul de dragoste al Lui, la intalnirea cu Crucea Lui; omul cazut, tagaduitor s-a asezat de-a curmezisul lui Dumnezeu si naste Crucea pe care voia sa o nimiceasca, sa o abata, sa o tagaduiasca.
Șapte cercuri de lumină închid in inima lor Sfânta Jertfă. Pecetia octavă.

Care este temeiul si trainicia acestei taine de smerenie? Slava Hristosului rastignit.
Iar aceasta slava ce este? Preacinstita si de -viata -purtatoarea Sfanta Cruce.
Crucea suita si vazuta in lumina Invierii. Inaltarea ei cereasca in semn de putere, semnul Sfintei Slabiuciuni a Marelui si Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dainuiesc si se izbavesc si se indumnezeiesc.
Crucea este taria Dragostei dumnezeiesti care se daruie pururea pre sine ca sa preschimbe Lumea.
Crucea este sabia Golgotei infipta in plinul Pamantului, ca sa sfinteasca si sa straluceasca pre toti si pre toate.
Crucea este mai intai semn al lui Hristos, apoi este simbol al Tainelor dumnezeiesti, adica chip al Duhului Sfant.
Ca semn, care mai intai se face cunoscut el insusi, ea e o vadire, asa cum este Semnul Logosului Rastignit si in acelasi timp ne face sa cunoastem inca altceva: miscarea si lucrarea harica a Dumnezeirii, Taina cea din veac si de Ingeri nestiuta, actiunea mantuitoare a lumii, in vesnicie.
Crucea ca icoana a icoanelor, ca simbol suprem este izvorul intregului dinamism a Duhului Sfant in Biserica. Fata cinstitei si de-viata -facatoarei Cruci este aceasta icoana preaslavita a Duhului Sfant.

               ,,Chipul Sfintei Cruci'' este locul de aratare al Sfantului Duh.
Crucea este o invatatura de taina in act .Trairea vietii interioare a Crucii ne da sensul trairii duhovnicesti, trairii celei negraite a mantuirii, ca un fel de gustare anticipata a vesniciei.
Crucea este materializarea Cuvantului, patrunderea in lume a Logosului, urzeala Arhetipului.
Crucea rezuma in ea toata drama mantuitoare a Fapturii.
Crucea este Sfanta Patima, adica pasiune transfigurata, patima, impatimire si suferinta omeneasca si de pacat, trecute prin taina ,, Schimbarii la fata''. adica ,,pasiune'' prefacuta, sublimata prin incandescenta harului.
Aceste este talcul si secretul Crucii: in inima slabiciunii si a mortii sta dumnezeiasca Viata, biruitoare, izbucnitoare, transfiguratoare.
Faci semnul Crucii? Fa-l bine. Nici un gest stangaci ( neimplinit), grabit, care sa nu aiba rost si inteles. Deloc! Un semn de cruce , cu adevarat linistit, larg , de la frunte la piept, dintr-un umar la celalat umar.
Simti cum acest gest te cuprinde, te imbratiseaza, te invaluie, te acopera? 

Reculege-te in el: Aduna-ti un acest semn toate gandurile si toata inima si toate simturile.

Vei simti cat de mult el te patrunde cu totul, trup si suflet; cum el pune stapinire pe tine, te umple de har, te sfinteste.
Pentru ce? El e semnul Totului, semnul Rascumpararii. Pe Cruce, IIsus a mantuit omenirea intreaga; prin ea a sfintit pe toti oamenii, pana in cele mai adanci ale fiintei lor.
Cugeta cand faci semnul Crucii. Printre simboale, nici unul nu este mai sfant. Fa-o bine: incet, larg, cu atentie. Ea va invalui astfel toata viata ta launtrica, si din afara, ganduri, si vointa ( doririi), inima si simtirea, totul. Ea ti-o va intari, o va insemna, o va sfinti prin puterea lui Hristos, in numele lui Dumnezeu celui in Trei Ipostasuri, Triunitatea Sfanta, Sfanta Troita.
Incepi, suind in sus, din Sion. Pui semnul treimic al degetelor pe cerul fruntii. Pecetluind trezia, e capul, mintea, creatiunea, locul Tatalui pe care l-ai aflat. Urmezi mai departe, inchinandu-te cu gand smerit, ca sa treci gingas , peste Ierusalimul cel tainic al inimii. Din inaltimea spanzurata a Golgotei, Domnul, cu fata la rasarit, avea semnul templier al Sfintei Sfintelor in stanga, in dreptul inimii.
Te opresti in brau, incinsoarea dreptatii si infranarea. Pana aci e domnia lamurita a constiintei. Partea de sus e latura functiunilor nobile si sacre ale fiintei, ce se despart prin gingasa stravazime a praporului. 

Cea de a doua pecetie a semnului Crucii o asezi aci, deasupra acestui firmament vital.
Lepadandu-te de ce este in jos, cele ale noptii maruntaielor, patimilor si ale intregului trebuintelor trupesti,-din toata lumina, nu a unei tagaduiri, ci a unei depasiri- intorci cu mana semnul intr-o bucla de rasturnare, de convertire totala. Sfanta Matanie a semnului Crucii a luat sfarsit in centrul solar al Rastignirilor; locul Capatanii este al Fiului lui Dumnezeu, Dar Crucea suie deasupra lui. Si niciodata semnul Crucii nu a scapat mai jos.

Semnul acesta, acest semn de moarte si de deznadejde, ajunge sa treaca peste trupul meu, facut de gestul meu,si parca sa-mi spuna ca si eu sunt sortit, daruit suferintei, fie ea si nedreapta, si prin aceasta ca eu primesc aceasta suferinta si o voiesc in chip liber, Taina, si inca taina care merge sa se adune cu cealalta taina.

                Crucea e inima de foc a viziunii dumnezeiesti.
               Crucea e punctul de sprijin al vesniciei noastre.

Mai intai de toate Crucea e semnul apoteozei crestine. Rasturnat de ceea ce pare ea, nu e semnul umilintei, si al contradictiei, ci al slavei si al pacii, al armoniei crestine.
Si mai presus de toate e semnul puterii, al puterii dumnezeiesti, cea mai grozava arma data de Dumnezeu noua.
Crucea ortodoxa e o cruce iconografica, crucea lui Hristos. Adica crucea implinita prin Schimbarea la Fata, prin Rastignire, prin Inviere, prin Inaltare si Apoteoza.
Crucea e o uriasa carte a nevazutului si a tainei. E chiar marea carte a Vietii...
Semnul Crucii e primul gest de marturie a crestinului, infipt in el din copilarie.
Facand semnul Crucii ne asezam in randurile luptatorilor lui Hristos, nevazuta Cruciada a Lumii, care se implineste in numele Sfintei Troite.
Crucea fizica care este printre noi e cristalizarea miscarii spirituale in noi, a lucrarii dumnezeiesti.
Aflarea virtutilor ascetice ale semnelor Crucii, pentru a ne rupe din pacat , din josniciile si serpuirile iubirii de sine.
Lucrarea ei e purificatoare , inradacinand sufletul in Credinta si adevarul dumnezeiesc.
Crucea este dezvaluirea rascumpararii, e un semn apocaliptic, adica simbolica ei vadeste ceea ce se poate cuprinde in chip launtric din spiritualitate.Ea e astfel un semn de glorie, de slava.
Realismul indraznet si brutal al Crucii si fata salbatica si cruda, feroce a Crucii.

