Mărțișor întru Dor

Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.

 Numele lunii martie, numită popular mărțișor sau mart, este numele zeului Marte, zeu al războiului, dar și al fertilității și al vegetației. Dar la traci il găsim pe Marsyas Silen, considerat inventatorul flautului, zeul trac al carui cult era dedicat fertilității și vegetației.

Mitul „Gemenilor Divini” se regăsește le toate neamurile lumii din timpuri imemoriale. Gemenii fiind Apollo și Artemis,„ Apollon și Diana, supranumiți Amândoi și Zalmoxis”(Adrian Bucuresu) sau Albul și Roșioara! Informațiile despre cei doi ne vin pe filiera grecească. Legendele de la noi sunt însă mai simple și curate, păstrând amintirea unor divinități care au locuit aici, printre ai lor, care au protejat și dăruit înțelepciune. Multe s-au schimbat de atunci, dar amintirea lor, nu. Înțelesurile au căpătat alte forme de exprimare, în funcție de vremuri, de aderarea la forme diferite de cult, religie, însă originea nu poate fi ștearsă din amintiri.

 În anul 47 î.e.n., Burebista și Deceneu au reformat religia dacilor, readucând la viață cultul Gemenilor Divini.

Gemenii Divini:  numai noi și popoarele învecinate (tracice) le-am dedicat o zi anume: a mărțișorului!

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul datând de acum cca. 8 000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb și roșu erau purtate la gât.

Inițial, mărțișorul era o amuletă formată din pietricele vopsite în alb și roșu sau dintr-o monedă de argint sau aur, purtată pe un fir alb-roșu.

Acest cuplu de culori, alb-roșu, este omniprezent în folclorul daco-român; îl regăsim în steagul călușarilor, la bradul de nuntă, la podoabele junilor, la sâmbra oilor etc.

Mărțișorul avea rolul unui talisman magic, menit să asigure putere și sănătate, să-l apere pe cel care îl purta deoarece reprezenta divinitățile ocrotitoare: Gemenii Divini, sub a cărui protecție doreau să fie, încă de la început de An Nou. Cei care se vor Înalța la Cer la echinocțiul de toamnă, fiind alături de părinții lor, alcătuind Sfânta Pătrime, al cărui sens a rămas, redat prin imaginea Sfintei Cruci. Cred că avem multe de adus aminte, pentru a ne regăsi propria identitate și nu a mai umbla pe la uși străine, care ne spun variante a ceea ce noi deja avem.

Legendele au păstrat frânturi din originea acestui străvechi Ritual, însă el nu s-a pierdut niciodată, identitatea unui neam drept nu poate fi ștearsă. Ascunsă, da!

Sosirea primăverii, în particular mărțișorul sunt legate și de o altă străveche zeitate a pământului, Baba Dochia, personaj tradițional de la care ne vin și celebrele babe, de la 1 la 9 martie. https://dor-danaela.blogspot.com/2014/02/farmecul-dragobetelui.html

Străvechea noastră istorie este sacră. Semnificația și magia s-au pierdut dar Tradiția nu. Avem de unde primi învățături. S-a pierdut, cel putin în zona urbană, caracterul lui de talisman cu întreaga sa încărcătură magică.

În Dobrogea mărțișoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare și înaripată.

 Folcloristul Simion Florea Marian scrie că în Moldova și Bucovina, Mărțișorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu un șnur alb-rosu, și era purtat de copii în jurul gâtului. 

De obicei, femeile îl purtau în primele 12 zile sau pe tot parcursul lunii martie, până la alte sărbători: Mucenici, Florii, Paște, Arminden sau până la înflorirea anumitor copaci, până ce se aude cucul cântând sau până la venirea berzelor sau a altor păsări călătoare, în funcție de tradiția fiecărei zone în parte.

 Se agăța în copaci pentru a avea rod, se punea la coarnele animalelor pentru a fi ferite de boli, a fi fertile.

 Cu ajutorul monedei era cumpărat caș și vin roșu conform credinței că astfel fața lor va fi pentru tot anul următor, albă precum cașul și rumenă precum vinul roșu. De altfel, ziua scoaterii mărțișorului era marcată de o petrecere numita „băutul mărțișorului”.

Faceți un talisman din Mărțișorul vostru, spunând: Îl port….. sau: Ți-l dăruiesc cu dragoste, pentru Armonie, Sănătate și Belșug! Să fiu/fii ocrotit și înțelept pe calea vieții mele/tale. Purtați-l cu demnitate, cu solemnitate.

Să aveți o primăvară Minunată !!!

foto: https://martisoareromanesti.ro/pune-%C3%AEn-traist%C4%83/banut-01/

Focul florii roșii

Am primit o Floare Roşie.

Culoarea ei de Foc Aprins mi-­a sorbit privirea. Un tremur uşor, îmbătător, m-­a cuprins într-o tandră îmbrăţişare, Am lunecat ameţită de atâta căldură şi putere, când degetele, palmele mele au mângâiat-­o uşor. Îndărătul ei se află un suflet, iar în acel suflet vreau să fiu şi eu.

Adoratorii iubirii fac cerc în jurul Florii şi întind braţele deasupra ei pentru a se încălzi.

Le întindem și noi cu  încredere deasupra unei Flori Roşii? Avem credinţa care ne poate încălzi? Avem sinceritatea şi puritatea sufletească că aşa este?!

Focul dinlăuntrul florii este veşnic. El reapare mereu. Mă gândesc uneori că, datorită nouă florile înfloresc iar şi iar. Mesajul lor  îl primim: iubirea este veşnică! Iar noi avem/trăim doar stări.

