Amintiri din amintirea
poveştilor ascultate de un copil… rescrise cum m-am priceput.Poveşti pe care nu le-am uitat. Poveşti pentru care le aduc gând demulţumire autorilor cunoscuţi sau necunoscuţi, dar care mi-au marcat înţelegerile ...
Nu există om a cărui viaţă să
fie lipsită total de durere, de suferinţă, de amăgiri, iar acestea împărţite
pe o mare gamă de sentimente, emoţii, trăiri, senzaţii.
De ce le avem, de ce trăim, de
ce le consumăm (sau ne consumă ele pe noi…). Sigur, toate
acestea au un scop.
Dar care, Cerule înstelat şi mare?
De ce
existăm… de ce exist?
A fost destul de greu să-mi
pun întrebările astea…Nu am găsit un răspuns. Am întrebat
peste tot în jur…nimeni nu ştia şi unii chiar păreau deranjaţi
de întrebări. Am înţeles că nu şi le puseseră
niciodată, că nu prea voiseră să se gândească la aceste
lucruri sau nu voiau să mi le spună. La mine pe planetă, ca pe
multe, multe altele, nu avem corpuri, aşa ca ale oamenilor, deci noi
nu avem „senzaţii”, care
se transformă în emoţii de diferite culori şi chiar sunete şi
care leagă oamenii unii de alţii.
Ba, chiar am observat că acestea se duc mai departe, când
se adună mai multe şi pot călători oriunde.
Mare minune… dar pe care oamenii nu prea o văd
când sunt aici…pentru că ei nu văd
gândurile (aici am învăţat că dacă nu le transformi în
„vorbe” nimeni nu te aude), iar a „simţi”
câteodată poate fi un dezavantaj care „doare”, provoacă
„emoţii”. Ori tocmai aceasta face cât toate dezavantajele la un
loc, asta aveam să învăţ.
Am venit aici atrasă de unda puternică a două gânduri
care a provocat un asemenea semnal că m-am hotărât să plec de
pe steaua mea pe acea undă de lumină. A fost plăcută călătoria
pentru că am văzut Marele Cosmos, un pic cam rece, dar minunat.
Apoi…am dormit o perioadă.
M-am trezit AICI şi am învăţat ce este
„căldura” oamenilor, care nu
ajunge până la mine acasă şi noi o cunoaştem doar din poveşti
sau…când ni se dă voie să privim pe monitoare la pământeni.
Dar…tot nu o înţelegem, e doar o „noţiune”,
aşa cum se învaţă toate.
Aşa am învăţat ce înseamnă
„să
ai nevoie de cineva”
care îţi arată, cel puţin la început,
ce înseamnă acea căldură căreia
ei îi spun „iubire”.
Privind la ceilalţi sosiţi aici mult înaintea mea, unii demai multe ori chiar, mi-am dat seama că nici pe
planetele lor nu este această vibraţie căreia oamenii îi spun
IUBIRE iar noi, cei din Cosmosul mare şi înstelat, a
trebuit să-i spunem la fel, neştiind ce este şi ce alt nume
să-i dăm. Acasă, mi s-a explicat că este
„precum
căldura” pe care noi o luam din Marele Soare care nu apune niciodată.
Aici…el se mai culcă …din când în
când (i se spune „timp” acestui „când”).
Noi folosim razele lui pentru a
ne alimenta (hrăni) şi există de mult,
muuult „timp”
(după noţiunea asta a
oamenilor).
Aici,
„înveţi”
să iubeşti.
Parcă faci mereu şi mereu experienţe, iar unii… tot nu sunt
mulţumiţi, adică nu se simt „hrăniţi” de acestă energie,
care ba îi încălzeşte,
ba îi răceşte… de nu mai ştiam ce se întâmplă. Asta
până am ajuns să experimentez şi eu. Ba, se mai şi plâng uneori
şi atunci, au o stare care se numeşte „supărare”
(atunci când „se răcesc” de ţi-e şi ţie rău dacă stai
prea mult pe lângă ei).