Un om, un trup de om frant in moarte, batut in patru piroane, spart in plinul inimii de lance si vargat de dungile bicelor, plin de broboanele sudorilor de sange, manjit de sange, aceasta culme hada a Suferintei spanzurata in agonie, zugravita intre patru spaime apocaliptice, patru fiare, patru vartejuri de abis metafizic, patru gauri in neant, cele patru Fapturi din fata Tronului, cele patru Fapturi care poarta un fapt.

Faptul Rastignirii. Crucea - scandal, groaza si slabiciune.
Hristos integraza pe om in demnitatea lui primordiala, refacandu-l: imparat, preot si profet.
Il restabileste in demnitatea Crucii.
                            Aflarea locului inimii e descoperirea Imperiului.
Aceasta e distanta de la cer la pamant, dintre inger si dobitoc.
Trezia si taierea voii.
Introducerea mintii in inima.
Viata duhovniceasca isi are izvorul in Sfintele Taine.
Pentru a ne uni cu Hristos va trebui sa trecem prin toate cate a trecut EL.
Va trebui sa schimbam insa ordinea. Noi vom incepe de unde EL a terminat si terminand noi unde EL a inceput.
EL S-a coborat pe Sine ca sa ne inaltam noi. In fata noastra staruie acelasi drum, dar in timp ce EL coboara, noi sa urcam.
Ca si pe o scara, ultima treapta a LUI e prima pentru noi''. 

,,TAINA SFINTEI CRUCI'' - Caietele Preacuviosului Părinte DANIIL da la Rarău ( Sandu Tudor)

Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului - Povestea unui mister, un cântec de rază

O poveste fascinantă despre Imnul la Rugul Aprins Acatist al Maicii Domnului am citit acum mulți ani, în Revista Lumea Misterelor. O poveste, o taină*.

 În Obcinele Bucovinei, trăia retrasă, doamna Melania C. una din frumusețile Bucureștiului interbelic, care a fascinat cu frumusețea și eleganța sa, pe toți cei din jur: membri ai Casei regale, politicieni, gazetari, ofițeri… Pe cei asupra cărora privirea ei poposea, nu o mai uitau. 

 Intr-o căsuță dată cu var alb, cu o grădină plină de flori în mijlocul căreia trona un nuc imens, trăia dna Melania cu „ochii de icoană”, acum cu o altă eleganță, care-ți copleșea, duios și răvășitor, inima. Ochi curați care priveau direct în suflet. Simțeai că ești ca o carte pe care ea o știa citi. 

 Eu nu am cunoscut-o. Citind articolul parcă eram acolo, în livada de basm. Simțeam mireasma florilor, auzeam zumzetul molcom al gâzuțelor, foșnetul ierbii și a frunzelor în adierea vântului… Povestea ei, zguduitor de simplă. Puțin înainte de cel de-al doilea război mondial, femeia care era sufletul sindrofiilor, nu mai apărea nicăieri. Se zvonea că se îndrăgostise de un scriitor și gazetar care era unul din întemeietorii Cercului Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim, din București și din care făceau parte clerici și mireni, scriitori, oameni care căutau desăvârșirea prin Rugăciunea Inimii. Se îndrăgostise de Sandu Tudor, care va îmbrăca haina monahală sub numele de Agathon apoi ca ieroschimonah, Daniil Tudor. Melania l-ar fi vrut pe Sandu Tudor, numai pentru ea. A participat la întrunirile de sâmbătă și duminică ale Cercului Rugului Aprins, numai pentru a fi aproape de Sandu Tudor, care era o covârșitoare prezență în inima ei înflăcărată. 

 „ De la Sandu am înțeles că darul cel mai de preț pe care mi-l putea face, nu era atât iubirea lui, ci ajutor pentru a mă înțelege pe mine și relația mea cu Domnul Iisus. Eu încercam să mi-l apropii pe Sandu mergând la acele întâlniri de sâmbătă și duminică de la Antim, însă atunci, ca și acum, femeile nu erau acceptate cu ușurință în discuțiile pe teme religioase. La început, orgoliul mă făcea să îmi strig pe față nemulțumirea…. Nu mă luau în seamă și bine făceau. Încet, am învățat să mă smeresc, să tac și să ascult. Sub ochii mei și în ființa mea, Sandu Tudor se transforma dintr-un bărbat pe care îl iubisem și pe care mi l-aș fi dorit ca soț, într-un îndrumător spiritual” spunea Melania.

 „ Au trecut ani și, în 1948, după război, când Sandu era deja călugăr, mi-a spus într-o zi, după ce mă împărtășisem: Soră, am să-ți fac un dar. Prețul este acela pe care i-l vei da chiar tu. De tine depinde ca el să lucreze și mi-a întins câteva coli de hârtie acoperite cu un scris mărunt. Atunci a fost ultima oară când l-am văzut pe Sandu Tudor și am știut că nu trebuie să-l mai caut niciodată căci făcuse deja totul pentru mine: îmi dăduse Rugăciunea Inimii, demult în primii ani ai Rugului și acum îmi oferise ceea ce oamenii de aici numesc „ vorba de leac: Acatistul Maicii Domnului”.

 „Maica Domnului - Doamna de Taină, a nopților albastre, cu trei luceferi pe haină”, poposise în acel sătuc din Obcinile Bucovinei și alina prin „vorbele de leac”. 

 Doamna Melania nu le dădea de cum cereai. Stăteai și două zile și nopți la poarta ei sau ți-o dădea imediat. Depindea de cugetul fiecăruia, de urgența împlinirii cererii. Una era să se întorcă bărbatul acasă, sau să nu mai bea, să aducă hoții ce au luat și altceva să găsești un copil rătăcit. 

 Rugăciunea către Maica Înțelepciunii și a Luminii, prin stihurile ei, are o încărcătură specială, magică, pe care sufletul fiecăruia o primește, în timp. Dezleagă capcanele în care sufletul și trupul fiecăruia au căzut. Maica este mereu mijlocitoarea către darurile pe care le avem dintotdeauna în noi.

 Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului este doar unul în ortodoxia noastră. Așa cum fiecare țară are un Imn propriu, așa este și acest unic Imn pentru noi. Prima versiune a „Imnului-Acatist” a fost scrisă între anii 1946-1948 la Mânăstirea Antim din Bucureşti. Au circulat copii ale acestei rugăciuni care a fost terminată în 1958 la Mânăstirea Rarău când monahul era Stareț și primise schisma monahală sub numele de Ieroschimonahul Daniil Tudor. 

 Este un Imn Acatist special? Nu știu să explic, dar este. Frumusețea lui se deszăluie sufletului, în inima celei care o citește. Este firescul care te cheamă de dincolo de firea omenească. 

 Aprinzi o lumânare de ceară curată (faci un efort și vei găsi), spunând: „ Ridic această lumină către Maica, Doamna de Taină a sufletului meu pentru …. Și spui dorința”. Sau spui cum simți tu. 

Doar a aprinde o lumânare nu e suficient. Spui către cine și pentru ce provoci o asemenea deschidere înspre Tainele dincolo de cuvinte. 

 Sunt mai multe variante ale Imnului. Fiecare o va descoperi pe cea folositoare și de ajutor.