Până învăţăm să ne lăsăm cuprinşi în abandonul total, fiecare pas doare. Fiecare gând sună în mii de tonalităţi. Culorile se amestecă  iar înmiresmarea lor ne zăpăceşte. Nu mai ştim uneori de unde/cine este cel care ne dăruieşte Floarea Roşie. Arderea trebuie să fie deplină.

„Un visător de ceruri trebuie să descifreze în fiecare floare culoarea unui cer”, vine o şoaptă.

Originea florală a focului!

 Cât mister al vieţii care pătrunde în adâncimile cele mai abisale, cuprins într­-o sămânţă care va înflori în roşu.

 „Culoarea este o epifanie a focului, floarea este o ontofanie a luminii” – citisem cândva.

 Cred cu tărie: floarea lăuntrică a focului pătrunde fiinţa care i se dăruie. Nu se poate altminteri decât întinzând braţele deasupra florii purpurii, primind seva arzândă pe care o simţi cum trece din floare în tine. Şi devii tu purtătorul de foc al florii, tu însuţi rug de seve mistuitoare.

Am primit o Floare Roşie. 

Rugul aprins de ea mistuie ultimile fărâme ale trecerii mele.

                                            ☼

Sufletul trandafirilor se spune că aparține venusienelor care ne-au  lăsat o amintire atunci când au trebuit să părăsească această planetă. Pentru a nu ne simți singuri atunci când ne va fi greu, pentru a învăța că iubirea vindecă întotdeauna. 

Este o veche credință pe care o port  și eu în suflet.

                                                ***

Legenda spune că poetul Rainer Maria Rilke, făptură fragilă şi delicată, a descoperit prima oară semnele bolii care i-a fost fatală în dimineaţa când, pregătindu-se pentru întâlnirea cu o mare frumuseţe a epocii, egipteanca Nimet Eloui, s-a înţepat în spinii cuvenitului buchet de trandafiri. Rana, în loc să se vindece, s-a transformat rapid în ulceraţii întinse pe întreaga suprafaţă a braţului, iar apoi  a întregului corp. Ucis de spinul unui trandafir, floarea-simbol a multora din poezii sale.

Iar epitaful a dorit să fie: 

Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui

Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern

Iar L. Blaga a scris ,,Poetul”

 ....................

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,

de-un ghimpe muiat

în simplu albastru, însimplă lumină.

De-atunci, în frunzare-aplecate

privighitorile toate-amuţiră

uimite de cele-ntâmplate...............

                                ***

 O poezie superbă este și ,,Legenda trandafirilor” de George Coșbuc.

.......................

Din lacrimile plânse-n zori

A răsărit o albă floare,

Şi peste noapte-a ei plânsoare

S-a prefăcut în roşii flori.

Erau frumseţile luminii

Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?

Ea, biata, nu mai vede spinii

Şi-adună flori, şi mâna ei

Îi sângeră, dar nu o doare,

Că pentru-un spin avea o floare.

Aşa e scris în cartea sfântă

A legii legilor. D-atunci

Răsar aceste flori pe lunci.

Flăcaii-n poezii le cântă

Şi le slăvesc d-atunci pe drept,

Nevestele le pun la piept

Şi fetele le pun în plete.

Şi-n templul zeilor doi miri

Împodobesc cu flori vestmântul

Şi mame triste pe mormântul

Copiilor pun trandafiri.

De ei cine-şi ascunde faţa

De teamă că de ghimpi sunt plini?

Şi dacă viaţa are spini,

De ce te plângi că-i rea viaţa? 

Dorul Sân-Zienei

          Sărbătoarea SânZienei, a sfintei și dumnezeieștei Doamne, Făptura făptuitoare a neamului nostru dintru Începuturi.

          Când am ajuns prima data la Sarmizegetusa, până a intra în sanctuar, a trebuit să colind desculță zidurile împrejmuitoare, spre mirarea însoțitorilor mei, dar – mărturisesc sincer, și a mea. Trebuia să îmi iau hrana din acele locuri, să recunosc urmele pașilor de demult. Starea fizică fusese înfioarătoare în zilele dinainte dar numai așa aveam să pot ajunge acolo unde îmi era dat. Desculță ca pășirea să știe a primi.

         Când ești fericit, când biologicul din tine simte, este viu, sufletul se supune plăcerilor lui. Când însă suferă o decomprimare, sufletul te întărește.

Pășeam pe pietrele vechilor ziduri și simțeam cum mă înalț, cum regăsesc îmbrățișarea văzului din văz.duh. Iar flacăra din mine privea minunile acelei zile, încălzindu-mă treptat, jucându-se cu adierile vântului care mă pornea pe aleile strămoșești. Primul gest a fost de a mă culca în interiorul Marelui sunet a Universului, a Ceasului care avea să își împreune minutele din ani , rotindu-se ca o volută pe cerul din mine, pînă am privit steaua care mă veghea dintotdeauna.

          Am descoperit-o cândva în ochiul de apă la marginea căruia străbăteam orele nopților. Cerul privise de multe ori în ochii mei dar nu alesesem nici o clipire care să îmi șoptească din taina ei. Însă atunci, din adâncul apei s-a ridicat o sclipire care a fulgerat scurt. Iar și iar până fascinația din mine a fost deplină. Era EA, unica. Zeci de nume i-am dat de atunci. Dar toate erau din ,,semnele Ei de Putere” –cum aveam să înțeleg mult mai tîrziu. Fiecare nume îi numea încă un dar și treptat aveam să îl înțeleg.

