Există Dumnezeu

Realitatea din jurul nostru este deja creată și suntem învățați să o privim și noi,asemeni.  Cine iese din tipare cercetând devine om de știință sau mistic sau un aiurit. Paradigma ultimei sute de ani este cunoașterea științifică. Însă și aici sunt două sensuri: știința în epistemologie, este o modalitate de a investiga realitatea iar în ontologie devine o conceptualizare a realității însăși. Nici una nu ridică biserici dar aproape devin ritualuri în care totul este clasificat ( măsurat, adunat....) în funcție de energia folosită. Observarea energiei, înțelegerea ei și acceptarea unei imense conștiințe divine , vie conștiință, care este parte din natura fundamentală a tot se face cu pași mici dar e un secret care provoacă multe spaime.Pe bună dreptate din multe și variate puncte de vedere.

Până nu demult dacă o persoană religioasă vorbea despre realități transcedentale era privită (măcar) cu scepticism. Știința în schimb a lansat ,,teorii” despre universurile stringurilor cu 11, 26 sau un alt număr de dimensiuni. Și le consideră(nu toți) plauzibile. Și toate există doar ca realități matematice, deduse din calcule multiple, sofisticate. Multi-versurile științei moderne vor intâietate împotriva a ceea ce misticii spun demult dar ...neavând dreptate. În lumea aceasta ne învârtim.

Realitatea din jurul nostru este deja creată din ceea ce credem fiecare că ESTE realitate. Însă EXISTĂ și un vast potențial care așteaptă să fie conștientizat. Și nu din opoziții între sisteme de ,,gândire” mistice sau științifice - asta înseamnă că rămânem pe loc luptând doar să demonstrăm ,,ceva”.

Se spune că ,,adoratorul devine asemeni celui adorat”. Sau poate ,,asemeni celui cunoscut” ,in care tu însuți ai totală încredere. Gândirea lui Dumnezeu este absolutul iar noi suntem o vibrație din el. Din ,,el” adică din absolut apoi ....vom mai vedea. 

Ce trebuie să facem pentru a descoperi vastitatea Puterii de dincolo de realitatea conceptuală în care suntem determinați să ne ducem existența?! 

Aripa Îngerului

Aripa Îngerului

De mult s-a topit în ființa mea acea clipă.

 Există în ortodoxia noastră un singur IMN ACATIST –al MAICII DOMNULUI, scris de părintele Daniil de la Rarău. De o mare frumusețe și rară gingășie. În clipe de cumpănă, în clipele în care octavele din sufletul  înnălțau Imn de rugă, am primit întrupare vie, aievea. Forma perfectă a unei aripi. Din ceara scursă pe sarea care a fost suportul lumânărilor, am ridicat încă caldă, întruparea perfectă a unei aripi. Nu numai forma era perfectă ci și liniile, punctele care erau sculptate în ceară. Cristalele de sare care rămăseseră pe ceară, îi dădeau o strălucire, un joc de lumini aparte. 

Mult, mult timp nu am arătat-o nimănui. Chiar dacă era aievea ea a adus o mare încercare la care nu voiam să supun și pe alții. Ceea ce în ortodoxie se numește smintire. Tendința de a rosti o rugăciune și a ,,aștepta” apariția unei ,,forme” se strecurase în mine. Și a devenit nu o durere ci o luptă sufletească. O mare încercare care nu a umbrit niciodată bucuria primirii aripii dar ...

Am ascuns ,,aripa de înger” – încât am crezut-o pierdută. A fost bine. Cu toate că mă durea pierderea ei, am răsuflat ușurată. Mai tîrziu am înțeles că și asta a fost un ajutor – de scurtă durată, dar și o încercare subtilă pa care am descoperit-o în mine. Și a trebuit să o recunosc. Meandrele sufletului sunt multe și ascunse. Și ,,convenabile”. Oarecum îmi convenea că nu o mai găsesc, că nu o mai am reală și era mai ușor de uitat tot ,,incidentul”.

Am învățat să mă adâncesc în rugă iar ,,întâmplarea” se estompa din ce în ce mai mult. Mie însămi, cea care ținusem în palme minunata aripă , mi se părea un vis trăit demult, tare demult. Îmi era dor de moliciunea și netezimea ei, de căldura cerii pe care o simțeam de fiecare dată. Dar am și înțeles prin ce am trecut și stările  au devenit comori sufletești când nu mai aveam așteptări ci doar trăirea rugăciunilor. Ceva s-a schimbat treptat dar s-a statornicit definitiv în mine.

Am regăsit-o cu bucurie și recunoștință. Am arătat-o câtorva persoane apropiate. Și am înțeles ce provocam în sufletul lor. Nu numai o oarecare admirație față de mine ci și așteptarea ca să li se întâmple și lor. O dorință sufletească umană de înțeles dar ... aceste dorințe trebuie să fie asupra celor umane nu asupra celor divine. Știu , sunt mari părinți care spun că au cerut un semn în clipe cruciale ale vieții și l-au primit. Părintele Cleopa a primit o cruce de lemn de la o țărancă , pe un drum de țară, atunci când se întreba dacă să devină călugăr. A fost îndrumarea pe care a ascultat-o.

Atunci când am primit darul am uitat pentru ce mă rugasem. Dacă era pentru ceva anume, dacă era  o mulțumire pentru tot. Emoția a fost prea puternică.

Scriu acum pentru că am primit o poveste asemănătoare. Circumstanțele sunt altele. Au schimbat un destin. Așa cum și pe mine m-a schimbat. Iar Aripa este încă mărturie aievea, bună pavăză. Și sunt recunoscătoare. 