 În timpul citirii, mulți spun (și confirm că așa este), că gândurile vin năvală, senzațiile zburdă libere, ațipești brusc, tresari…. A te lupta cu ele nu e indicat. Unde îți duci atenția se duce și energia și eliberarea e dificilă. Unde este dusă atenția, energia va fi mărită. 

 Un moment, ca o lacrimă de cer, a fost când am ridicat ochii și am privit în aura flăcării spunând: „….Doamnă de Taină, a nopții albastre, Stăpână cu trei luceferi pe haină”. A fost o adresare directă către o prezență. Nu „știam” că este, era. Am trecut dincolo de flacără, dincolo de gândire, mă adresam  Doamnei Luminii însăși. Era Lumina! A explica e dificil. Sunt trăiri pe care e anevoios să le expun, să le scriu, să încerc a le ordona cursiv. 

 Uman, e ca și cum ai sta de vorbă cu cineva. Sigur că este mult mai mult decât asta. A fost „vecia oprită în încăperea unei clipe”. Nu citesc acum Imnul căutând acea „pecete de jar pătrunsă în suflet”. Nu am asemenea așteptări.

 Frumusețea și tainele înscrise în această rugăciune se descoperă treptat, în fiecare stih, dincolo de orice așteptări care sunt, de fapt, mari poticniri. Sufletul se luminează în tainița inimii. Tainele curg de pe buzele tale îngemânându-ți sufletul cu adieri de raze în adâncurile tale, pe care le sorbi asemeni însetatului din deșert.

 Bucură-te… spui doar de pe prima treaptă a rugăciunii?! Simte Bucuria în tine, dăruiește din adâncul Bucuriei tale… poți citi de mii de ori: Bucură-te! Doar când din tine izbucnește ca un vulcan Bucură-te, atunci știi ce este rugăciunea. Trăiești, tu ești ruga însăși. Este bucuria negrăită pe care o aprinzi veșniciei tale, dincolo de firea robită materiei.

 „Inima omului și inima Domnului” bat laolată în Taina de veacuri. Acum începi să auzi prin deplinătatea ta. Cele „Șapte cercuri de Lumină care închid în ele Sfânta jertfă, Pecetia Octavă” (Caietele părintelui), se cer iluminate, trăite. 

 Poți spune cuiva Bucură-te fără să fii tu bucuros?! Nu te-ar crede. În Imn e mai mult. Bucuria din tine va deveni apa vie care-ți va vindeca sufletul și viața. Ție și pentru cei care te rogi. Este o exersare continuă, zi de zi, secundă de secundă. Caută adâncul Bucuriei în tine. Statornicește-te în dăruire și credință.

 Poți aprinde trei lumânări albe, citind șapte seri la rând, la aceeași oră, închinându-te spre răsărit, în caz de nevoie grabnică. 

 Maica este Taina însăși pe care o purtăm de-a pururi în suflet! 

 Să aveți ocrotirea Ei !!! 

 Am scris despre magia lumânărilor, despre folosirea lor, și prin prisma descoperirilor științifice. https://dor-danaela.blogspot.com/2015/03/aprinderea-si-stingerea-lumanarii.html 

si https://dor-danaela.blogspot.com/2015/03/aprinderea-lumanarilor-partea-ii-a.html 

 *Am redat succint, câteva idei și pasaje dintr-un articol pe care le-m citit în Revista Lumea Misterelor, cred că din 2004, coordonată de doamna Aurora Inoan – Dumnezeu să o odihnească în liniște și pace! Multe articole și stereograme le-am „salvat” (decupat) din revistă și le-am păstrat. Mulțumesc doamnă Aurora!

ACATISTUL RUGULUI APRINS scris în 1948 la Mânăstirea Antim 

Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem Ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, copii Tăi. 

Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să-ți strigăm ție:

Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară !!! 

                                          (se spune de trei ori)

Condacul 1: Cine este Aceasta, ca zorile de luminoasã si curatã? E Împãrãteasa rugãciunii, e rugãciunea întrupatã. Stãpâna Lumii si Doamnã a diminetii. Logodnica Mângâietorului, preschimbãtor al vietii! Spre tine noi alergãm, arsi, mistuiti de dor! Ia-ne si pe noi pãrtasi ai Sfântului Munte Tabor. Si fã-te si nouã, umbrã si rouã, tu adumbrirea de dar, sã-si afle si firea noastrã înnoirea, din zãmislirea de har. Ca sã-ti strigãm cu toatã fãptura, într-o deplinã închinãciune: Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Icosul 1: Fecioarã a neînseratului Veac, Sfântã Maicã a Luminii! Ascultã-ne si pre noi cei din pãcat, nevrednicii fii ai tinii! Prea blândã, bunã, Prea Sfântã Fecioarã! Cheia Domnului Iisus! Dezleagã-ne blestemul ce ne-nzãvoarã, deschide-ne calea de Sus, ca din aprinsa descoperire, arcana Doritului Mire si noi sã putem cânta, asa cum Moise dezlegat de sanda, cu fața în vãpaie de rug, fierbinte de har, tie îti striga, unele ca acestea în amurg: Bucurã-te, Tulpinã de luminã a rugului nemistuit! Bucurã-te, Rouã crestinã prin care Dumnezeu S-a ivit! Bucurã-te, Inel al unui foc ce-i mai presus de cer! Bucurã-te, Lacrimã care topesti tot lãuntricul ger! Bucurã-te, Toiag cu floare întru a inimii cãlãtorie! Bucurã-te, Fir de rãcoare izvorât în lãuntrica pustie! Bucurã-te, Pecete de jar pânã în suflet pãtrunsã! Bucurã-te, Zãpadã a minții de nici o patimã ajunsã! Bucurã-te, Mãsurã a opta a Împãrãtiei din noi! Bucurã-te, Învãtãturã scoasã din bucuria din apoi! Bucurã-te, Uimire sãrutatã cu duhovniceasca minune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune!

 Condacul 2: Cum sã ne aflãm odihna de la gânduri? Maicã Fecioarã! Preasfânta Fecioarã! Cum sã ne rupem de-ale patimilor rânduri, ispitele pre înmultite ce ne-nfãsoarã? Dã-ne tu stiinta de taină râvnitã, Mãiestria cea bunã a-nduhovnicirii, cu ea sã biruim firea robitã, pânã în adâncul despãtimirii, si furati de “Ruga cu strigarea luminoasã” sã putem si noi ridica, dintr-o laudã întreagã si nemincinoasã, un psaltic si adevãrat: ALILUIA! 

Icosul 2: Aprinsă floare a necovârsitei vãpãi, de Dumnezeu Nãscãtoare! Tu chip al pãcii vãzut în foc într-un ocol nemãsuratã de rãcoare! Vino spre noi, ajutã-ne sã aflãm, sub blânda ta îndrumare, rãsuflul cel larg al odihnitului zbor din pieptul Porumbitei de argint, pe care si Împãratul prooroc o vedea peste culmile Vasanului plutind: Si laolaltã vom cânta cu îngerescul sobor si cerescul cor, vom alãtura o podobie ca aceasta, cu stihuri asa: Bucurã-te, salt isihast, cu zbor de binecuvântare! Bucurã-te, suflet odihnit sub cuvioasa rãsuflare! Bucurã-te, roatã avântatã a Porumbelului de duh! Bucurã-te, pace asezatã în cugetatul vãzduh! Bucurã-te, Zare arcuitã cu heruvimice aripe! Bucurã-te, Vecie opritã în încãperea unei clipe! Bucurã-te, Vâslã uriasã întru Suisul cel ales! Bucurã-te, a Cerului Sorbire, cu subtiratic înteles! Bucurã-te, Susur de tãcere, cu lunecãri de apã vie! Bucurã-te, Roadã iscusitã, crescutã de filocalie! Bucurã-te, Mãiestritã aflare a tâlcului de închinãciune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune!