Pe planeta mea nu există flori şi copaci, munţi
şi mare, apă şi vânt. Acolo sunt doar „esenţe”
frumos ambalate în recipiente pe care avem voie să le studiem după
perioade în care învăţăm „istoria” Planetei Albastre, care
mie mi s-a părut uimitoare întotdeauna, de asta am şi trecut pe fişa mea în drepul rubricii: „Unde vreţi să vă continuaţi
studiile”, această planetă.
Aici, fiecare floare
„colorează” aerul din jurul ei şi provoacă vibraţii
cărora înveţi să le spui „miresme”.
Sunt tare plăcute… Dar oamenii „le
simt” şi, brusc, dau ochii peste cap: ,, Vaaaai!!!" Ei nu „văd”...
că sunt reale!
Valurile mării m-au
înspăimântat pentru că se uneau cu cerul şi nu înţelegeam unde
zboară păsările: în apă sau pe cer. La început tot priveam şi
tot priveam şi toţi s-au grăbit să-mi explice că apa şi
cerul sunt două „elemente”
diferite.
Aşa am învăţat că fiecare floare are culoarea
ei şi mirosul ei („parfum”),
care nu călătoresc prin aer şi nu strălucesc… aşa cum crezusem
eu. Că păsările zboară doar pe cer nu şi prin apă, acolo
„stau”, plutesc.
Ciudate explicaţii mai au oamenii pentru toate.
Dar, le-am învăţat în „timp”,
noţiune care a devenit foarte importantă dintr-odată.
Era ceva care a plecat…dar trebuia să fie… Şi încă ,,ceva" care va fi. Adică „ieri”
şi „mâine”. Trebuia să ştiu
ce am făcut „ieri”,
uneori să şi dau socoteală. Adică „ieri” acesta, era când am
spart o cană şi mă certa mama pentru acest „ieri”. Adică ceva
care trecuse deja, aşa că… ce rost mai avea? Ştiam că nu am să
mai repet „operaţiunea” în viitor.
Tare încurcată
am fost şi cu „măsurarea”
timpului. Noroc că oamenii aveau ceva care „spunea” mereu cât
este timpul lor sau chiar al altora.
„Ieri”
mai era şi altceva, era „undă
de energie” pe care trebuia să o port cu mine
(destul de neplăcut uneori, greu întotdeauna) şi care devenea (când se adunau mai multe) „amintiri”.
Aici, este o altă ciudăţenie.
Nu trebuie să uiţi ceea ce citeşti într_o
carte. Asta e de la sine înţeles, dar să nu uiţi cuvinte
sau acele semne pe care le fac oamenii şi spun că sunt „gesturi”,
ce rost are?!
La început răspundeam după cum vedeam cuvintele
lor că vin spre mine… mai repede sau mai lent, mai calde sau mai
reci. Uneori chiar amestecate de deveneam „confuză”. Oricum
răspundeam la fel. Mi s-a spus, de cam multe ori, că nu
aşa se „comunică”,
că mai trebuie să taci sau să „uiţi”, adică să
trimiţi la „ieri” acele cuvinte sau gesturi.
Iar cuvintele, nu sunt totdeauna asemănătoare cu
„stările” pe care le „vedeam”.
Dar… greu
a fost să învăţ
„cuvintele”, pentru că ele au sunete care se tot repetă
şi tu înveţi să le „ansamblezi” unele după altele, trebuie
să faci şi pauză, ca să nu se amestece (la noi nu este aşa,
gândurile
ni le deschidem când şi spre cine vrem iar dacă vedem un simbol în acea
clipă ştim totul despre el, fără să ne tot explice ,,cineva").
Deci, am învăţat să
aşez sunetele unele lângă altele, să fac pauze… ca să le
„transmit” mai bine, mai clar (uneori o mai dădeam în
bară… cum spun tinerii pământeni acum).