Cristale

Labradoritul

Intr-un procentaj bine stabilit, avem în noi (conținem) toate elementele care sunt și în litosferă - planul 2 sau litosfera. Așa se poate explica și rezonanța cu cristalele care ne ajută să sublimăm (transformăm) bolile fizice, sufletești. La cele spirituale încă nu am ajuns dar.... mai bine să facem un efort dinainte.

Cristalele și pietrele sunt forme de energie specială. Structura lor cristalină este cea mai stabilă realitate a geometriei. Asta ne ajută. Păstrează un tipar corect nefiind influiențat de perturbările mediului. Dimpotrivă, ajută la refacerea lumii înconjurătoare. Prin conștientizarea că ele pot face asta deschidem portalul manifestării lor. Fără om nu se poate. Trebuie să înțelegem asta și să ne asumăm în sfârșit că noi suntem cei care determină manifestările ....cuantice. Prin programare se poate mai mult. Știu, sunt acele cristale purtătoare de energii care au adus cel puțin ghinion purtătorilor. Inmagazinarea energiilor purtătorilor lor este de vină. Cristalele doar le-au stocat. Și cu cât este un cristal de pe o scară a evoluției mai avansată cu atât puterea lui este mai mare. Diamantele sigur sunt pe primul loc. Măcar spălate în apă rece și săpun apoi șterse cu o pânză de bumbac sau in e un obicei necesar odată pe săptămînă sau de câte ori simțim că este nevoie.

LABRADORITUL este o piatră puțin cunoscută dar  toate apar în viața noastră pământeană atunci când avem nevoie. 

A fost descoperit în anul 1770 pe insula St. Paul, din Labrador - Canada iar spectrolitul a fost și el identificat prima oara pe teritoriul Finlandei în cel de-al Doilea Război Mondial.

De ce se întâmplă asta?! De ce apar treptat anumite cristale , manuscrise, planete dar și descoperiri științifice?! Pentru că avem nevoie de ele să fim ocrotiți, suntem pregătiți să învățăm a cunoaște lumea în care trăim. Iar acum…avem de unde alege. Sunt atât de multe încât ar trebui să ne dea de gândit în a face alegerea potrivită fără entuziasmele date de ,,purtătorii de informații benevoli” oricât de bine intenționați ar fi ei.

Odată ce un cristal a juns la noi acțiunea lui se manifestă treptat chiar dacă îl lăsăm pe un raft. Va fi cu atât mai activ cu cât îl vom apropia purtându-l la noi. Așa își va releva puterea de a acționa trezind omologul structurii de rezonanță din noi. Nu e magie ci o lege clară a fizicii. Chiar dacă nu ne putem explica multe , vă rog nu dați vina pe magie sau pe alții. În epoca de acum ne sunt la îndemână informațiile.

,,Labradoritul simbolizează starea psihologică a celui care își compensează principialitatea naivă în interacțiunea cu exteriorul și nesiguranța în fapte prin nesăbuință și brutalitate , oscilând în relațiile cu semenii între căutarea confuză și limitarea la anumite stereotipii de comportament.

De un idealism pueril în relațiile cu ceilalți și lipsit de încredere în modul său de a acționa, persoana încearcă să își depășească principialitatea imatură și timiditatea obedientă călcând în picioare orice împotrivire și avântându-se necugetat, în proiecte insuficient gândite și pregătite, iluzionîndu-se că valoareea sa îi dă dreptul de a se lansa în acțiuni nechibzuite , fără a tine seama de sfaturile prudente ale celor din jur.

Prin sublimare aceste tendințe egotice se vor metamorfoza în tenecitatea îndrăzneață de a demara ințiative bine cumpănite, cinstit și onest față de semeni și modulându-și flexibil faptele după sugestiile benefice ale acestora fără a se lăsa însă deturnat de defetismul scepticilor , ci acționând curajosși ferm conștient de valoarea sa autentică și de dreptul său divin de a-și duce la îndeplinire menirea, odată cu trezirea sufletului și regăsirea de sine.

Creează în aura focare de înaltă rezonanță , facilitând influxul de energii elevate. 

Ferește de influiențe străine psifo-emoționale ( gânduri și trăiri negative-are o acțiune specifică de eliminare a invidiei) sau eterice (entități elementale, subumane). 

Elimă oscilațiile temperamentale și instabilitatea emoțională; stimulează procesele de autovindecare ” – Dr. Dorin Dragoș – ,,Codul secret al cristalelor”-

Atunci când avem un somn agitat e bine să stea la capul nostru, cînd avem dureri fizice ne ajută la diminuarea lor ( compoziția Ab 40, An60). Irizațiile albăstrui sunt date de FeTi O3). 

Aliniind centri de forță ( la nivel fizic vertebrele), aduce calm și căldură sufletească dar fără efuziuni. Ne susține în îndeplinirea și manifestarea corectă a celor ce propunem, să le îndeplinim prin clarificarea gândirii asupra a ceea ce avem de făcut.

Sublima- a curăța de orice element străin sau impur (instinct, pasiuni), a transforma într-un sentiment superior, a ridica pînă la sublim,

Sublimare-  deplasarea energiei izvorâte din porniri instinctuale și egoiste spre alegerea unor scopuri altruiste și spirituale.

Femeie Iubire- La mulți ani!

Mereu va bate laolaltă cu toate inimile  de-a pururi, inima de lumină care ne călăuzește în adâncimile vieții 

căutând să fie prag și cuvânt de binecuvântare.

Fiecare femeie este visul coborât din ceruri 

 ca pământul să se bucure de gingășia pașilor ei. 

Este Roua care se înlăcrimează și curățește zidirea. 

Este înserarea în care se aștern visele 

știind că vor căpăta Puterea împlinirii.