 Condacul 3: Peste veacuri, Fecioarã eu te aud, Prin gura lui Isaia, proorocul de jar. Si-n cerul Scripturii vorba ta sunã Cu toate înãltimile de dar: “Cã iatã , Prunc ni se naște si un fiu nouã ni s-a dat. Pe umãr, cu semnul stãpânitor, iar numele Lui: Minunat, Îngerul marelui sfat, Dumnezeul cel biruitor, Domnul pãcii depline si Pãrintele al veacului viitor” Acesta este numele Lui, Numele celor cinci cuvinte, Sfânt Numele Domnului, Pe care Iisus îl va purta. Pãmântule tot, ia aminte, Cu totii sã putem striga: ALILUIA!

 Icosul 3: Dintr-o Maicã de-a pururi Fecioarã Asa S-a zãmislit, S-a-ntrupat Cel ce a pãzit nevãtãmat Trupul Rugului de parã. Cuvântul de rostit s-a fãcut, Numele Domnului de slavã, Dumnezeu cel nevãzut ce-n inima focului S-a zãmislit. Fața frumusetii ceresti, Chipul cel nemãrginit, Pre Sine S-a încãput cu mãsura s-a mãsurat si aievea, Cel nenumit, aici printre noi, S-a arãtat în biruitor smerit cãlare pe o asinã. Cercati darã si voi puterile Numelui de luminã, Si de la moarte la viatã veti trece Cu firea îndumnezeitã ca sã cântãm cu totii laolaltã, limpede si fãrã ispitã: Bucurã-te, Temeiul prin care și în noi Dumnezeu se încape! Bucurã-te, Putere prin care umblãm cu Iisus peste ape! Bucurã-te, Milostivire prin care Hristos ni S-a dãruit! Bucurã-te, Liniste-n care cu numele Aminului ne-am plinit! Bucurã-te, Rãgazul în care Logosul în noi se ascultã! Bucurã-te, Pãtrundere si Împãcare cu firea noastrã robitã! Bucurã-te, Blândete prin care am ajuns Emanuelului frate! Bucurã-te, Tãcere în care Duhul în sânge ne bate! Bucurã-te, Însingurare-n care Cerul din inimă izbucnește! Bucură-te, Limpezime în care Îngerul în trup ni se urzeste! Bucurã-te, Curãtie prin care Numele de Slavã e în lume! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Condacul 4: Dragoste este Domnul în veac. Dragoste este Numele Sãu. Cu toate strãduintele dragostei, sã ne pãtrundem adânc de Dumnezeu. Ca tine Fecioarã ce-L porti sã ne amintim cã-L purtãm, Cã-n Dumnezeul cel viu noi trãim, suntem si umblãm. Si orisiunde vei merge, cu Domnul tu sã te stii! Si dintru virtutea de la Domnul și virtutea ta va spori. Cu fiecare fir smerit de rãsuflare Numele Domnului vom chema, Ca sã strigãm laolaltã-n sãrbãtoare, ca o singurã fapturã: ALILUIA! 

Icosul 4: De la tine întelegem, Fecioarã, stãruinta cea neînteleasã și puterea pomenirilor line din ruga smeritã si ștearsã Da, firea apei e moale, a pietrei nespus de vârtoasã. Dar ulciorul de deasupra de piatrã cu prelingerea lui din atârnare, Din picurul boabei de apă, găureste piatra cea tare. Fecioarã, si tu, asadar stãruieste cu a ta milostivire peste aspra noastrã împietrire. Si biruindu-ne cu picul de har, sã-ti cântãm în imn de slãvire: Bucurã-te, Îndrãzneala gingãsiei din zicerea Sfântului Nume! Bucurã-te, Ulcior al picãturii cu stãruintã anume! Bucurã-te, Înfiorare de sceptru din piatra alba a Domnului! Bucurã-te, Fagure dulce al lui Iisus, Fiul Omului! Bucurã-te, Danie de gând cea a Hristosului meu! Bucurã-te, Împãrtãsanie de cuvânt din întruparea lui Dumnezeu! Bucurã-te, Revãrsare de mir pe care Fiul ne-o dã! Bucurã-te, Metanie în fir al lui “Doamne miluieste-mã”! Bucurã-te, Iures ce mã rãpeste si pe mine pãcãtosul! Bucurã-te, Noian de pomenire care-si sporeste prinosul! Bucurã-te, Haricã depãnare a unei chemãri de minune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Condacul 5: Fecioarã Sfânta, în fata ta, în veac pururi de rusine se vor da cugetarea si ritorii întelepciunii. Cã tu esti pecetea nestricãciunii, Poartã, pentru cei isteti, încuiatã si pildã vie de trãire a minunii. Tu stii cã viata nu ne-a fost datã sã fie numai rãstãlmacitã cãci, se cere, mult mai bogatã decât sã fie numai trãitã. Ea-i dincolo de gând, dincolo de loc, dincolo de șirul de clipe al dãinuirii, E oglinda unui cer lãuntric de foc peste adâncurile inimii si fãpturii. Ea e Cuvântul Lumii, ce pentru ea se vrea cale si întrupare spre vesnicie: ALILUIA!

 Icosul 5: Fecioarã, Preacuratã Maicã, tu esti într-adevãr Trezvia, vointa fruntii în mir adunată, ochiul cel dinlãuntru, deschis în rotundul zãrilor toate, inima cu centrul învins de strãvezimea stãrilor curate, Tu esti cea mai dreaptã luare aminte, care-n puterea agerimii, uneste, dincolo de cuvinte, într-un fulger al mintii, ascutimea gândului de gheatã cu înflãcãrarea iuresului de viatã, Suferinta si bucuria fãcutã cruce, Care pe Întelesul cel înalt Îl aduce. Dar trezia aceasta e trezie de prunc, clarã cheie de adânc, cu repezis iute și strãin, ce cu nimic nu clinteste sufletul tãu cel lin, ci, dimpotrivã, îți dă Sfânta Simplicitate de care pururi noi ne uimim si fațã de care, pe cât se poate, ne plecãm sã cântãm cu întreaga suflare: Bucurã-te, Cruce a înflãcãrãrii si agerimii alesului! Bucurã-te, Osia Cerului cu Luceafãrul Întelesului! Bucurã-te, Spargerea gândurilor si zadarnicului stup! Bucurã-te, Oglinda cea nevãzutã, de dincolo de trup! Bucurã-te, Cãmara cea mai dinlãuntru a sufletului meu! Bucurã-te, Palat minunat al pomenirii lui Dumnezeu! Bucurã-te, Alautã a inimii sub arcușul de gând! Bucurã-te, Cântec pe cinci strune într-una chemând! Bucurã-te, Muzicã negrãitã a celei dea doua nasteri! Bucurã-te, Sãrbãtoare tãcutã a desãvârsitei cunoasteri! Bucurã-te, Logodnã la Numele cel de întelepciune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune!