        Iar toate acestea sunt scrise în CARTEA Ințelepciunii, cea  în zece file care se poate citi numai așa: dintr-o dată toată și pagină după pagină. Iar la noi Solomarul este ultima întruchipare după ce marea predare s-a în.făptuit, rămânând așa la vedere  însă și ridicându-se pentru a ne veghea. Coboară doar în anumite ceasuri pentru a ne dărui din Putere. Și , în înspre sfârșit, învățăm…

        Atunci după prima noapte când am înțeles m-am legat cu robia urei de steaua ziditoare. Exteriorul meu ura, biologicul aparținând țărînei, pentru că eliberarea a venit din interior. Poți învinge definitiv numai din, din interior. Ura, mânia, trufia, supărarea, pot fi alungate?! Nu. Ele se întorc. Energia din ele poate fi transformată așa cum au învățat alchimiștii. Privirea aceea venea de departe, din ținutul meu și uram doar îndepărtarea. Pe care am învățat treptat să o străbat. 

          Drumul a fost lung doar în mine. Așa am înțeles și un alt nume, de dinainte de a mă înțelege prin Înfăptuirea mea. Pe Iisis -  CeaDeSus. Cînd sclavia pământului părea că va fi veșnică ea l-a reînviat pe Osiris și a născut întruchipare din El. Legendele au multe șoapte  când asculți cu auzul interior. Vin de departe, atît cît îmi ridic gândul care să mă conducă. Iar orologiul de la Sarmis-Getuza, săpat în memorii aduce mereu îndepărtările aproape. Pentru că dacă se șterg, piere și viața pe Pământ.

Iarba mi-a cuprins trupul și văzul din mine a devenit duh care a privit unica stea. Știam cine este. Îi șoptisem înainte zeci de nume, dar atunci nu o mai numeam. S-a alunecat vie înlăuntrul meu.          Am înțeles că nu o căutasem niciodată pentru că întotdeauna știusem cine este. Nu îmi aminteam eu cine eram: o licărire din Ea. Așa a fost mereu: CeaDeSus și licărirea Ei de pe Pământ. Și sunt multe, multe licăriri care … dorm.

        Asta privisem dintotdeauna: licărirea de sus care se năștea flacără din mine. Din adâncurile unde se ascunsese.

Acolo, am ridicat privirea care s-a petrecut pe boltă iar Steaua a doua oară s-a oglindit în irișii mei. Harta stelară spre drumul de acasă s-a imprimat la prima privire asupra acestei lumi. Acum a fost altceva.

       Pot închide ochii și steaua să apară acolo unse află de milioane de ani. Nevederea din mine era acoperită de umbrele pâlpâirilor care și ele pot vrăji, dar numai biologicul trăitorilor. Însă vraja aceasta e puternică și trebuie să înveți Arta Magiei din interior. Vrăjitoria este pentru înspre afară, Magia este a interiorului. Doar  acolo e tărâmul Adevărului.

        În fiecare bărbat se oglindește o unică sclipire. Dar ea trebuie să își amintească cine este și, să învețe să stăpânească legătura de Putere. Femeia încă se repede la bărbat să îi amintească prin vorbe. Nu așa va trezi oglinda Ei din El. Femeia pământeană doar visează visul ascuns în ea. Și suferă de dor. 

        Bărbatul așteaptă doar ca Ea să își amintească. Nu își dorește mai mult. Pentru asta au venit aici. În timpul ăsta el poate ridica edificii, poate pleca la războaie. Își ocupă timpul cu multe. Dar gândul lui mereu este înspre ea, să devină Femeia din icoana sufletului din El. Cum e jos așa este și sus. Dorul Iubirii !

Adoratorii Soarelui

Zilele acestea, în timp ce încercam să aranjez  textele cu Lupul Alb nu ... întîmplător desigur, am privit oamenii. Cu aceeași atenție dintotdeauna. M-a surprins graba lor de a se feri în fața căldurii soarelui. E adevărat, e destul de cald și sigur vor veni zile fierbinți așa cum tot am avut parte în ultimii ani. Și eu mergeam pe partea unde era umbră, cât de cât. Dar când am ajuns în plin soare, am simțit și înțeles totodată, ceva ce m-a încremenit: nu iubesc soarele. Nu i-am spus demult, demult timp că Îl iubesc. Stând așa, în prezența lui am simțit cît de mult vrea iubirea oamenilor. Să-i fie trimisă așa cum facem cu cei dragi: gândurile și spusele sunt îndreptate mereu spre ei. Spre el nu! Asta este: nu am lăsat iubirea să plece spre el. Parcă doar...îl priveam. 

Am admirat răsăriturile la mare acum câteva zile. Am mulțumit, m-a încântat ivirea lui. Dar.... nu îl iubeam cu toată ființa mea ca în secunda când am realizat asta. O căldură din inimă a plecat spre el. E puțin spus dar decât cuvinte mari, mai bine simplitate și sinceritate. Simplu: îl iubeam și i-am transmis iubirea așa cum doar copii mici știu să o facă. Nu mi-a mai fost cald, dimpotrivă, zâmbeam fericită. O nouă stare care cere acomodare și asta e de lungă durată de acum încolo.

Multe, multe taine mai sunt de descoperit pe lumea asta. Ne obișnuim să iubim. Ne obișnuim ,,în iubire” și ea încet, încet se consumă dacă noi nu o mai conștientizăm. La fel și între două persoane. Se consumă din sentimentul sublim de la început și, normal, el începe să fie ca un fir, care se poate rupe oricând. Relaționarea înseamnă comunicare, împărtășanie, cuminecătura unul prin altul.

Bucuria pe care am dăruit-o soarelui meu, este ca dragostea dintâi care îți apare brusc în memorie din când în când, acum a fost  ca o revedere și revenire mult așteptată. Nu i-am spus, am simțit că îl iubesc și eram fericită că vede asta în întrega mea ființă. Iubirea nu are nevoie de cuvinte, de mărturisiri. Parcă mi se deschisese inima și un vârtej de căldură plecase din ea.