Răsuflarea din Tăcerea vieții care vindecă orice rană, asemeni celor îngerești mângâieri. 

Este Iertarea fără de care veșnic am rătăci; 

este gândul în care ne adăpostim, chiar dacă uităm pe urmă,  știm că e veșnic acolo, într-un suflet de Femeie! 

Cea mai mângâietoare muzică este șoapta Ei prin care toate tainele ne cuprind într-o deplină armonie, 

Harul prin care mirul pecetluiește minunea în noi. 

Uimirea clipelor prin care ochi de înger ne veghează.

La mulți , mulți ani celor mai iubite

 Făpturi din stele și ceruri, 

prin care totul devine Viață!

Farmecul Dragobetelui

                                             Hora de la Aninoasa- pictură de Theodor Aman

Datinile străbune sunt vii în mine. Încerc să le ascult din șoapta inimii. În fiecare an mai adaog o vorbă pentru a duce mai departe povestea. Este fascinant. Drumul femeii și drumul bărbatului se vor întâlni mereu pe culmea munților, chemați de o neuitată liră. Ea aprinde crinii în aripi spre Împărăție.

Tăcerea din femeie va ști. Veșmintele de peste an,  devin grele, dar va învinge orice urcuș. Multe prefaceri au trecut înnoindu-se din uitarea vechilor împliniri. Este Timpul să le trăim în puritatea începuturilor Iubirii.

                        De câte ori voi reînvia venind după tine? surâde întrebarea Primăverii.

Se va petrece şi în acest an. Din nou Maica m-a trimis la curgerea apelor să înălbesc fuiorul înnegrit în care ea a adunat păcatele lumii, a ce a fost sau nu a fost, alungând toate umbrele. Asta va fi nevoinţa mea, din drag de cer. Cu fiecare lacrimă albul va urca din măruntaiele focului. Învăţ să scot de acolo, dintre fuioarele aromelor, dulceaţa şi amarul care legaseră simţurile unul într-altul.

 Ritualul prin care vraja mea te aduce, chemat din firea cea de dincolo de râu, cu o floare roşie, darul de neînţeles şi de necuprins al vremii tale.

Nouri de făptuire care lasă sfinţenia să vină, poate pentru un nou început de veac, din amintirea celei de demult, când eram una cu maica şi ea cu Ea însăşi, din taine şi rugi, din liturghiile naturii.

Predarea pe care Maica va urca să o ducă dumnezeirii din nou. 

Ochii Ei deschid adânc misterul vieţii din mine când priveşte la Taina care mă înfăşoară trăgându-mă afară dinlăuntrul ei. Să iasă clocotul uriaş atins de iubire, rodire pentru sufletele care beau viul cel parfumat din potirul împărtăşaniei.

Ascultarea dinlăuntrul meu dă glas de iubire făpturilor. Râul dezgheață visarea țărmului din care se vor adăpa toate viețuitoarele. Vântul adună suspinele din somnul mugurilor încălzind degetele plăpânde ale celei sortite și pentru acest an. Mereu altă făptură dar aceeași Făptuitoare în devenire.

Dragul din mine îl voi  împleti în cosița vremurilor, nuntire veșnică.

  Maica privește prin surâsul Vremii și primește albirea din pânza Sorții. Mă desprinde din Sine, Ea urmând cărările muntelui luând alături firea ta încă năvalnică, venită din atâtea încercări. Acolo, în popasurile spre cer, aleanul va vui prin vânt, lumina va pătrunde spre iarba din somnul adâncului. Mioarele şi piatra ne vor fi tovarăși de drum, însoţire pe cărare purtând însemnele.

  Gândul şi Făptura din mine rămâne încă o parte din ea, însoţindu-vă. Mă voi desprinde când ea va rămâne chip în piatră, semn că trebuie să cobor pentru a fi împlinire înspre rodul din toamnă.

  Veşmintele vor lăsa în urmă cicatricile pe care neputând să le vindeci, ocupat cu puterea din Tăria Ta, le-am luat asupră-mi. Ascultarea din tine mă va însoţi şi anul acesta, pe drumul stelelor din arcuşul munţilor.

Mă apropii de culmea unde norii ascund tăcerea pietrei, acolo unde poveştile vorbesc din graiul tainelor. 

Am lăsat, desprinzând din mine, clocot din clocot, straiele ţesute care acoperă mioarele- rămase în cuvintele de alean ale păstorilor de peste an - şi urc să mă apropii de tocmirea piscului care îmi va sorbi viul din chip, rămânere de mărturie. Culmi de nouă ori măsurate, de la răsărit la apus şi de la apus la răsărit, drumul dintre calea luceferilor. Fiecare dezbrăcare va înveşmânta poveştile care ajunse pe culme vor amuţi păzite de lupul care cheamă inima lumii. El va fi strajă dorului care va vui adunând mereu, până la regăsire, împlinirile gândite, încă nerostite.

 … Întruparea din mine, va aluneca într-o nouă vrajă a domolirii firii, aplecându-şi auzul şi înnodându-şi firea din albul omătului în roşul din rodul viţei de vie.  Se vor împărtăși din el toate neamurile, fiindu-le dulceață a firii, rod de taină împărătească.

     Acolo în valea de dincolo de râu, din mesteceni şi fagi este biserica în care voi tămâia cu busuioc şi arome hrănitoare altarul care va păstra focul viu încă un an. 

Răsuflarea mea cheamă cântul păsărilor şi se amestecă în graiul animalelor care se caută pentru a deveni pereche.    

 Din trupul meu fac jertfă pentru înfloriri şi rodiri gemene, ating mugurii care vor plezni spre coacere, în miezul cel aprins, auriu al verii. 