Tot la început, vedeam că
sunetele sunt ca şi culorile:
treceau pe lângă mine, unele se loveau de mine… altele se opreau
în mine… Dar, am fost învăţată că trebuie să le opresc pe
toate, să „gândesc” şi apoi
să spun şi eu ceva, ca răspuns „bine
gândit”. Uf!
Se învârtea Pământul cu mine uneori, aşa de
ameţitoare a fost această „lecţie”
umană (chiar şi acum e dificil… ce să spun şi ce nu,
ce să primesc sau nu).
Cuvintele, unele, au devenit acele „amintiri”.
Ele erau deja „stări” care au început să formeze „ceva”.
Aveam să învăţ că se numesc „sentimente
umane” exact
pentru ce venisem pe planetă. Începusem să le „simt”, să simt
sunetele altei persoane. La
început, acele sunete/cuvinte erau frumoase, blânde şi calde.
Cu timpul au devenit tari, tăioase, ascuţite. Şi, pentru
că a trebuit să le „opresc” în mine au apărut o mulţime de
gânduri, care atunci când se uneau unele cu altele, formau
o „durere” sau o „bucurie” sau „teamă”, „furie”…
multe, foarte multe „sentimente”. Pentru
că nu aveam ce face cu ele… le-am lăsat să se aşeze în
mine.
Am început doar să ascult şi răspundeam când
sunetele din mine se aşezau aşa cum erau cele care veniseră.
Uneori nu reuşeam foarte repede, aşa că le păstram şi pe
acestea. Parcă „depozitam” mereu, realizând adevărate
„stocuri”. Mai târziu, tocmai aceste stocuri am observat că
provoacă ceea ce oamenii numesc iubire uneori, alteori… boală.
Şi, am învăţat şi „reacţii”
pe care a trebuit să le stochez şi încă destul de
repede. Când ţi-e „frică”,
adică scânteiezi foarte repede, ca nişte fulgere, care te străpung
în sus şi în jos, apare altă culoare, sunetele „ţipă” şi
ele, începi să tremuri… ce mai, te înmoi tot, energia fuge de la
tine, tremură mâinile şi picioarele.
A fost interesant la început, pentru că atunci
când eşti mic, înveţi din poveşti ce este frica, teama şi multe
altele, apoi ele tot se adună, tu creşti şi nu mai asculţi
poveşti ci participi tu la ele şi ele devin „stări”, care la
noi pe planetă sunt etichetate ca „bombe” (şi mânia, şi furia
şi ura, dispreţul…) sunt ţinute în recipienţi bine închişi
şi ni se explică că sunt stări care „distrug” planete
întregi, dar şi pe noi.
Iar oamenii… le folosesc „liber” după bunul
lor plac sau interes sau, uneori, nici ei nu ştiu de ce.
Dar unora le place, însă toate acestea dau „în
boală” şi trebuie scoase de către un „doctor” (o durere care
„doare”). Unii aleg special să vină aici pentru a „simţi”
toate acestea şi apoi să poată deveni mari profesori pe planetele lor
sau oriunde aleg să se ducă, în funcţie de cât au învăţat pe
Pământ să dezamorseze aceste „bombe”.
Numai că oamenii nu văd ceva: cauza acestor
bombe, care le distruge frumosul trup. Ea este comandată de computerul
de „sus” şi nu ştiu să folosească computerul principal de la
mijlocul corpului. Acesta este alimentat cu energia din inima lor,
unde e adăpostită steluţa care este a Creatorului nostru, a
tuturor. Computerul de sus, emite, uneori, energii atât de
întunecate, că acoperă strălucirea steluţei şi oamenii „uită”
că o au.
Unii, pleacă cu gândul în căutarea ei. Numai
cu gândul… şi se întâmplă dacă „gândesc” destul de mult
şi de tare să creeze o rază de lumină care ajunge la steluţa din
inimă. Atunci ei IUBESC, devin
pentru o perioadă mai mare sau mică „iubire”. Este tare frumos
să-i vezi cum încep să strălucească!!! Uneori…rar de tot,
strălucesc atât de tare că luminează
multe lumi, devin ca nişte sori iar în acele lumi începe Viaţa.