La câte nu mai sunt atentă?! Doar știu că dacă tu nu vezi acel ceva, el nu există. Mai ales cu ochii sufletului care trezesc sub pleoape mii de legături/amintiri.

Ne gândim cât de cald va fi, cum vine pârjol în jur. Dar că are cineva nevoie de iubirea nostră?! La asta ne gândim?! Mergem cu ochii în jos, lăsăm grijile să ne doboare... și nu ne luăm Putere de la cel adorat dintotdeauna. Sună ciudat ,, Adoratorii Soarelui” ?! Teoretic poate nu. Practic, cu efuziuni și amețeli ,,mărețe”ne mai amintim la câte un seminar sau când citim o carte,dar nu o mai facem demult timp. Ar trebui acel prag critic de adoratori , pentru a ne salva. Și nu mi se pare deloc o idee bizară. Starea de iubire trebuie întreținută, conștientizată mereu. Susținută.

Am ...însingurat soarele. Ocupați cu cheltuirea resurselor am uitat de cei care ni le-au dat spre folosire. Să învățăm să creem tot ceea ce avem nevoie din nelimitata putere. Noi... am învățat ceva/ceva dar și multe altele.

Nu, soarele nu este supărat. Ci suferă. Suferă minunatele ființe de acolo. Iar iubirea lor, noi, în micimea de acum, când am distrus atâtea, ni se pare că e pârjol.

 Învățăm despre forme, despre compușii din ele, învățăm să le numărăm, să le cuantificăm.... dar faptul că sunt toate alcătuite din energii care nu ne aparțin, ci doar puse la dispoziția noastră nelimitat, încât am ajuns să le folosim fără a ne gândi la responsabilitatea pe care o avem, nu ne mai trece prin cap să o facem.

Soarele nu este o bucată mai mare din ceva amorf. Acolo sunt entități alcătuite altfel decât noi. Atîta tot. Deja au trecut mirările multora că putem comunica telepatic între noi. Nu noi am devenit mai ,,măi/măi” așa dintr-o dată ca să tot cerem celor din jur, să ne ,,explice” ce este asta: e de la satana sau...suntem deosebiți. Bineînțeles că am vrea să auzim a doua variantă, marea majoritate de asta întreabă. Nici una, nici alta. Suntem iubiți. Atîta tot. Hai să acceptăm firescul în viața nostră și să nu ne pierdem timpul și energia căutând susținători prin jur. Am ajuns să cert cât pot de delicat ( scuze, nu îmi reușește întotdeauna) asemenea ființe. Celor înspăimântate, da, am răbdare să le explic. Iar cel mai simplu e cu ajutorul  experimentelor susținute de știință. Telepatic, empatic, cu întreaga ființă putem comunica la un nivel pe care nici nu îl înțelegem deplin. Și ca să avem de unde învăța, începem cu cel mai frumos și înțelept prieten, soarele.

Cu cât vom deveni mai conștienți că există Dumnezeu care ne vrea fericiți, că sunt înalte entități de lumină a căror inteligență ne poate îndruma, dacă noi cerem, cu atât vom înlătura pârjolul venit prin rarefierea țesăturii energetice din jurul planetei, și multe altele. Corpurile noastre au ajuns la ultima etapă de densitate a biologicului. De aici înainte avem două căi: înnobilăm materialitatea nostră , și asta nu o putem face de capul nostru, sau...devenim extratereștrii de care spunem că ne terorizeză, că nu au inimă. Ca să nu jignesc animalele pentru că ele sunt o creație superbă pe care aproape o nimicim.

Cuvinte nu trebuie. Ieșiți într-o rază de soare și trimiteți iubirea din iubirea inimii. Ea va sparge lutul murdar care prin  spaimele, fricile, supărările, neajunsurile, mâniile,  ne ține încă captivă imensa flacără  a iubirii. Va fi asemeni lavei care se revarsă din vulcanul inimii. 

Iubirea omului este specială în întreg Universul cunoscut sau încă nu. Pentru că știe atunci când este pârjolul prea mare, să răcorească, atunci când frigul devine moarte, poate dărui viață.

Nu e nevoie acum, în clipa asta să căutăm dicționare de gesturi, nu e nevoie de incantații speciale. Vor veni și ele. Pentru a ne domoli și a căpăta constanță în tot ce facem. Altfel vom uita iar repede.

Ar trebui să închei....și nu știu decât să spun: deschideți-vă inima și lăsați iubirea să plece spre soare. Fără nimic altceva.

pictor: Tomasz Alen Kopera

Puterea din Rusalii

De acum înainte vom măsura timpul tot din șapte în șapte zile ,,de după” trecerea Lor: duminica I-a, a II-a, a III-a….. până la a XXVIII-a după Rusalii. Parcă viul biologic își sună dansul clipelor fiind în Puterea lor.

Pământul acesta e binecuvântat spre păstrare a tainelor, a înțelepciunii, a Puterilor. Acel ,,adânc de memorii” care se zbate dureros în noi. Nerespectând darul din cumpenele cerului nu avem cu ce ne hrăni și întări.

Multe nu se pot încă rosti decât de la suflet la suflet.

Șapte frați , Sân Toaderii și Șapte surori - Rusaliile parcă sunt cerneri de amintiri stelare dintru începuturi când vorbeam direct cu dumnezeirea. Când sfatul Înaltelor fețe își avea altarele de odihnă pe pășunile străjuite de glasul munților care încă nu se ridicaseră strajă neamului.

Au trecut orologii de vremi iar bătaia lor a rămas în timpanele vremelnic ascunse de alte înțelesuri, care au venit cu adormiri de soartă. Ielele însă revin, an de an doar/doar ne-or găsi amintirea trează, să aibă cui se destăinui.  