     Poate vor trece multe vremi până ne vom întoarce din povestea în care se desfac înţelesurile. Până când soarele din cer se va întâlni cu soarele din privirea de dincolo de genele mele.

    Hora atrage nuntirea veșniciei înspre frumusețea curgătoare a pământului, vegheată din culmile rostuite cu cununi de nouri, de Maica Veacurilor.

 Iubirea dinlăuntrul meu, se va preface în flacăra care va arde totul, pentru a râmâne în curățenia focului dintâi. Caut  în lumina ei vorba pe care o voi şopti auzului din tine ferecat de pecetea domniei prin aspre ţinuturi. Când vei reveni îți voi dărui azima verii petrecută în rodul ferecat de șapte Sori și șapte Luni. 

  Multe se vor aduna în mii de fire. Din plecări, întoarceri, înfrângeri, necunoscute, neştiute, nescrise, alese de prin rupturi sau dezlegări de soartă, care vor fi albite din nou, într-o altă primăvară de sufletul meu, la râul dorului. Până voi face un țărm, liman de rămânere.

Din deşiratul făcutului sorţii rămasă pe pământ, împletesc scara spre cer pe care, în semn de eternitate, ţi-o voi crucifica deasupra inimi până când rotundul va fi împlinit.

 Iar neamul învolburând cântul în toate miresmele înfloririlor, îngemânând dor cu dor din toate făpturile și făptuirile, va şti izbăvi firea din ocinele de soarte.

Te port în sufletul meu, acolo unde este leagănul tuturor întrupărilor, dorindu-te într-o nouă primăvară de suflet cuminte. 

                                                                   X x X

În îngânarea clipelor care smulg timpului clinchete moi, strecor un gând. Nerostirea curge prin mine, prin mâini, prin inimă, prin coapse, prin tălpi până în adâc de izvoare. Îi aud pulsaţiile care caută o albie.

  Gândul mă cheamă. Poate vrea să îl alint, să-i aduc aminte o poveste.

  Îmi acopăr ochii cu ceaţa amintirilor; din ea se desprinde o umbră care lasă o dâră viorie pe sufletul meu. Aud glasul auzului care picură silabe venite din literele Începutului. Le recunosc. M-am jucat cândva cu ele. Lui ,,a” i-am pus o căciulă din lupul de demult şi am decis că este litera iernii. Atunci când a îngheţat, am devenit tristă. ,,Ă” este litera tristeţii mele, aşa cum plâng copii. Dar a venit o rază de soare şi atunci i-am pus o pălărie. Şi A a devenit chicotitul transformat în zglobiul din râsul verii.

Când se desferică auzul din Taina poveștilor, mă strecor în tărâmurile dintru începutul lor. Simbolurile care au ajuns până la noi acum, sunt doar imagini pe care nu le mai înțelegem.

                     Povestea Dragobetelui este o poveste a Inițierii fecioarelor și feciorilor.

 A albi pânza vremurilor, înseamnă a deveni urmașă demnă; a urca pe cărarea muntelui este o inițiere. Acolo unde cerul și-a destrămat mereu Tainele, și încă este Tăcere. Pe care o întâmpin an de an. A lăsa cele nouă veșminte urcând (ca și la coborâre) este o alegere făcută din timpuri prea îndepărtate iar simbolismul lor a fost ascuns și denaturat. 

An de an, în Hora din Vatra satului Alesul trebuie să o regăsească. Chip păstrat în inima lui. Datinile s-au păstrat, sensurile trebuie descoperite.

Mama Natura mă lasă să mă joc prin curgerea care izvorăște din inima ei, doar oi învăța să nu deznădăjduiesc când încercările vin. Minunate sunt Poveștile care cresc muguri de înțelepciune din adâncul cu care Timpul mă înfășoară, atunci când coboară și mă alege să-i fiu clipă de împlinire, în Dansul Năvalnic, care deschide crugul pământului. Surâsul zânelor- păstrat cu sfințenie în picăturile adunate de pe fragi, viorele și tămâioasă,  îl voi aduna /leac de iubire, până de sânziene, când farmecul se va împlini, poruncă de împărătească nuntire. 

Apoi o nouă legendă se va întrupa poate într-un adânc de piatră care mă va cuprinde cuminte, fără de aduceri aminte. Strajă pe munții visurilor tăcute.

Curgerea tradiției de-a lungul veacurilor - taină greu de pătruns acum când vin atâtea altele peste noi, dar este o armă secretă, sacră,  a identității nostre ancestrale. 

Este un timp în care multe se petrec, când Înțeleptele își pregăteau mioarele ( înlocuitoarele), supunându-le probelor inițiatice. Când fii își însoțeau Maica pe drumul prefacerilor vieții lor. 

Au fost șterse multe file, s-au scris altele peste ele,fiind răstălmăcite după vremurile noi,  dar asemeni unui palimpsest, dedesubt, povestea este scrisă.

Ca fiecare...visez înspre Primăvară....   

   

Intrarea Maicii Domnului în biserică -

                  Intrarea Maicii Domnului în biserică -    Crenguța din Rai 

           noaptea Filipului cel Mare și noaptea Sf. Andrei                                       

Avem sărbători, avem magia de cunoaştere a firii , a tot ceea ce ne inconjoară. Dincolo de spaime în faţa stihiilor, a abisurilor există o poveste care să le facă plină de miez Înţelesurile. Avem Balauri şi pe Făt-Frumos sau pe Solomonari. Avem iele sau pe Sânziana. Avem sufletul nostru care ştie multe minuni a înfăptui. Acest har, al înfăptuirii vine din imensa Dumnezeire căreia îi aparținem. Avem, avem multe.