Aici, pe planetă învăţă fiecare după cum
doreste, să aprindă şi să menţină această steluţă
strălucitoare. Iar când nu fac asta, adică nu învaţă, pentru că
unii sunt leneşi, dau vina pe alţii că le stinge steluţa.
Prima mea iubire a fost totală, imensă şi nu îmi cerea nimic. Era a celor care m-au
chemat şi m-au iubit ca nimeni altcineva de atunci: mă iubeau
că am venit la ei, îmi erau recunoscători pentru asta. Aşa am
învătat să-i iubesc şi eu… şi a fost tare frumos, toate
erau lumină în jurul nostru…
Apoi, am învăţat că sunt
mai multe „feluri” de iubire. Pe unele
chiar le-am ascuns în adâncul inimii şi nici nu am ştiut unde
s-au dus. Ocupată cu celelate „învăţături” umane, am
uitat de ea.
Aşa că am început să învăţ
„umbra iubirii”, care tot
venea şi pleca de nu reuşeam să înţeleg mare lucru. Ba, vedeam
oameni care vorbind cu mine „mă iubeau” dar dacă
se întorceau imediat spre altcineva „scăpărau
scântei”, adică erau furioşi.
Sau… invers!!!
Greu de priceput cum se poate
cineva să fie aşa, dar oamenilor le reuşeşte de minune. Am
încercat şi eu… Cerule mare!!! Tare
greu este!!!
De multe ori
chiar râdeam de „jocul” acesta, dar… am văzut că la cei care
îl iau în serios, poate deveni grav, se pot îmbolnăvi, îi
„doare” ceva şi atunci… iar la doctor să le scoată durerea.
Privirile oamenilor sunt foarte expresive. Cred că
ele au legătură cu inima lor. Poţi să citeşti în privirile lor ca într-o carte, tot ceea ce sunt ei. Dar, pentru asta trebuie
să înveţi să le desluşeşti, pentru că oamenii sunt tare
ciudaţi şi aici. Ei ştiu să mintă, să înşele, să fure, să
se ascundă, să ucidă. Iar atunci privirea lor
este „grea” sau alunecoasă (alunecă aşa… într-o parte).
Dar, când este o privire de prietenie, de iubire, atunci ştii
că ai venit pe cea mai frumoasă planetă. Atunci, şi tu şi eu, toţi ştim că suntem pe multe fire de undă cu Creatorul şi facem să lumineze
multe universuri, aşa de mare este iubirea oamenilor!!!
Cel mai frumos este când oamenii emană din tot
ceea ce sunt formaţi, acea căldură a cărei totalitate i se spune
IUBIRE. Numai că şi aici, sunt mari, mari deosebiri de
stare, de manifestare, de transmitere…
Când unii oameni emană
iubire către o floare, ea răspunde, aerul se încălzeşte şi
străluceşte. Şiiii este molipsitor… florile din
apropiere strălucesc şi ele şi copacii şi iarba… auzi şi
sunete care reverberează în tine… Iar când ating cu mâna o
floare şi o „mângâi” este şi mai frumos… explodează totul
de atâta iubire. Numai pe
Pământ se întâmplă asta… pentru că aici există
flori, şi copaci şi multe animăluţe… şi multe, multe
frumuseţi… pe care unii nu prea le văd, totuşi.
Cu oameni nu este la fel. Ei „uită”
mereu de „căldura iubirii”.
Când, cică, sunt „supăraţi” pe tine, nu poţi să le dai
iubire, să-i „atingi”, pentru că atunci ei sunt „ocupaţi”
cu supărarea lor, pe care vor ca şi tu so „simţi”, să nu
îi laşi singuri… şi dacă o faci… se „supără” şi mai
rău.