Așa fosta scris să primesc înlănțuirea nopții de Rusalii la malul Mării. Cumpăna razelor lasă înserarea să cadă în mare. Aerul calcă apa care  trimite unde în bariera de alge-pavăză  nisipului unde căldura încă nu s-a aciuat.

Jocul lor revarsă duh de lumini pregătind sosirea Crăiesei Sânziana. Frații lor trec în magie de dans ritualic și ca să nu le dea de gol, își ascund fețele cu nelipsita năframă. Vai de cel ce o smulge de pe chipul fără întruchipare. Este osândit pe loc. Lege păstrată în sfințenia tainei.

Încerc să gust din clipa prezentului pentru a-mi fi aducere de amintiri din memoria trecutului. Luna e doar jumătate din Puterea ei care  învață trezia din om să se adune înlăuntrul lui. Grea deprindere. 

 Prin sfărâmarea sufletelor am construit atâtea obstacole care ne-au făcut să uităm că magia este în starea și în cuvântul bine rostit.

Las liberă neliniștea sufletul din mine care vede străfulgerările de deasupra mării. Și e doar prima oră înspre noapte. Dansul lor amețitor va fi vârtejul prin care cerurile la ceas de zori se vor deschide și alaiul Frumoaselor va ieși din Iele însele dăruindu-se dansului,  aninând razele soarelui în hora lor.

Taina zilei  nu e pierdută prin spaimele care au săpat neguri de înfiorare în noi. Pârjolul ierbii e doar semnul Puterilor de care nu ne putem încă apropia. Iar cei care o fac, dau în rătăcire a minții nemaiputând vre-odată să le uite, rămânând aninați de amintirea săpată în suflet.

În dansul străveziu dinafara lor se va dezlănțui Puterea din Eternul Timp pentru a ne fi pavăză până la împlinirea sorocului.

Mi-e dor să-mi potrivesc ritmul pașilor în ritmul lor. Înțelesurile din Iele curg amintiri care văd cum caută făpturi pentru a deveni mărturie necuprinsului cărora le sunt martore.

Surâd fulgerului de amintire care a lăsat urme de spaime tocmai pentru a fi ocrotite în neprihănirea lor. Pe oricare cale numai să nu te poți apropia de Iele. 

Dar văz-duhul vorbește sufletului care îl privește căutând deslușire de înțelepciune. Duhul  redă văzului vederea pierdută. Înțelepții le-au scris și rescris, după hramuri de vremi, multele prefaceri scormonind în litera moartă a hrisoavelor trecute din visterie în visterie.

Cu Leuștean, Avrămeasă, Usturoi, Tătăneasă, Pelin și Apă de la nouă izvoare lasă tămăduirea să fie adusă de frații lor. Doar înspăimântarea pricinuită de alții ne picură otrava slăbiciunilor și fricilor (pelinul stabilizează plinul vieții și înlătură propriile dizarmonii, nu trebuie să ni le transmită nimeni. Ascunderea Puterii ritualurilor din plante se face prin inversarea înțelesurilor).
 Apa vie tămăduiește neîndurările noastre de a lăsa viața să se bucure în noi. Înviindu-ne după măsura înțelegerii pe care o avem. 

Pentru Dorul din noi au venit și anul acesta pentru ca văz.duhul să le mai culeagă odată din taine și să umple norii care vor potoli arșița din suflete, încă un timp. Zânele neamului meu au nume împărătesc din izul florilor.

Cu cât vederea sufletului tău privește frumusețea cu atât vei fi binecuvântat!

Dezicerea de Dumnezeu

Dacă spui,,eu sunt puternic/ă”, ,, eu sunt bucurie”, eu sunt…..”  cu gândul de a fi TU însuți și poți ,,aranja” asta și apoi de a răsturna lumea după chipul , voia ta, sau - mă rog, chiar pe o altă persoană, atunci e o creștere a orgoliului, a mândriei. Nu voi ocoli acum deloc ,,bunele intenției” care circulă de-a valma. Și cred că au un anumit scop pe care e bine să încercăm  să ni-l asumăm. Din practica ca vindecător de suflet încep să conștientizez cât mai mult cu putință. Atingem praguri pe cât de înalte tot pe atât de joase. Este încă multă instabilitate în noi. Totul și toate ne erau necesare ca să ne zguduie nițeluș. Dar a ne tot juca orbește a devenit periculos pentru noi și pentru viitorul tuturor.  

Deci:  vei avea mobilizarea necesară pentru a înfăptui ce vrei – dar consumul de energie pentru aceasta va fi din tine. Și te vei trezi după o perioadă sleit. După o zi, o lună, un an. Dacă  spui cu consecvență o rugă, o mantră, o săptămână dar apoi uiți, te plictișești, programul interior e rupt și cel vechi tot va rula și deacum înainte pe pilot automat.

 Dacă acumularea de energie divină din tine e mare – poți schimba instantaneu. Ce înseamnă această ,,acumulare”?! este umplerea de recunoștiință, de bucurie, de fericire că Dumnezeu există și TU ești parte din El. Așa Îl vei regăsi în tine. Fără această regăsire în interior nu poate fi sănătate, fericire. Iar aceasta este o practică constantă, un GÂND trăit mereu și mereu în interiorul tău.
 Pentru că altfel, doar la nivel mental, după o perioadă de ,,bucurie” : am reușiiiiiit !!! urmează un viraj în care nu ne va fi confortabil și nu știm de ce. E ca și cum am tot mima ceva și ...obosim. 