 Un obicei multora necunoscut care vine din armonia firii și a înfăptuirilor. Mă bucur dacă voi reuşi să-i transmit farmecul.
Voi încerca să îl redau simplu. Aşa cum ochii mei de copil au privit an de an această minune care atunci mi se părea a fi firească, naturală. Eram obișnuită cu crenguța lângă pernă de cum deschideam ochii în dimineața zilei nașterii Mântuitorului.Târziu am înțeles semnificația.

 Fire nevăzute, puternice fac legătura în noi între Cer şi Pământ.  Rădăcinile ne sunt adânci, dincolo de această lume şi ne luminează sufletul cu iubire. Aceste nopți, ca toate cele care s-au păstrat din străbuni, au o mare Taină.
Graiul animalelor poate fi inţeles, Marele Lup Alb, stă şi face dreptate. 

Sunt nopțile când se deschid porţile lumii de dincolo, ale Tărâmului Umbrelor, de unde peste Apa Sâmbetei ne privesc strămoşii.

O stare a MAGIEI. Două nopți: Noaptea Filipului cel Mare (sau cel șchiop) și  Noaptea Sf. Andrei. Sacrul şi profanul care ne încântă dar ne dau şi fiori dintr-un necunoscut pe care în această noapte avem posibilitatea de a-l trăi. Rugi şi descântece, datină şi vrajă rămase/ sădite într-o parte a firii tuturor.

Magia Crenguței din Rai vine din timpuri ancestrale, când rolul femeii-descântec era de ocrotire a vetrei. Apoi, ocrotitori de neam au venit daoii-lupii care au create propriile legende. Ne-au rămas frânturi de memorii a acelor vremi pe care acum încercăm să le re-înviem din dor de noi înșine. Fiecare, după cum îi este datul, va alege Ritualul. Acum se seamănă grâu în locul crenguței. Este minunat și așa. Important este să facem ceva, să ne reculegem în fața Magiei care ne va dărui din înțelepciunea Ei.

A fost suprapusă peste sărbătoarea solară, o cinstire a Fecioarei Maria: intrarea Ei în biserică. O revenire înspre zorii datinilor. Un suflețel mic care avea să ne aducă transformarea destinelor, părtaș devenind la toate Tainele Sufletelor. Ziua în care se prăznuieşte Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai nouă sărbătoare dedicată Fecioarei Maria, înscrisă în calendar din secolul VI, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia lui Iustinian, o biserică numită „Sfânta Maria cea Nouă“.

Intrarea MaiciiDomnului în biserică (sărbătorită pe 21 nov.după prima săptămână de post) este intrarea noastră în propria curățenie pentru a participa la nașterea Pruncului dar și a fiecăruia. Multe deslușiri poate primi fiecare dacă dorește.  Ovidenia este marcata de puterea luminii, a focului, a vederii, a viziunii.

Vovidenie este o sărbătoare a luminii, care sparge întunericul iernii, al morţii, un  ,,prag de iarnă” care anticipează ,,capul de iarnă”, reper hibernal la 30 noiembrie, de Sântandrei. Sărbătoarea paralelă e consacrată, evident, tot lupului.

"Sarbatoarea de Ovidenie impreuna cu Filipii de Toamna, Noaptea Strigoilor, Santandrei si Sannicoara (Mos Nicolae) formeaza in perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de innoire a timpului, probabil Anul Nou dacic", consemneaza etnologul Ion Ghinoiu.


Nopți în care rugăciunile se împletesc cu arhaice descântece ştiute sau neştiute, dar izvorâte din adânc de memorii în inimi.
Unul din cele mai minunate obiceiuri este cel de a pune o crenguţă de măr, zarzăr, cireș, cais, vișin sau din alt pom roditor, pentru a înflori. Dar  mai ales de Măr.

 Nu vă grăbiţi. Un mic ritual, este necesar: Primeniţi-vă apoi spuneţi o rugă către înalturi, sau cine ştie, faceţi şi Consacrarea acţiunii pe care vreţi să o săvârşiţi. Pregăţi o căniţă cu apă neîncepută fără a vorbi cu nimeni . Dacă este o căniţă de lut (Îngerul Pământului) e şi mai bine.

Vorbiţi cu copacul, spuneţi-i ce vreţi să faceţi şi cereţi-i voie. Nu e de şagă. Nu e un gest de a rupe ci este un pas pe tărâmul Magiei. Altminteri s-ar putea să nu se rupă crenguţa cu uşurinţă, deci sigur nu va înflori dacă nu dati dovadă de respect.

Veţi şti pur şi simplu care este crenguţa voastră, poate de la acel copac, poate de la altul. Învăţaţi să comunicaţi cu viul din jur. O plecăciune şi o mulţumire adresate apoi copacului este un gest de mare preţuire, făcut cu sfiala inimii. Și un gest de mângâiere care devine o mică vrajă de vindecare și mulțumire.

,,Floare frumoasă, Floare aleasă, vino la mine în casă...! 
Lerui Ler ... chem iubirea, chem inflorirea. 
Floare albă de soroc, 
Floare de iubire.
 În viață să-mi fii ocrotire! 
Viul miresmelor de pe buze revărsat.
 Flacără de iubire.
Învăluită în soartă să-mi Împlinesc  Menirea!

fiecare spune ce crede de cuviință , cu șoapte de dor.  

Crenguţa o pui în apă la miezul nopţii sau dimineaţă. Am simplificat ...pentru  timpurile de acum. CREDINŢA este TOTUL.  LUNA va ajuta în acest mic Ritual care vă poate dărui din nevăzutul Firii, multe.

Ca pe cea mai de preţ comoară , aduceţi crenguţa în casă şi puneţi-o în căniţa aşezată la o icoană. Sufletul fiecăruia va şti ce cuvinte să-i şoptească sau lăsaţi bucuria să fie gând de sfinţită adorare. O vom înflori prin Puterea inimii noastre…. Vă asigur de asta. 