 Condacul 6: Fecioarã Sfânta! Maicã neispititã de nuntã! Tu esti singura inima de om întru care, nescãzut, Numele de mãrire cântã, Din tot rostul LUI cel viu si neprefãcut, De tine, pentru aceasta, cât ne uimim Preacuratã, fiindcã numai în tine, ca niciodatã, inima omului cu inima Domnului au bãtut si bat laolaltã. Rugãciunea, ca un ornic al gândului și al cerului, Curge înlãuntrul tãu și se îngemãneazã, acolo, Cu Psaltirea subtire a misterului lângã dragostea lui Dumnezeu, O, tu! Luminã neîntinatã, nescãzutã, ne-nseratã! Învatã-ne si pe noi întelepciunea inimii, Binecuvântatã! Si asa, îmbunati si vrednici, ca unei biserici, din toatã făptura ție ne vom da, ca drept si sfânt sã putem zice: ALILUIA!

 Icosul 6: Maica Domnului! Inima de Luminã! 

Maica Domnului! Inimã a Pãmântului! 

Maica Domnului! Inimã fãrã de vinã! 

Maica Domnului! Inima Cuvântului! 

La tine venim rusinati si cãzuti, cu trupul apus și genunchii înfrânti, cã din nepricepere, inima noastrã s-a întunecat nespus, Lãsatu-ne-a pe cãile mintii noastre Domnul sã umblãm, Dar, iatã, acum la tine venim, Maica lui Iisus! Primeste-ne ca pe niste pietre ale vietii dornice de bucuriile diminetii, Diminetii celei neinserate, si zideste-ne cu inimi noi si curate, ca sã-ti cântãm: Bucurã-te, Arca de alianta a sufletului meu! Bucurã-te, Cufãr ferecat cu Numele lui Dumnezeu! Bucurã-te, Corabie vie ce plutesti peste tainele Lumii! Bucurã-te, sicrias ferit de toate zãdãrniciile humii! Bucurã-te, Tronule pe care viata te întemeiazã! Bucurã-te, Cutie de cântec prin care sunã o razã! Bucurã-te, Ladã lãuntricã a tuturor comorilor de har! Bucurã-te, Chivot de gând al prea duhovnicescului altar! Bucurã-te, Naos al cerurilor în care mintea-i liturgisitor! Bucurã-te, Sipet de foc din pieptul nostru al tuturor Bucurã-te, Biserică prea doritoare, cu Hristos sã se cunune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Condacul 7: Preasfântã, Preamaritã, Preafrumoasã, Preabinecuvântatã Mireasã! A cerurilor toate, Împãrãteasã, care ai apostoli drept alai, îngeri buni, soli si pãzitori. Evanghelisti, cronicari și scriitori. Biserică vie, bine aleasã ca tine Dumnezeieste de luminoasã, de linã, de blândã, de cuvioasã, de primitoare cerește. Dar asa, precum cântã și vorbește din slovă și Sfânta Cântarea Cântãrilor, tu mai ești și nespus de cumplitã, ca niște oștiri sub steagurile lor. Ești clarã, esti seninã și ascuțitã în chip neîmblânzitor. Veghetoare și apãrãtoare a tuturor lucrurilor Sfinte, a preabunurilor haruri: celor din taine, celor din Daruri, din odoare, din semne, din cuvinte. Fiindcã la nunta Marelui Mire e cerutã o grijã de întreaga neprihanire. Nu este îngãduitã necurãtia ochilor si a hainelor. Nimeni dar, dintre acei ce sunt “neînvațații tainelor”, de unele ca acestea sã nu se atingã. Cine va lãsa porcii din mãrgãritare sã se hrãneascã, și-n vasele Sfinte câinii sã lingã? Îndemnarea ca și primirea este numai duhovniceascã. Vino dar si tu, smerit, împãcat și curat! Și așa, cu toții laolaltã, vom striga, Din bucurie întreagã si înaltã ALILUIA!

 Icosul 7: Maica Domnului! Duhovnicã bunã a pãmântului! Pãstrãtoarea Predaniei Cuvântului, tu ai la Ierusalimul cerului, în latura lui cea nouã, tãcutã, o Sfântã și Mare Mãnãstire nevãzutã, unde îti stau, grabnic ajutãtori, toti cei ce sunt ai “lepãdãrii de sine” adevãrati sîrguitori, toti cei ai cetelor de Aschitei, ai cetelor de monahi, de pusnici și anahoreți, de sihaștri și de duhovnici întelepți, și care au în grija lor, ca pe niste comori de binecuvântare: straja, asprimea și mustrarea, toate cele lãmuritoare, curãțitoare și îndreptãtoare, ale neprihanirii și milostivirii tale, cele necovârsite, toate cele care la un loc sunt numite: “Învãtãtura de tainã” sau “Mostenirea Sfintilor” si pe care la îndemanã, le avem si noi vãdite, în hrisoavele, Scripturile și vorbele Pãrinților, pentru care de-a pururi nu vom ști a te lãuda, a te cinsti, a te preamãri, decât numai cântâdu-ti asa: Bucurã-te, Profira bucuriei Împãrătesti a Aminului! Bucurã-te, Plinãtatea de har din lacrima Spinului! Bucurã-te, Rãdãcinã pascalã a bucuriilor noi! Bucurã-te, Pace soborniceascã statornicitã în noi! Bucurã-te, Raiule rodit de toate ploile bucuriei! Bucurã-te, Strãlucire prea clarã din privirile copilariei! Bucurã-te, Trandafir cu rouã din cãmãrile noastre de tainã! Bucurã-te, Suflet înlãcrimat și îmbrãcat cu luminã ca și o hainã! Bucurã-te, Safir al cerului pe inima noastrã picurat! Bucurã-te, Bucurie dupã care vine linistea cea de Sabat! Bucurã-te, Epitalam învesnicit peste Tãcerea de minune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârșitã rugãciune! 

Condacul 8: Doamne Iisuse Hristoase, Domnul meu blând! Cãtre Tine mã aplec cu fruntea. Ca Toma îmi pun mâna la locul cel Sfânt. Strâns si orbit în minte, fãrã de cuvânt astept, ca orbul, puntea Luminii din adânc, cea fãrã înserare și care în tot omul, ca un lãuntric soare, ne lumineazã întreg în încãperea fiintei. Cum nu Te vãd de noaptea grosimii de pãcate, Te pipãi cu sfialã cu degetul nãdejdii, cu degetul credintei, cu deget de bãnuialã, cu deget de dorire si chiar de îndoialã, si neajuns aș pune si cealaltã mânã, dar inima strãpunsã de fulger, de arsurã, îndurerat și dulce, cu rãsuflarea îngânã Chemarea ta întreagã și fãrã voia mea, bătaia rugãciunii aleargã spre luminã într-un: ALILUIA!