Poate vei relua după un timp  sau dacă ai puțină energie divină în tine – atunci va apare boala ta sau și a celor dragi, pentru că în atingerea scopului vei începe să iei energie de la ei. Nu arată prea bine tabloul a ceea ce des.scriu dar știu că așa este. Ucidem încet și lent. Soțul/ soția, copii, părinții se îmbolnăvesc sau ca să se protejeze, pleacă. Pleacă în lume sau dincolo. Când te vei trezi în depresie te vei mira cum de ai ajuns acolo, neînțelegând mare lucru, sau că e ,,nedrept”, că alții reușesc, sau că sunt de vină. E un repertoriu larg.

Ne manipulăm singuri destinul. Se spunea până acum că e pedeapsă de la Dumnezeu. Dumnezeu nu pedepsește ! era o paradigmă necesară acum 100 de ani. Nu e ,,pedeapsă” ci folosirea în ne.cunoștiință, în ne.gândire, a legăturii cu Dumnezeu. Ne agresăm noi înșine. Dumnezeu este iubire!!! Atât. Cum putem crede că EL ne pedepsește?! Iubirea nu poate pedepsi. ESTE doar iubire. ESTE !!! când iubești poți avea ȘI un alt sentiment??? nu. Iubești ! Atunci cum de îndrăznim măcar să spunem că EL pedepsește?! o facem singuri , uităm apoi ....căutăm vinovați sau subterfugii pentru a nu ne întoarce la cauză. Care este în noi. Care tot se manifestă în diferite forme, atrăgând pe alții care ne arată aceste forme. Doar ni le artă. Dar noi considerăm că ei ne rănesc.

- Prin supărare, prin nesiguranță, prin depresie, la modul subtil ne dezicem de unica Forță în care putem să avem deplină încredere. Defapt  folosim energia ca să fim supărați, nesiguri, depresivi. Folosim din rezervele acumulate care treptat se vor epuiza. Pentru că Puterea Divină nu  participă să te ajute pe tine să fii ,,aiurea”. În clipa când tu însuți vrei să fii supărat – se închide comunicarea. Ești supărat. Vrei să fii fericit? Ești fericit. E consumul tău de energie pentru că doar tu vrei, indiferent de care care taler te folosești. Acest ,,vrei” știu că mi se poate reproșa: păi, nimeni nu vrea. De acord: nimeni nu vrea dar marea majoritate trăiesc așa. Aici e necesar un efort de a ieși din ,,inerție”. Iar inerția este o lege clară în fizica cuantică: obiectele-( dar și stările) se urnesc cu greutate, dar și se opresc cu greutate odată ce mișcarea devine alertă. Gândiți-vă la ,,lene” sau repetatele amânări  și la ,,furie” și veți înțelege. Totul depinde de voință. Voința poate veni treptat sub formă de conștientientizare sau ...boală.

Atât de mare este îngăduința divină încât te lasă să faci ce  vrei cu ceea ce ți s-a dat. Poate vei înțelege. Dar nu pentru distrugerea ta și a lumii. Atunci se închide izvorul, și tu vei folosi doar din rezervele tale. Și…. Au mai dispărut neamuri apoi  lumi.

Dacă realizezi asta… și spui: Mulțumesc Doamne pentru tot! e  ca întoarcerea fiului risipitor. Vei fi îmbrățișat cu drag pentru că tu singur ai avut puterea să înveți. Și tot ceea ce vei face de atunci încolo  știi că modelezi cu/din ceva ce nu iți aparține, dar vei fi atent să fie o creație frumoasă. Sufletul tău va ști, vei simți cum se înminunează și el. Nu e mândrie, ci altceva, ce nu se poate descrie în cuvinte.

Să simțim și să gândim în același timp, e ceva ce se învață. Treptat, zi de zi. Și iarăși revin: dacă înțelegi un lucru nu e suficient. El trebuie aplicat_manifestat. Așa da, creem !

Intre simțire și intuiție se face  confuzie de cele mai multe ori. ,,Așa am simțit” – fii atent cînd și unde ai ,,simțit”. În tine ai simțit ,,ceva” iar dacă e deja acolo bine ar fi să vezi ce e. Asta va duce la o călătorie interioară la care puțini se supun. Pentru că marea majoritate nici nu știu că e posibil. Intuiția e altceva.

,,Sunt puternic/ă și recunoscătoare Ție Doamne ca mă bucur de tot ceea ce este CREATIE, de ceea ce ai creat Tu”, - atunci e altceva. Important : cuvintele să le căutați în voi. Evitați ,,pe derostul”. Poate devein cu ușurință un șablon.

Ruga este altceva. Am mai scris. Dar a ne conștientiza pe noi e un efort necesar. Cele două nu se exclud ci sunt complementare.

,,Sunt puternică” =recunosc în interior că PUTEREA UNICĂ acționează și prin mine,  numai eu nu am văzut-o până acum. Dar acceptăm că mai sunt și alții nu numai noi. Recunosc acest dar ca să il și las să se manifeste - e altceva.

Depinde de intentia din interior și trebuie să fim atenți la asta. 

,,Sunt puternic/ă” - nu voi mai depinde de nimeni, doar de conștientizarea Puterii manifestată prin mine.  Atunci am obligația să fiu atent/ă ce fac cu această putere. Izvorând din tine -poate crea și pentru alții - și e superb 

!

Când suntem triști, dezamăgiți de oameni, de o situație, e bine să ne amintim din ce  Putere suntem alcătuiți. Pentru că pe ea o folosim în acest caz ca să supărăm pe alții, noi fiind deja bolnavi. A folosi așa suflul divin nu este posibil.

Se rupe contactul și noi… rămînem singuri până cînd vom pricepe. Apar momente bine punctate în viața nostră care ne pot schimba definitiv. Dar nu de pe azi pe mâine. Treptat.