Şi, să nu uitaţi zilnic, să vă admiraţi ...CRENGUŢA DIN RAI! Aşa îi spun, poate şi voi veţi găsi de cuviinţă că merită.


Crenguța din Rai -semnul că sufletul înflorește în cele mai aprige stihii atunci când (ne)dăruim iubirii!


Cine ştie ... crenguta cu rădăcinile-n Rai si flori in sufletul nostru vă va picura în cupa din Altarul inimii,  șoapte de alinare! Acolo unde toate se topesc și se transformă în aripi… dincolo de mine, dincolo de tine, într/o unică ființă. Sufletul pleacă mereu în căutarea a ceea ce este în sânu-i. În clipele acestea nu sunteți decât voi. Viul din voi și topirea în noapte, piept la piept. Prin Invocarea adresată direct unei Puteri primim forțe imense care vin în noi. Nu e ceva supranatural. Doar, noi singuri cerem, nu?!

Crenguța se poate dărui, atunci când înflorește, la nașterea Mântuitorului, persoanei Iubite. Cu care aveți Cununie sau, poate un Sacru Legământ. Mai ales acum, în aceste timpuri, sacralitatea prin care ne putem apropia Ființa, este Totală. Se poate împlini ca Fapt, în una din nopțile în care cerurile se deschid, care este benefică pentru amândoi. Sunt destule asemenea clipe în lunile de peste an. Dar asta este…o altă poveste pe drumul Împlinirii pe care îl parcurgem cu toții acum, conștientizându-l din ce în ce mai clar.

Dar nu altminteri dacă nu există unul din cele Legăminte. Păstrați-o pentru voi. Pentru a vă înflori toate cele în propria viață. Altminteri nu vă veți bucura de ea. Știu că tendința de a o dărui altcuiva este mare. Pentru că ne îndoim de puritatea iubirii din noi. Nu Celebrăm propria noastră iubire. Atunci… cum vom avea Iubire Legâmânt?! O vom putea respecta cu toată ființa întru veșnică Cale ?! Din care nu mai există întoarcere.

Inflorirea crenguței, care doarme in Taina inimii fiecăruia , depinde numai de iubirea cu care o veți îngriji. Este o străveche noapte magică când se deschid cerurile, când se întâlnesc cele văzute cu cele nevăzute. Timpul se înnoiește din haos născându-se Armonia în om și în univers. De fiecare depinde să lăsăm tainele de a pătrunde în suflet pentru ca apoi să le mărturisim.

Aşa să înflorească şi să rodească IUBIREA !!! 

 Acum se pune grâu la încolțit. Este o altă „acoperire” a vechii sărbători, dar mai la îndemână și la fel de frumoasă. Și utilă!

Pe vremuri, începând cu a doua decadă a lunii noiembrie și până în primele zile ale alunii februarie, exista un adevărat lanț de sărbători lupești. de ziua Ovideniei, în Calendarul popular se celebra și ”Filipul cel Șchiop” sau ”Filipul cel Mare”, divinitate arhaică a lupilor și conducătorul ”haitei divine” a Filipilor, activă în mai multe zile ale anului.

Animal totem al dacilor, lupul este venerat în calendarul popular al românilor, fiindu-i închinate anual peste treizeci de sărbători.

Sărbătoarea Filipilor privea mai ales femeile căsătorite. Acestea, la nuntă, primeau drept moștenire de la mame sau de la soacre un anumit număr de Filipi, trebuind să respecte zilele acestora mai ceva ca pe duminici.

De multe ori, aceste zile concordau cu momentele în care influențele astrale erau maxime sau minime, favorizând sau nu familia. De aici au rămas o multitudine de obiceiuri populare.

Femeile căsătorite nu aveau voie decât să gătească și să spele cămăși, prin această spălare sperând că vor fi opărite gurile lupilor.

În aceste zile, nevestele nu trebuiau să se pieptene, ca nu cumva să se îndesească pădurile și să se înmulțească lupii.

Deși măturau gunoiul, muierile îl lăsau după ușă, fiind interzisă scoaterea lui din casă, crezându-se că în gunoi și-ar putea găsi lupoaicele focul și jarul necesar puirii.

Cu vreo câteva zile înaintea Filipilor, femeile lipeau cu lut crăpăturile din vatră și ușa sobei, sperând că astfel vor lipi și ochii lupilor.

Sporirea vederii influențează și puterea de viziune a vrăjitoarelor care, în această noapte, „văd cel mai bine”. De Ovidenie fac farmece, descântă, ghicesc viitorul, adâncind misterul unui timp magic, în care totul este posibil. „…Dacă pui într-un blid apă la privegheat șî o țâi până în zori, a doua zi, apa se face de mare ajutor pântru sănătatea trupului și a minții”. (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român).

Vrăjitoarele, fermecătoarele satului românesc din vechime nu au nicio legătură cu ceea ce desemnează astăzi acești termeni. Ele erau depozitarele înțelepciunii pământului, un fel de șamani care cunoșteau puterea vindecătoare a plantelor, aveau leac pentru tot felul de boli, dădeau sfaturi, tămăduiau, rezolvau situații limită.

Într-un fel sau altul, sărbătorile iernii stau sub semnul străveghi „al vedeniei”, reminiscența unor practici străvechi de aflare a sorţii, a ursitei, a rodului noului an.

„Sărbătoarea de Ovidenie împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”, consemnează etnologul Ion Ghinoiu.

……. In noaptea Sf. Andrei se deschid, din nou, cerurile, pentru că acum se intalnesc cele vazute, cu cele nevazute, lumina cu intunericul, se innoieste timpul, moare haosul si se naște armonia în om și în univers.