 Icosul 8: Maicã a Domnului, Doamnã de taină, 

Doamna nãdejdii, a noptii albastre, 

Stãpâna cu trei luceferi pe hainã și Sfânta Anghiră a nemerniciilor noastre! Cãtre tine din nou, iatã am venit, risipit de lume, de gânduri robit. Că, dupã sfatul cel bun și Binecuvântare, părtas m-am fãcut la mântuirea mea. Mi-am pus hotãrâre îndreptatã și tare, sã silesc toatã vremea în a mã ruga. Dar idol de tãrânã, cugetul meu, nu-mi dã ragaz sã mã statornicesc în lucrarea de rugă, la locul lui Dumnezeu, cel în temeiul inimii, cãtre care râvnesc. Ajutã-mã darã, Ajutãtoarea mea, în “Zicerea necurmatã” sã mã pot întemeia. Ajutã-mã și de-a pururi tie ți-oi cânta: Bucurã-te, Maica Domnului, întruparea întelepciunii! Bucurã-te, Puterea Fecioriei, adevãratul suflet al Lumii! Bucurã-te, Preasfintitule Trup, Loc de Dumnezeu încãpãtor! Bucurã-te, Sfânta-Sfintelor, tainiță din inima tuturor! Bucurã-te, Comoara cea de gând dintru mințile cele smerite! Bucurã-te, Hãrãzie cumplitã a tuturor virtuților negrãite! Bucurã-te, Cădelnitã neodihnitã a rugãciunilor necurmate! Bucurã-te, Unirea într-un cuget a tuturor Bisericilor împãcate! Bucurã-te, Ajutorință pânã și-n pãcatele cele neduhovnicesti! Bucurã-te, Acoperãmânt care te așterni deplin peste orice slãbiciune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Condacul 9: (aceasta se citeste de trei ori) 

O! Maicã a Domnului de-a pururi curatã! Ca nouã alãute și nouã potire fiecare rugãciune a noastrã sã fie în revãrsarea ei necurmatã. Si cãtre Sfânta Treime, suitã bucurie, aducerea ei preabinemiresmatã de pe palmele tale cãtre Hristosul Mire sã-si treacã prinosul de dreaptã slãvire! Ca sã putem cu Cerurile toate a striga, într-o îmbrãtisatã necovârsire, cel mai presus: ALILUIA! ALILUIA! ALILUIA! 

Apoi se zice iarăși Icosul 1 si Condacul 1 

 Dupã ce citim ACATISTUL spunem: Încã ne rugãm pentru mila, viața, pacea, sãnãtatea, mântuirea, cercetarea, iertarea, bunã-sporire și chivernisire a robilor lui Dumnezeu ..(numele de botez a celor pentru care ne rugăm, inclusiv cele ale dușmanilor noștri) și pentru ca sã li se ierte lor toatã greșeala cea de voie și cea fãrã de voie. AMIN !!!

ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI

ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI SAU POCROAVA

Natura! Dintotdeauna l-a fermecat, l-a bucurat pe om dăruindu-I roadele sale: pentru a se hrăni, a se încălzi, a se îmbrăca, pentru a se simți Acasă! Fiecare anotimp avea, cel puțin, o sărbătoare de recunoștință față de cea care era considerată ca o realitate vie, ca Mamă. Vechea sărbătoare „Pocroavele” era dedicată intrării în anotimpul rece, atunci când se pregătea hlamida iernii. Era drept mulțumire pentru darurile Toamnei și începutul bucuriei unei binemeritate odihne și îndestulări cu roadele de peste an, atunci când pământul este acoperit cu brumă, apoi cu zăpada care se așterne peste culori și miresme, ca un adânc oftat de binecuvântare, aflat în tâmpla timpului ce se deapănă neîncetat.

S-a făcut legătura între notiunea acoperirii pământului cu bruma și zăpada „de nici o 

patimă atinsă” si conținutul tradiției creștine.

Cu ușurință s-a suprapus adorarea Maicii Domnului peste vechea credință, recunoscând în EA, puterea de hrană sufletească și de ocrotire: „Maica Domnului reprezintă pământul, adică toate popoarele de pe fața pământului, ca ea este din neamul nostru. Este din seminție împărătească și arhierească.

 Brațele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decât umerii heruvimilor și ale preafericitelor tronuri”-spunea părintele Cleopa în predicile sale.

Sărbăorile cele mai importante ale începutului si sfârsitului de an bisericesc (care începe la 1 septembrie și se încheie la 31 august) sunt închinate Maicii Domnului, pentru cã ea este “începutul mântuirii oamenilor”: cele două Sfinte Mării, din 25 august și 8 septembrie.

Pe 1 oct.în tradiția creștină, sărbătoarea 

Acoperământulul Maicii Domnului mai este încă, cunoscută în popor, sub denumirea de Pocroave*.  Procoave, denumire ce vine de la cuvântul slavon «pocrov» – acoperământ al pământului cu brumă sau cu zăpadă.

Din punct de vedere istoric, celebrarea creștină, amintește o minune petrecută în biserica Născătoarei de Dumnezeu din cartierul Vlaherne al capitalei Imperiului Bizantin, Constantinopol, pe 1 octombrie 911, în timpul domniei bazileului Leon al VI-lea. Potrivit tradiției, Sfânta Fecioară Maria s-a arătat în slavă cerească Sfântului Andrei cel nebun întru Hristos și ucenicului său, Epifanie. Cei doi cuvioși au avut această vedenie după o priveghere de toată noaptea săvârșită în biserica din Vlaherne, ctitoria Împărătesei Pulheria și a soțului ei, Marcian.

 După finalizarea dezbaterilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, cei doi împărați au ridicat în cinstea Maicii Domnului mărețul locaș numit Panaghia, iar la sfințire au primit de la Patriarhul Iuvenalie al Ierusalimului un odor de mare preț ce a aparținut Născătoarei de Dumnezeu: cinstitul ei Acoperământ sau omoforion. Vălul, numit și maforion, era o țesătură lungă, acoperind capul şi trupul femeilor până la genunchi; în Orient, veșmântul respectiv aparținea fecioarelor consacrate, fiind purtat şi de Prea Minunata Fecioară în timpul viețuirii sale pământești.

Tradiții și obiceiuri

În consens cu tradiția populară, Acoperământul Maicii Domnului reprezintă pregătirea ogoarelor pentru sezonul rece și acoperirea pământului cu brumă; începea luna lui Brumărel.

Fetele mari se rugau Mamei Divine, de Pocroavă, să le acopere capul cu păr bogat si frumos, ca să placă flăcăilor. Părul lung era un însemn al puterii si divinitatea se îndura adesea de rugăciunile fetelor, dându-le păr frumos (asemeni bogățiilor toamnei), ajutându-le astfel să-și afle ursitul mai repede.

Exista o credință printre bătrânele de la țară, conform căreia, dacă este tăiat azi, părul rămâne in legătură cu corpul. Din acest motiv nu trebuie aruncat si nici ars, fiindcă poate fi luat de vrăjitoare sau de oamenii răi, care fac diverse farmece;

În conștiința oamenilor s-a făcut asocierea între acoperirea pământului cu brumă si acoperirea capului fetelor mari, îmbroboditul cu basma la nuntă, ca semn al trecerii la statutul de femeie măritată.

În unele sate, de Procoave, vitele sunt stropite cu apã sfintită, pentru a fi ferite de boli în sezonul rece.

Fetele de măritat, erau împodobite ca pentru nuntă, pentru a avea parte de o căsnicie lungă și fericită, în prezența Înțeleptei comunității, a Babei. Un ritual străvechi, plin de taine și mistere, cu o putere de implinire, de adeverire, încât a fost înlăturat, devenind superstiție, aducătoare de nenoroc, exact contrariul, atunci când a devenit „o joacă”.

Femeile cinstesc sărbătoarea prin post si rugăciuni la Maica Domnului ca să protejeze si să aibã în pază casa si familia de toate primejdiile: de înec, de boli, de foc, de cumpănă, de năpaste, de ducă-se-pe-pustii, de ucigă-l-toaca, de tot vrăjmașul cel rău.