Dacă în tot ceea ce facem la nivel uman, de autocunoaștere: meditații, terapii diverse, incantații, mudre, sisteme de inițiere .....  nu uităm că folosim Puterea, Forța, Energia Divină și mulțumim pentru asta, vom fi păziți de multe. De fapt de toate. Și vom fi atât de recunoscători că ni s-a dat putința de a ne ,,juca” învățînd cum se crează propria noastră lume. Conștientizăm că suntem copii.  Eșecurile au fost întotdeauna ale noastre, nu date de Dumnezeu. Dacă și prin alte părți e la fel … învățăm împreună.

Știu, sunt nuanțe pe care nu le-am scris mergând mai profund. Pe unele deabia le-am menționat. Poate o voi face. Intre cea de acum 10-5 ani și cea din prezent este deja o cale. . Dacă nu ai întrebări, nu vin deslușirile.  Sunt conștientă întotdeauna de fragilitatea umană. Și a produce schimbări prea bruște nu cred că ajută. Îmi cer iertare dacă par uneori dură. Dar sunt momente bine punctate de care eu însămi țin cont. Dacă ajută și pe alții este meritul lor. Schimbarea este datorată/datorită lor înșile. Și repet, aceasta este o călătorie interioară pe care singuri o vom face. Dacă ne poate îndruma cineva în care avem încredere, e și mai bine. Însă pregătindu-ne conștient pentru ea. Iar ,,această pregătire conștientă” presupune cunoaștere. Invățătură. A înlătura obiceiurile, traumele instalate la nivel celular, așa cum le arată dr. Deepak Chopra, nu se face doar prin post, regim vegetarian, exerciții de respirații, incantații sau multe altele. Ci să stai față în față cu trauma. E ca un fel de ,,păzitor al pragului” dintre noi - scânteia divină și umanul care am devenit. Acesta este cel mai profund nivel al Ființei. Iar a ajunge acolo nu este ușor dar sigur este posibil. De asta mulți renunță. Unii simt lipsa pârghiilor, lipsa unui ,,desfășurător”. Însă treptat îl vom avea, sau vom întâlni pe cei care ne pot fi alături, îndrumători. Determinarea însă trebuie să vină din noi. Constantă. 

Dumnezeu ne gândește cu iubire, mereu și mereu și mereu. Iar noi până nu vom deveni parte asemănătoare a gândirii Sale, nu vom fi deplini. 
Gândirea lui Dumnezeu este Absolutul iar noi suntem o parte din acesta pe care Îl manifestăm. Pe El, nu pe noi. 

Scrisoare către tine...

Ne rostim mereu dorințele sperând că va veni cineva și le va împlini. E frumos atunci când primești un cadou, devine cel mai prețios semn de apropiere, de neuitare, de căldura umană care vine din cel mai puternic foc: al inimii. Amintirile devin prețioase diamante care ne înfrumusețează viața atunci când știi că au întotdeauna un uriaș dar pentru tine. Le vei prețui mai mult ca și pe cei care au fost părtași la ele.

An de an... căutam adresa pentru a-i scrie Moșului! Aceeași scrisoare, aceleași dorințe ...aceeași încredere că  Fericirea este darul care depinde numai de mine pentru a-l dărui ... 

,,Fiecare om are o cale proprie de evoluţie către divin, către înţelegerea propriei vieţi. Există câte un Dumnezeu câţi locuitori ai Pământului sunt” – spune fiinţa din faţa mea.

      O să­-ţi povestesc o amintire care îmi apare mereu în memorie. Târziu am înţeles-­o, târziu mi­-a fost dat să descopăr Taina din ea.

Am crescut departe, mult timp am crezut/judecat că îndepărtată de ai mei părinţi. Am crescut la bunicii din partea tatălui, într-­un cătun din nordul ţării, în Bucovina. Câteva case aruncate pe dealuri, câţiva locuitori, toţi rude, cărora, cândva, le aparţinuse tot acel pământ şi care se vedeau doar de sărbători. Erau două case: a bunicilor şi a unchiului care a trebuit să rămână lângă ei, pentru că tatăl meu, mezin fiind, luase calea lumii, plecase la studii şi acum era „om la oraş”.

Dureroasă, dar şi mirifică copilărie. Durerea am trăit­-o, pentru că simţeam abandonul părinţilor, abandon care îmi era amintit cel puţin o dată pe lună de a mea bunică, atunci când nu veneau la timp banii pentru întreţinerea mea (aşa fusese „aranjamentul” cu părinţii). De faţă cu bunicul nu avea curaj să îmi spună, dar, când era el plecat…

„Azi nu ai ce să mînci, că nu au venit paralili de la măta” (avea „ceva” cu mama – din cauza ei nu se însurase tata cu bogătaşa satului, ci adusese o „olteancă”).

Aşa că revăd două braţe subţiri, de fetiţă, care înconjoară gâtul unui căţeluş. Un corp firav, zguduit de plâns, de dor, de nemângâiere, de foame. Mă „adoptase” în cuşca lui. Acolo era refugiul meu (ce e drept, ca răsplată, îi duceam toate păpuşile care îmi erau dăruite de trei­-patru ori pe an). Ne jucam amândoi cu ele. Adică el le despletea, eu le făceam codiţe sau le îmbrăcam cu „haine noi” ori de câte ori era cazul. Şi era „cazul” destul de des. „Dar asta înseamnă că nu mă plictiseam, nu?”, râde frumos şi cu lacrimi în ochi fiinţa din faţa mea.

