Tradiţii româneșt: Dragobete - Năvalnic

                           

Dragobete- Năvalnic, o zi  încărcată de sensuri ale vieții din zorii primordiali când ritmurile naturii erau respectate cu sfințenia unei comuniuni aducătoare de belșug, prosperitate, bucurii și iubire. O zi însemnată și în calendarul creștin: Întâia și a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.

Ascunse în datini, obiceiuri sunt ritmuri divine, sacre, fundamentale pe care începem să ni le apropiem din nou. Au fost păstrate ca ritm, culoare, joc.

Năvalnic – Dragobete-  legenda, metafora care s-a păstrat ca măsurare a unui  timp de trecere dinspre iarnă spre primăvară.

În unele zone, această sărbătoare românească a iubirii este sărbătorită pe 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie, iar Dragobetele se mai numește, în funcție de regiune:

• Cap de primăvară
• Sântion de primăvară
• Ioan Dragobete
• Dragomir
• Drăgostițele
• Năvalnicul
• Logodna

Dragobetele este preluat de la vechii daci, unde era perceput ca naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta păsărilor. În ziua de Dragobete, păsările se împerechează şi încep să-şi dureze un cuib.  

De-a lungul veacurilor românii au transformat treptat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat „zânul dragostei”, zeitate ce îi ocrotește și le poartă noroc îndrăgostiților până azi.

A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce „se logodesc” în această zi.

Cei care participau la sărbătoare, respectând tradiţia, erau consideraţi a fi binecuvântaţi în acel an. Ei vor avea parte de belşug, fiind feriţi în schimb de boli şi febră. În grupul tinerilor care-l sărbătoresc pe Dragobete, veselia trebuie să fie suverană.

Conform anumitor superstiţii din bătrâni, cei care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an. Acest obicei a dat naştere celebrei strigături sau ameninţări glumeţe:

                                                       „Dragobetele sărută fetele !”

pentru a-i face pe toți să zâmbească, să se bucure.

                      Florile culese în ziua de Dragobete atrag norocul

Cu toţii culegeau primele flori de primăvară: ghiocei, viorele şi tămâioase. Cel care aduna mai multe flori, mesageri ai primăverii, era norocos şi în dragoste. Florile adunate în ziua de Dragobete erau aşezate la icoane, până la sărbătoarea Sânzienelor. Doar atunci florile erau aruncate într-o apă  curgătoare din localitatea natală. Cu acest prilej fiecare tânără rostea o incantaţie, cu convingerea că florile răspândeau în drumul lor, în tot universul, dorinţa ei de a avea noroc în dragoste.

Dacă se găseau fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rostea: „Flori de fraga, Din luna lui Faur, La toată lumea sa fiu dragă, Urâciunile să le desparți, Iubită să fiu de sorți, Ca dulceața ce-o porți…”

                        Un semn de rău augur

Tradiţia populară spune că este un semn de rău augur, dacă un tânăr sau o fată nu întâlneşte de Dragobete un reprezentant de sex opus, pentru că, până la anul viitor, acea persoană rămâne singură şi iubirea adevărată o ocoleşte.   

Este obligatoriu ca în această zi bărbaţii să se afle în relaţii cordiale cu persoanele de sex feminin. Bărbaţii nu au voie să necăjească femeile şi nici să se angajeze în gâlcevi căci astfel îi aştepta o primăvară cu ghinion şi un an deloc prielnic. Atât băieţii, cât şi fetele au datoria de a se veseli în această zi pentru a avea parte de iubire întreg anul.

Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute în această zi.

Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise în această zi. În schimb, curăţenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor şi prospeţime

                      Dragobetele, însoţit de zâne

Personificare magică a iubirii, Dragobetele era însoţit de zâne, numite Dragostele. Ca mesageri ai destinului, Dragostele îi pândeau pe tineri,  şoptindu-le cuvinte de dragoste, prin care să-şi atragă iubirea dorită. În mod strategic, în aceste şoapte de dragoste se regăseau cuvinte precum dor arzător, dragoste veşnică, săgeta iubirii alături de numele persoanei iubite.

Gesturile şi cuvintele care arătau sentimentele tale persoanei iubite erau practici benefice pentru sănătate, relații și echilibru al vieții. Ca și acum.

                       Fraţi de cruce în ziua de Dragobete

Flăcăii strânşi în cete sau grupurile de fete obişnuiau ca, în această zi, să-şi cresteze braţul în formă de cruce, după care suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, respectiv surori de cruce. Aceştia se ajutau şi erau prezenţi în viaţa „fratelui” sau a „surorii” la evenimentele lor de bucurie sau de necaz. Jurământul de fidelitate, pe care şi-l făceau tinerii în această zi, trebuia să fie respectat tot anul.

                     Gospodinele hrănesc păsările cerului

Şi în zilele noastre, în ziua de Dragobete, gospodinele hrănesc din belşug păsările cerului care vin în curtea casei, dar şi pe cele din propria gospodărie, pentru a avea spor în casă şi pâinea de toate zilele să fie obţinută fără eforturi supraomeneşti.

                      Ce flori dăruim persoanei iubite de Dragobete

Printre florile de bun augur, pe care le dăruim în această zi persoanei iubite se numără: Crizantema albă (simbolul optimismului şi bucuriei), garoafa roz ( nu te voi uita niciodată), garoafa roşie (iubire trainică), ghiocei ( prieten la ceas de necaz),  crin alb ( puritate, intenţii serioase), camelie roz (dor aprins), iasomie (abundenţă).                  

                   Ce flori nu  trebuie să oferi niciodată persoanei iubite

Cactus ( suferinţă), begonie ( gândire negrativă), mac ( uitare, infidelitate), narcise galbene (gelozie).