Acum, puterea lupului e cea mai vie. Aceasta noapte se spune ca ar fi cea in care duhurile malefice numite in traditia populara strigoi, moroi sau pricolici - au o putere mai mare decat in restul anului si vin printre oameni să le faca rău. Nu că noi nu am reuși și  singuri asta, acum.
Tot de Sfântul Andrei, datorita transparenței granițelor dintre lumi, se dezleagă secrete, se primesc binecuvântări și apar înțelesuri pe care le poți desluși și folosi. Zile de foc și apă care ard și purifică!

Acum se fac previziuni pentru anul următor: daca in aceasta noapte este senin si cald va fi o iarna blanda, iar daca este ger va fi o iarna grea.

….
In fiecare toamnă Apollo (lumina) se retrăgea în misterioasa țară a hiperboreenilor, pentru a petrece iarna. Acesta își avea templul pe insula Albă (Leuke), pe malul Mării Negre (actuala Insulă a Șerpilor).
 El era conducatorul lupilor, fiind denumit și Lycantropul - Lupul Alb, divinitate respectată cu sfințenie de strămosii noștri, ca drept protector și salvator în clipe de cumpănă. Pentru a contracara credința în puterea magico-mistică a lupului, creștinismul primitiv l-a investit pe Sfântul Petru (Sâmedru) cu atributele de păstor al lupilor (care sunt considerați câinii săi) impreuna cu Apostolul Andrei, care a propovăduit creștinismul în "teritoriile lupilor" și a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb.

 Printre sihastrii din Munții Carpați circula o legendă conform căreia ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus și apoi pe Apostolul Andrei. Ei vorbesc despre o "taină" a trecerii dacilor la creștinism păstrată de-a lungul timpului și transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a continuității de credință pe aceste meleaguri.

Ziua Sfântului Andrei marchează debutul sezonului sărbătorilor de iarnă, care vor continua cu Sfântul Nicolae, celebrat pe 6 decembrie, şi se vor încheia de Bobotează, pe 6 ianuarie. După cum arată obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, noua sărbătoare creştină a preluat unele caracteristici ale sărbătorilor anterioare, iar Sfântului Andrei i-au fost atribuite trăsături ale divinităţii precreştine sărbătorite până atunci, personificare divină a lupului, „stăpân al oilor”. Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi prezenţa haitelor de lupi sunt semne de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorase în continuu, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică de haos de dinaintea creaţiei.

Sfântul Apostol Andrei a fost înscris în calendarul Bisericii Ortodoxe Române cu cruce roşie încă din 1995, iar în 1997 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat Ocrotitorul României.

„Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, /
Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate /
La drumul de plai / La-un fecior de crai. – Să te ducă-n rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul /
C-acolo ţi-e locul / În câmp cu bujorul / C-acolo ţi-e dorul…”
(folclor, cules de Constantin Brăiloiu)

STELELE

A căzut o stea și credința populară ne spune că un suflet a plecat pe unda ei la dumnezeire. Cade o stea și se ridică un suflet ... Tare frumoasă imagine!

Fiecare avem steaua proprie prin care privim lumea de aici, în fiecare zi sau noapte. Noaptea luminăn tainic și pe alții. Când ne descoperă , trimitem lumina parcă anume acelei persoane. În timpul zilei însă privim totul, putem vedea totul, datorită Luminătorului mare și perfect. Fiecare avem o stea, fiecare suntem o stea.

Lumina din fiecare o dăruim zi de zi,noapte de noapte. Copacii există pentru că noi îi privim, florile există pentru că noi ne bucurăm de mireasma lor, marea și vântul, munții și cerul există pentru că fiecare din noi îi facem să fie vii, prin noi înșine.

 Când nu ne bucurăm , fiind aici, totul moare înainte de a pleca pe unda dumnezeirii. Când nu ,,observăm” sufletele minunate de lângă noi, ele devin triste, stinghere, sau agitate și răscolitoare. Oricum s-ar manifesta, ele cer să le privim ca să le vedem lumina din ele. Atât! Iar dacă privim așa, luminăn ,,ceva” din fiecare, lumina proprie devenind mai puternică. Căpătăm și curaj că se poate și așa. E cel mai minunat ajutor pe care îl dăruim altora dar și nouă, în primul rând. Așa ne vindecăm de singurătate, de depresii, de micile sau marile necazuri, de dureri trupești sau sufletești. Așa devenim ...terapeuți, chiar fără certificate autorizate: existând în lumea aceasta și onorând-o clipă de clipă. Devenind conștienți cât de minunată este.

 Cerul și pământul sunt așa cum le privim noi. Căutați și vedeți că așa este. Le privim cu teamă- vom trăi teamă față de orice, atrăgând lipsuri, le privim sau ...nu le privim și atunci apelăm la imaginile altora .Da! apelăm la imaginile altora despre lume. Cel mai facil și mai ,,ușor” mod de a trăi. Dacă este o imagine frumoasă ne entuziasmăm dar netrăind-o noi înșine în adevărul profund al ființei, devine o poză făcută de alții. Închide ochii apoi deschide-i și privește TU lumea așa. Atunci da, o vei vedea cu adevărat.

 Fiecare strălucire a unei steluțe, este unică. Când însă nu mai este ...ceva din noi dispare.Tocmai pentru că nu mai are cine ne privi. Cât de rău ne pare că nu ne-am lăsat îmbrățișați mai mult, cât de rău ne pare că nu i-am primit căldura cuvintelor sau armonia tăcerilor, în clipe care acum sunt goale, dar ar fi putut fi pline și am fi rămas mai puternici, nu pustiiți.