Sărbătoarea Pocroavelor se respectă si astăzi, chiar dacă se ține post, în multe zone fiind hramul satului. Gospodinele îsi servesc rudele si oaspetii cu plăcinte de mere sau dovleac.

 Sufletele sunt rourate de slava Maicii Domnului, vibrând  în inimile noastre, făcând ca dragostea şi preacinstirea față de Împărăteasa noastră și a Cerurilor, să ne fie acoperământ suav, blând, de nepieritoare, veșnică ocrotire, pe cei aflați în grădina Ei.

 Ne veghează tuturor drumul către bucuria darurilor pământului și sfințenia cerului din case și inimi.

Imnul de slavă, mulțumire și adorare către Maica noastră, a tuturor, să fie mereu Acoperământ întru bucurie, împlinire, pace și iubire!

* pocróv, -ă, s.n. și f. 1. (înv. și reg.) acoperământ pentru obiectele de cult; pocrovăț. 2. (înv.) țesătură fină ca un voal pentru acoperit capul. 3. (reg.; la pl. art.) sărbătoare creștină la 1 octombrie (acoperământul Maicii Domnului). 4. (reg.; în forma „procov”) văl de mireasă. 5. (reg.) pânza de pe fața mortului. 6. (reg.; în forma „procov”) scutec de copil. 7. (reg.) covor țărănesc, scoarță; pătură groasă, pocroviță, pocruț. 8. (reg.; la pl. art. în forma „pocroavele”) sărbătoare creștină la 29 august (Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul). 9. (s.f.; reg.) mică plantă erbacee cu tulpina ramificată la bază și cu flori roșii, roz sau albastre; scânteiuță. - Dex

La mulți , mulți ani Ioana, Ion și celor apropiați lor !!!

Sărbătoarea  Sfântul Ion mai este cunoscută și sub numele de „Sânt-Ion", „Inaintemergatorul Domnului" sau „Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul".

Se stie că Sfântul Ion este protectorul pruncilor și se mai ține pentru ca pruncii să se nască sănătoși, fără malformații sau diformi. Totodată, ziua de Sfântul Ion este o zi de bucurie, iar cine nu se veseleste in aceasta zi va fi trist tot timpul anului.

Unii oameni serbează ziua de Sfânt Ion pentru ca Dumnezeu să le ferească gospodăriile de foc și animalele de fiarele sălbatice.

Se spune conform tradiției populare că după Sfânt-Ion se botează gerul, adică se înmoaie frigul și începe să se facă mai cald.

In vechile tradiții românești, ziua de Sfântul Ion era ziua de sărbătoare a femeilor.

Tradițiile spun că ziua de Sfântul Ion este cea mai veselă zi din an, iar cei care nu se veselesc cu acest prilej, vor rămâne triști tot restul anului.

Sărbătoarea creştină a Sf Ioan Botezătorul, apărătorul pruncilor, a moaşelor şi a femeilor, a fost suprapusă peste o foarte veche sărbătoare feminină europeană de iniţiere şi înfrăţire care datează, probabil, din perioada matriarhatului. Nu se mai ştie cum se numea, care zeiţă cabiră, sau pelasgă era adorată.  ,, Ziori ziori , dalbe flori,” au rămăs în legende, uitate sau adaptate vremurilor.

Dar ce se ascunde sub acest palimpsest?! O veche Sărbătoare a inițierii feminine, un Ritual Sacru care a căpătat conotații moderne dar păstrând o apropiere plină de mister, muzică și dans, culoare.

Femeile se „iordănesc”. Adică petrec toată noaptea şi ,,neglijează” bărbaţii, cărora nici de mâncare nu le fac! Niciun bărbat nu poate să zică, sau să facă nimic şi trebuie să se supună obiceiului, pentru că altfel va fi mâncat de lupi în anul care urmează. Lupii apar din ce în ce mai evident ca justiţiari şi executori ai tradiţiei şi a voinţei. Domnului Suprem. Așa apare legenda modernă!

De fapt, femeile se retrăgeau în solitudine, se pregăteau trupește și sufletește pentru un ritual al abundenței, păcii și fertilității.  Să facem deosebirea intre Sacru și profan, altfel vom pierde Marile Cunoașteri și vom tot bate pe la alte porți.

Femeile tinere, măritate în anul ce a trecut, sunt primite în comunitatea surorilor prin stropire cu apă sfinţită. Adusă în trecut de la nouă izvoare de ucenice. Ulterior s-a trecut la stropirea cu Agheasmă sau pur și simplu la apa neîncepută scoasă din fântâni. După regiune, sunt rămase multe ritualuri elaborate, parcă fiecare păstrând câte o foaie din Marele Ritual.

De exemplu, cea mai în vârstă dintre femei le şopteşte la ureche multe lucruri de ale femeilor şi le spune cuvintele de recunoaştere în obștea respectivă. Se transmit Ritualurile de peste an, multe fiind investite cu funcții păstrătoare a lor pentru bunul mers al obștei.

Acum este cunoscută „Cumetria" sau "Tontoroiul Femeilor" cum era numita in vechime "Ziua Femeilor" sau "Ziua Babelor". ÎNȚELEPTELOR ! In cadrul acestui obicei are loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor căsătorite, prin udarea cu apă din fântână sau dintr-un râu.

Elemente ale acestei petreceri sunt păstrate și astăzi de femeile din comuna/orașul Pantelimon, de lângă București. Femeile se adună in casa uneia dintre ele și "făceau chefuri si jocuri fără bărbați". Femeile se considerau în aceasta zi mai tari și cu mai multe drepturi decât bărbații, lăsându-și toate obligațiile de soție și mamă în seama soacrelor și chiar a bărbaților. Ceea ce poate deveni titlu de știre mondenă, nu?! E bine! Se ascund așa adevăratele ritualuri de cei care le-ar folosi nu tocmai orthodox. Serbările profane marchează, dintotdeauna, o zi de Ritual practicată de cei/cele care sunt păstrătoarele/păstorii. A le suprapune nu e dovadă de bună credință! (cel puțin).

 La intrarea în Pantelimon se află un izvor miraculos cunoscut ca Izvorul Babei Ana, o teribilă şi respectată vindecătoare, pe care bătrânii din Pantelimon o ştiu drept întemeietoarea comunei, „o femeie, pâinea lui Dumnezeu. O sfântă. Noi, bătrânii, ştim că este mama Pantelimonului” – spun și acum localnicii în vârstă. La începutul sec. XVIII, pe dealul unde se află astăzi biserica din Pantelimon, îşi înjghebase un bordei o bătrânică săracă, pe nume Ana. Femeia era foarte cunoscută şi căutată de multă lume, pentru că prepara leacuri din diferite ierburi.

 Profesorul Ion Ghinoiu sustine că acest obicei este o supraviețuire a cultului dedicat Zeului Dionisios, (cel inițial) care, printre altele, se manifesta prin dansuri frenetice si extaz mistic, inclusiv, in cetățile antice de la Marea Neagră (Calatis, Histria, Tomis).

                                                                                       

În timp, a apărut şi o „iordăneală” a flăcăilor care, însă, se lasă cu beţii şi cu capete sparte.

Peste toată „iordăneala” apare şi Lupul Şchiop, care şi-a terminat vânătoarea de demoni şi este obosit. Se retrage pe fața nevăzută a lunii, împreună cu Filipii pentru a se odihni, a pune la cale noul an sau a crănțăni niscaiva demoni! (sigur e o metaforă). 