Uf!!! Asta nu prea înţeleg io
pe pământ: nu ar
fi mai bine să uite supărarea şi să-şi amintescă de iubire,
ca să creeze o undă cu inimioara lor???
Tare greu se mai întâmplă asta… pentru că oamenii te
„uită” de tot, sau spun că nu „te iartă”. Supărarea, tot
la ei rămâne şi „suferă” în continuare, de iar ajunge să-i
doară şi… iar la doctor să scoată durerea! Prin altă durere,
evident (se numeşte „operaţie”).
Oamenii mari, trebuie să
înveţe mereu, pentru că sunt „zăpăciţi”, uită cea ce au
învăţat ieri şi, mâine, nu mai ştiu. Şi se tot uită în jurul
lor, cică… vor să găsească „ceva” şi tot caută şi caută.
Au uitat demult că au înlăuntrul lor ceea ce caută: steluţa
din inimioară. Acolo sunt stocate gândurile lor frumoase,
de iubire, gânduri care nu se pot vedea până când oamenii nu emit
un „bip”, aşa cum ai apăsa pe butonul unei telecomenzi.
Toţi pământenii suntem „călători” şi
avem o steluţă ascunsă în piept şi am venit cu „invitaţie”
atraşi de undele gândurilor, „numai de iubire”, chiar dacă
unii nu le mai găsesc când ajung aici, câteodată… nici una.
Atunci e „naşpa” rău de tot… nu înveţi de la început ce
este iubirea. Şi, dacă gândul lor se aude străbâtând spaţiile,
de ce nu-l folosesc şi aici, între ei? Unii se „sperie”
de-a binelea şi spun că „nu se poate” şi se ascund în
nişte nori tare întunecaţi, de care mi-a fost „teamă”
uneori.
Oamenii se mai plâng de ceva…
şi încă foarte tare. Se plâng de TIMP.
Ori spun că au „timp liber” ori „timp ocupat”, uneori îl
transformă în „timp psihologic” sau „timp chronologic”.
Primul este pentru ceea ce simţi tot adunând datorită computerului
de „sus”, iar timpul cronologic este atunci când te uiţi mereu
la ceasul de la mână şi-ţi creezi o stare care se numeşte
„grabă” şi atunci spun că „nu mai au timp deloc”.
Aşa că m-am
întrebat de multe ori: unde
îşi pun/lasă oamenii timpul de nu-l mai au?!…
uneori spunând că nici nu-l găsesc. Tare „suciţi”
sunt oamenii…
Dacă la început toţi au fost amabili cu mine, cu timpul m-au abandonat spunând că „am
crescut”. Crescuse doar corpul meu eu tot nu
învăţasem să „simt”, că doar pentru asta venisem, nu?
Abandonarea asta m-a
derutat, nu ştiam să „simt” acel „mă
doare”, aşa cum auzeam mereu în jur. Şi… am
„spus” şi eu „Au! mă doare”.
Cerule mare!!! Am fost „servită” imediat cu ceva care semăna a
lovitură numai că nu se vedea pe corp nimic,
apăruse o pată în dreptul inimii.
M-am uitat şi am văzut că era la toţi oamenii, mai mare sau
mai mică, mai întunecată sau nu… Tot repetând din timp în timp ,,au", acea pată a făcut să uit, să uit şi eu de steluţă şi chiar am
rămas singurică pe pământ. Începuse să mă „doară” că
plouă sau nu, că pot face ceva sau nu, că pot comunica cu cineva
sau nu… multe „dureri” şi toate deveneau prea grele pentru
înţelegerea mea aşa că trăiam cu ele tot încercând să caut şi
eu „ceva”, privind, ca şi ceilalţi, în jurul meu.
☼
Cine poate da un răspuns întrebărilor din poveştile citite cândva? Le transformăm în ,,noţiuni", în ,,tratate" de diferite dimensiuni şi cu termeni atât de diferiţi că ...dăm în boli cărora tot le căutăm ,,nume", operaţionale sau nu.