Cred că era deja seară. Alergasem toată ziua pe dealuri şi mă cocoţasem prin copaci, iar „vestea” cu „paralili” ştiam ce înseamnă. M-­am îndreptat împreună cu Bobel (aşa îl chema pe căţeluş) spre căsuţa noastră. Porţia lui de mâncare a sosit la scurt timp. S-­a repezit bucuros şi a început să mănânce. 
Simt şi acum acea senzaţie de FOAME din mine, acel plâns de deznădejde al copilului, acele lacrimi care se rostogoleau imense pe obrăjori. Lacrimi IMENSE. Înţelegi?! Mari ca perlele mele de la gât. (are un colier cu trei rânduri de perle mari şi albe, superbe. Mă gândesc: Cum Dumnezeu poate să le poarte cu „amintirea” asta în ele?, pentru că asocierea este clară).

„Lasă, ai să înţelegi acuşi de ce le port cu atâta iubire şi strălucesc aşa de minunat”, răspunde ea gândului meu. Le-­am primit de la o prietenă dragă şi mă bucur de câte ori le port. Mult timp nu mi-­au plăcut perlele, acum însă sunt preferatele mele. Nimic nu este mai total ca starea unui copil. Foamea sau bucuria, deznădejdea sau fericirea la un copil sunt „prototipuri”, le trăieşte cu toată şi prin toată fiinţa lui. Aşa eram şi eu atunci.

Foamea, singurătatea (din cuşcă, vedeam cum mătuşa mea îşi hrănea copiii, doi băieţi şi două fete). Jinduiam să mă ţină şi pe mine mama în braţe şi să-­mi dea să mănânc. Să mă mângâie pe păr. Acea lunecare lungă şi mătăsoasă a unei mâini calde şi iubitoare.

Cred că tăcerea mea, încremenirea mea într­-o tăcere care era a durerii însăşi, l­-a făcut pe Bobel să se oprească din lipăit. M-­a privit cu doi ochi mai întâi miraţi, apoi cu o revărsare de iubire imensă, parcă din altă lume, totală. Şi a început să împingă cu botul strachina cu mâncare spre mine.

S-­a apropiat şi m-­a lins pe mânuţă. Am început să mănânc din strachină parcă cea mai gustoasă mâncare din lume, cu lacrimile alunecându-­mi pe obraji, amestecându­-se cu mâncarea. Luam cu palma făcută căuş şi sorbeam fericită. Ba am început să îi dau şi lui Bobel să mănânce. O dată el, o dată eu.

Ştii, cred că îi părea rău că nu mă poate lua şi în braţe, că 

nu mă poate mângâia şi săruta. Doar îşi apropia boticul 

umed de faţa mea, şi stăteam aşa mult timp. De obicei, căţeii 

doar îşi apropie boticul şi se retrag, sau ne retragem noi 

brusc, mai bine zis. Ei,Bobel al meu, stătea aşa mult timp.L-­

am îmbrăţişat cu recunoştinţă, cu iubire, cu dragoste. 

Durerea din suflet nu putea să mi-­o ia, dorul nu putea să 

mi-­l aline, dar îmi dăruia toată iubirea lui, şi adormeam aşa, 

suspinând lângă sufleţelul acela IMENS.

De asta iubesc perlele acum. Am înţeles valoarea acelor timpuri.

Poate părea o poveste dureroasă, dar nu este. Mult timp mi­-am 

plâns şi eu de milă, că am fost abandonată, că nu am avut 

mâncare, că nu m-­au îmbrăţişat ai mei, că am fost urâtă de o 

bunică, ocolită de verişorii mei, care nu voiau să se joace cu mine 

decât când le dădeam din ceea ce îmi aduceau ai mei, de câteva 

ori pe an, altminteri, deveneam „aia cu mă­sa olteancă”. Recunosc 

că am aruncat cu o piatră într-­unul din ei când mi-­a spus aşa. Nu 

cred că l-­am lovit serios, însă a început să zbiere ca din gură de 

şarpe, şi s-­a pornit un tămbălău de mai mare dragul. Noroc că 

era Bunicu' pe aproape, şi nu au avut curajul să mă

 bată, altfel, vedeam eu (Râde din nou, cu toată fiinţa ei parcă).

Vezi, aşa am învăţat să preţuiesc valoarea unei  îmbrăţişări, 

bogăţia ei, bucuria ei. A unei mângâieri. A unui sărut. Hei! Nu 

toate odată, de cele mai multe ori.

Aşa înveţi să dăruieşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta. Să te bucuri. 

Să fii recunoscătoare cu ceea ce poţi tu dărui. Să simţi când este adevăr sau nu într-­o apropiere. Pentru că…oamenii sunt  „oameni”.

Perlele îmi amintesc de lacrimile curate ale fetiţei, şi aşa rămân curată cu ceea ce dăruiesc. Nu cu falsitate, din interes sau de 

complezenţă ci cu toată fiinţa. Se învaţă. Să nu îmi spui că nu.

Nu pot să spun aşa ceva, pentru că îi dau dreptate. Mă gândesc la mine. De câte ori am îmbrăţişat pe cineva, măcar de complezenţă? Hmmm… Cu toţii am făcut-­o de nenumărate ori.

Cerem în rugi aprinse mănuşi sau un serviciu, cerem bani sau un pulovăr, o rochie sau cine ştie ce mai jinduim din lucrurile acestei lumi. Dar cine mai cere un vers dintr-­un cântec sau dintr-­o Psaltire, cine mai doreşte să fie ploaia topită-­n iubirea celorlalţi, care să hrănească stropi de lacrimi în bulgări de soare?

Eu doresc, ca în toate poveştile, trei daruri.

Darul îmbrăţişării din inimă între oameni. Să ne deschidem inimile şi să trăim iubirea de la inimă la inimă, ca o rugăciune interioară, continuă.

Darul de a uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copacii, totul este intim legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele, viziunile fiecăruia. Să avem putere de a dori cu ardoare şi consecvenţă, pentru ca totul să se şi împlinească.

Şi… darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru totdeauna: „Hai la nani, iubito!”


☼