Poate nu știați dar și în zilele noastre, bărbații au obligația de a-și înveseli soțiile de Sfântul Ion, pentru ca acestea să trăiască într-un zâmbet tot restul anului, fie ca poartă numele acestui sfânt, fie ca nu.

Pentru a vă înveseli femeile sau pentru a le ura un călduros La mulți ani celor cu numele Ioana, Ionela,etc, trebuie sa fiți atenți ce flori, daruri alegeți de Sfântul Ion.  Trandafiri, frezii sau un buchet mixt, nu foarte colorat, din gerbera, alstroemeria si garoafe.

Ca și culori, printre florile de Sf Ion, predomina roșu, galben, roz și albastru.

Cel mai important este  să aveți grijă să nu treacă ziua de Sfântul Ion, fără ca soția, prietena, mama  să nu zâmbească măcar o dată!

Tot tradiția spune că, pe 7 ianuarie, nu se consumă vin roșu, acesta amintind de martirajul Sfântului Ioan. 

În lumea tradițională a satului nu se tăia nimic cu cuțitul, toate alimentele de la masă se rup cu mâna.

O alta interdicție era cea a folosirii măturii, care ar deranja liniștea morților.

 Ca la orice sărbătoare importanta este interzis spălatul rufelor, cusutul si restul treburilor casnice, dar și a certurilor.

Zâmbiți – fiți amabili- bucurați-vă de oricare clipă! Bucurați-vă pur și simplu dăruind-o. Se va întoarce. Așa  propriile fericiri vor dăinui!

La mulți , mulți ani Ioana-Ion și celor apropiați lor!!!
de ziua zâmbetului!

Puterea Umbrei

Umbra este o constantă în viața noastră. Avem nevoie de o sursă luminoasă ca să fie prezentă. O sursă externă, oricât de mică, o face vizibilă. I se poate calcula mărimea, intensitatea în funcție de Luminător.

În adâncul fiecărui obiect, ființă există Întunericul Umbrei ?! Da! Și este o înfricoșare cu care am fost „obișnuiți”. De mult îmi spun că marile secrete sunt ascunse la vedere. Este „înfricoșătoare” umbra?! Atunci se ascunde un mare secret folosit Păstrători pentru cei care fac efortul de a ajunge la  Ea. Determinarea de a vedea numai răul în jur este o mare provocare. O etapă din care înveți că moneda are două fețe. Afirmații ,,mi s-a ascuns intenționat”, „alții se folosesc de cunoaștere pentru scopuri sunt cele care ne vor îndepărta și mai mult. Obișnuința! Umbra este … la vedere.

Atunci când pătrunzi cu o mica lumină în cel mai aprig întuneric, el dispare. Absoarbe Lumina din Puterea Intunericului?! In Intuneric există o Forță care hrănește Lumina?! Amândouă pot fi valabile pentru că încă nu știm desluși Misterele. Doar le trăim în realitatea noastră și de cele mai multe ori ne îndepărtăm prin frică care a creat straturi care ascund „ceva”. Haideți să vedem...

Pregătește-te pentru meditație: alegeți un loc liniștit, fă o curățare energetică a camerei dacă nu ești în natură cum ar fi preferabil. Relaxează-te. Fă o încărcare energetică

http://reiki-jurnalulunuimaestru.blogspot.ro/2016/08/puterea-energiei-din-noi.html

apoi gândește-te la o problemă care poate fi materială sau emoțională și pe care vrei să o rezolvi.

1.     Uită-te la fiecare obiect din jur. Fără a te opri asupra nici unuia. Apoi fixează câteva secunde un obiect și caută-i umbra.

Vreme de cinci minute, observă în jurul tău umbrele lucrurilor sau ale fiinţelor chiar dacă este o pasăre care a poposit câteva clipe.

 Încearcă să ştii precis care parte a obiectului sau a persoanei este reflectată. Acesta e un aspect foarte important.

2.     În următoarele cinci minute, continuă astfel, dar în acelaşi timp fixează-ţi atenţia asupra problemei pe care vrei să o rezolvi, şi imaginează-ţi toate soluţiile nepotrivite pe care le-ai putea găsi. Nu pe cele care le vrei. Ci ,,dacă fac asta….?” Și imaginează-ți ceva care chiar nu ai face. Una-trei soluții nepotrivite.

3.     Relaxează-te și petrece alte cinci minute privind detașat umbrele. Vor apare gânduri pe care încearcă să le urmărești  pentru a  trece în revistă soluţiile ivite! Și, la un moment dat va apare: aha! Soluția dorită a apărut.

Neurologic se petrec multe transformări în creierul nostru dar și în structura noastră energetică. Observăm că rațiunea, sau când ne aruncăm asupra primului impuls  înăbușă partea cea mai inteligentă din noi pe care umbra o protejează. Am fost determinați să ne fie frică, să nu ne apropiem de ea, de întuneric. Umbra este asemeni unei contragreutăți care atunci când devenim conștienți de frumusețea ei, descoperim și răspunsurile pe care ea le protejează de vorbăria din noi. Sau vorbăria din noi le ascunde pentru că patternurile nu vor ceda așa ușor. Umbra este însoțitoarea atât de tăcută dar și de credincioasă a fiecărui lucru din jur. Observați asta fără gândurile anterioare „pline de învățăminte”.

Când observi imensul rezervor  din umbră, se va petrece exact opusul lucrurilor de care te temi. Pâcla va fi îndepărtată.  În loc de ruşine, vei cunoaște  înțelegerea. În Ioc de frică, nesiguranță, vei dobândi curaj. În loc de limitare, vei trăi o stare de libertate.  

Descătușăm o Putere care ne-a urmat cu credință. Este minunat când trăiești prima data această conștientizare a unei apropieri care era atât de …aproape!

Intrăm în rezonanță cu Inteligența care este atotcuprinzătoare nu cu o singură cale așa cum am preluat fără a ne pune întrebări. De fapt nici nu conștientizăm că le putem pune, că putem căuta „dincolo”.

Atunci când privim umbrele obiectelor noi accesăm esența formei lor. Structura unei realități formatoare situată în afara percepțiilor directe, prin cele cinci simțuri (se spune că avem 12 sau chiar 17 simțuri. Fizice dar și cognitive).

Pentru că 90-95% vedem doar „negativul” din jur (implicit avându-l la purtător) efortul de a trece dincolo de el părea imposibil. De asta sunt necesare „afirmații” care de fapt în Umbră nu se găsesc. E un JOC! Așa cum eram atenționați în copilărie când ne apropiam de un obiect ascuns și ni se spunea: căldicel, cald, și când eram aproape se striga: fierbinte. Fiecare eroare de gândire „cade” cu cât suntem mai aproape de Centru și noi aprindem Lumina.

Ultima etapă a Meditației, atunci când soluția apare, este copleșitoare. Pentru că descoperirea soluției vine și cu energia necesară înfăptuirii. Dar e o deprindere care trebuie ACTIVATĂ prin practică. Pentru că soluția poate fi departe de ceea ce „dorim” noi. Și nu e vorba de intuiție. E mult mai mult de atât. Este unicul răspuns la rezolvarea unei probleme, situații și care nu încalcă Legile Universului.

Este o Veche Practică iar Umbra a păstrat-o până acum.

Să fie de folos!