Când plecăm de aici, dispare o lumea pe care noi am privit-o?! Nu. Dar poate rămâne mai maiestoasă, mai puternică, mai minunată sau ...nu! lăsăm ceva din existența noastră AICI. și suntem răspunzători de asta.

Noi, fiecare suntem o stea care luminează pământul făcându-l atât de misterios din înalturi. Cât timp suntem aici să luminăn cerurile din noi și din jur!

 Avem o unică credință: să vădă Dumnezeu cât de frumoasă este Creația Lui! 

Anyma

Uneori zicem că ne doare, alteori reproşăm celuilalt că el nu îl are... sau nu-l preţuieşte pe al nostru: SUFLETUL !!! marea căutare şi enigmă umană, cel puţin de când coborârăm în Materie.

Citeam mai demult într-o carte, („Suflete la preţ redus” E.O. Chirovici) că reprezentantul – de voie, de nevoie – al Satanei, a apărut într-un orăşel, de provincie, cu Misiune clară: STRÂNGEREA DE SUFLETE UMANE.

Credeţi că nu a avut succes? mai ales că şi plătea „omul"?! Dimpotrivă, îngrămădeală mare, de era cazul să chemi şi poliţia – adică miliţia, (că pe vremea aceea se petrece acţiunea) al cărei reprezentant de vârf îşi dăduse deja sufletul satanei..., de bună voie!

Deci, enumăr din memorie, câteva dintre motivele pentru care oamenii stăteau la coadă ca să primească bani pentru SUFLET.

În primul rând, nu credeau că au suflet. Nu credeau pur şi simplu, ba socoteau că „ăla” e fraier că vrea să cumpere ceva ce nu există.

Aşa că veneau pregătiţi cu sacoşele și cu o listă de cumpărături. Unul pentru a cumpăra o rochie roşie nevesti-sii, pentru a o mai îmbuna..., unul pentru bicicleta lui fii-su’. Fiecare cu necesităţile şi visele lui pentru măcar o secundă de viitor mai bun, datorită banilor luaţi pentru propriul suflet. „Că... tot NU SE VEDE!!!”

Ba chiar și din dorinţa de a face bine, din a cumpăra medicamente pentru cineva bolnav !

Nici un medicament nu te face bine, dacă sufletul este bolnav. Dar, asta este altă poveste. Ideea este că negrutzii, cum îmi place să le spun, pentru a avea sufletul unui om, găsesc tertipuri de acest gen: „Hai să fac un bine, că sufletul meu... şi aşa nu mai are nimeni nevoie de el, mai bine”... Şi Satana... atât aşteaptă.  Mare, imensă ignoranţă umană!!!

Până şi reprezentantul luciferienilor a fost dezgustat de atâta ignoranţă (el ŞTIA cât costă un suflet, sau mai bine zis ,,ce” este un suflet. Este hrana lor, ei nemaiavând acces la Divinitate, nu au Lumină, nu au energie şi atunci o iau de la umanii ignoranţi, sau avari de putere sau orgolioşi sau deprimaţi).

Aşa că a făcut... o listă cu preţuri (ca la aprozar). Cele mai scumpe erau SUFLETELE CREDINCIOŞILOR!!! Cu cât credinţa era mai mare, cu atât creştea preţul sufletului !!! Interesant, nu-i aşa?!

Şi un bun subiect de MEDITAŢIE .

Mai sunt şi alte aspecte din viaţa de zi cu zi: când părinţii îşi drăcuie copii!!! Pur şi simplu dau gratis acele suflete satanei. Vor plăti şi ei, pentru că nu au drept  asupra a ceva ce nu le aparţine, decât ca îngrijire şi ocrotire. Iar puterea unei MAME zguduie cerurile. Sus, cu puterea RUGĂCIUNII şi pe cele de jos, prin blesteme.

fragment din cartea : Reiki-jurnalul unui maestru - ed. Orfeu 2000

A trecut ceva timp de la publicarea cărții. Între timp am observat un lucru: mulți din cei care s-au realizat îi consideră pe ceilalți ignoranți. Pe  OMUL în sine. Ignoranța este o ,,stare” și nu omul însuși. E doar învăluit în mai multe sau mai puține văluri. Mai transparente sau nu. Mie personal,mie, nu îmi place asta. Și sunt o persoană răbdătoare, înțelegătoare cât pot eu. Dar…. Când simt această stare în celălalt..m-ai pierdut! Nu știu cum să scap mai repede din preajma unei asemeni persoane. În fața ,,realizării” cuiva- nu am nici o șansă. Și să simt cum îi jefuiește pe ceilalți de frumusețea pe care nu o vede în ei…. MĂ DOARE!!! E o durere pe care nu o pot explica, dar există, și gata!

Fiecare avem trepte personale de evoluție. Că mai putem face un efort mai mare, asta da!!! Însă și lipsa de informații corecte, concrete este o ,,călăuză” nu tocmai bună. Iar dorința OM-ului de a deveni asemeni chipului divin respectând legile celeste, a crescut pe măsură. Asta este ULUITOR! Și numai cel perseverent va ști pentru el însuși ce/cât a realizat. 

Niciodată să nu te dezici de tot ceea ce ai învățat, de ceea ce ai făcut. De școli, grupuri, oameni, cărți …. TOATE ești TU cel de acum. Și, cu cât ești mai strălucitor cu atât căderile au fost mai abisale. Fiecare ne ridicăm din abis din ce în ce mai ușor ( nu confundați cu ,,ușurința sau ușurătatea), DACĂ cei care s-au ridicat au devenit stăpâni pe ei  înșiși,  pe măsura lecțiilor învățate. Dacă însă ,,ridiculizezi” ignoranța din jur…. Mai sunt de făcut pași pe cale.