                    Dragobetele, metamorfozat de Maica Domnului

O legendă spune că Dragobetele, tânărul frumos, iubăreţ şi îndrăzneţ, fura inimile fetelor şi nevestelor tinere. Din acest motiv, el a fost metamorfozat de Maica Domnului într-o plantă numită Năvalnic, pentru că iubirea Dragobetelui era ca un joc năvalnic. Dor năvalnic care topește gerul!

                        Năvalnicul, plantă de leac

Cu timpul, planta Năvalnic a fost apreciată şi ca plantă de leac, având efecte cicatrizante, calmante şi astringente, indicată într-o varietate de afecţiuni : respiratorii (de la tuse şi până la tuberculoză), digestive ( ocluzii intestinale, leziuni ulceroase, indigestii) şi litiaze. Extern, Năvalnicul este un remediu excelent pentru plăgile care nu se închid cu uşurinţă.  

                          Magia cu Năvalnic atrage și statornicește abundența

O magie cu năvalnic poate fi  făcută de oricine crede în puterea Năvalnicului: În ziua sărbătorii, trebuie să ai o bancnotă nouă şi s-o  împătureşti în două, apoi sub formă de triunghi. În mijlocul acestuia trebuie să presari frunze de Năvalnic- proaspete sau uscate.

Simbolul magic se păstrează într-un loc discret din casă, eventual în casa de bani. Dacă nu ai Năvalnic, pregăteşti doar bancnota, urmând ca în timp de nouă zile să găseşte un fir al acestei plante şi să-l păstrezi în bancnotă. Se spune că ritualul alungă ghinionul, paguba, gândurile negative ale duşmanilor şi spulberă orice rău. 

                                              Legendele Dragobetelui -  Năvalnicului

Năvalnicul, cunoscut și sub denumirea de Limba cerbului  este numai o planta de leac si una magică, de dragoste, însemnătate păstrată într-o legendă frumoasă, ajunsă până la noi datorită culegătorilor pasionați de folclor.

 1 februarie aducea Triful viilor, zi în care, printr-un ritual de protecţie, viţa de vie şi pomii se stropesc cu agheasmă, spre a fi feriți de dăunători.

Triful mai este numit şi Năvalnicul despre care se spunea că era un flăcău frumos căzut din cer sau, în unele regiuni, era  fiul Babei Dochia. Fetele, cum îl vedeau, se prăpădeau după dânsul şi-şi făceau seama. Dacă intra undeva, în vreun sat, toate cărările se încurcau pentru fetele cele frumoase şi toată partea femeiască nu-şi mai ţinea firea. Umblau femeile buimace, amețite de iubire.

Personificare a dragostei pătimaşe, Năvalnicul se reîntrupează în Dragobete la 24 februarie, ca simbol al dragostei curate a tinerilor, asociată la români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure al căror patron este.

La un moment dat, năzdrăvanul Năvalnic a intrat într-o pădure și, cum Maica Domnului tocmai voia să treacă pe acolo, a rătăcit și ea calea din cauza lui și trei zile și trei nopți a rătăcit printre copaci și buruieni, fără să-și găsească drumul.

Intr-o bună dimineața, chiar în zori, Maica cea Sfântă s-a întâlnit cu o bătrână, îmbrăcată într-o cămașă albă, ieșită după buruieni de leac, fiind și ea buimăcită de cap de feciorul ei cel năvalnic.

Maica Domnului a întrebat-o pe cine căuta și bătrâna i-a răspuns că pe feciorul Năvalnic, cel rău care zăpăcește fetele, ca să-i facă de urât, să nu mai încurce drumurile oamenilor.

Ascuns intr-un tufiș, Năvalnic a auzit ce gând ii pusese bătrâna și a ieșit de acolo vijelios, cu gând rău, dorind să le omoare pe cele doua femei. Bătrâna, insă, cunoscându-l îndată, l-a și blagoslovit spunându-i:

                 "Năvalnic ești, năvalnic să fii!

                 Intre buruieni de dragoste ești,

                 buruiană de dragoste să rămâi!"

Precum a şi rămas: buruiană de dragoste și pentru leac. Crește și acum în păduri, în locuri anume ştiute de babe făcătoare de dragoste.

De atunci se spune că de Sântă Maria Mare, sărbătorită întotdeauna la 15 august, tineretul, fete si flăcăi, ducând în mână zahăr, însoțit de o bătrână din sat, îmbrăcată într-o cămașă albă, curată, merg dis-de- dimineață să culeagă năvalnic, buruiana de dragoste.

În timp ce tinerii culeg buruiana, bătrâna cea înțeleaptă,  strigă:

„Cum năvălește lumea la zahăr, așa să năvălească și dragostea în casă la mine!",

 după care tinerii încep să chiuie tare „uiu! iu, iu, iu!”de fiecare dată când dau cu ochii de buruiana de dragoste.

Năvalnicul creşte prin pădurile de fag, în zonele umbrite. Femeile bătrâne ştiau cum să-l culeagă. Potrivit reputatului etnolog Ion Ghinoiu, năvalnicul e invocat de vrăjitoare în farmecele de dragoste, identificat cu Cupidon, zeul roman al dragostei sau Eros, zeul grec al iubirii. Recoltatea Năvalnicului în scopuri malefice se făcea la miezul nopţii. Când era invocată în scopuri benefice, planta se recolta dimineaţa, înainte de a cădea roua, apoi era adusă în sat şi aruncată pe sub streaşina casei sau purtată în sân de fete şi neveste pentru dragoste.

Nu se cade să mergi supărat la pădure după Năvalnic, el cere veselie şi voie bună. Culegerea lui presupune un adevărat ritual, care cuprinde inclusiv ofrande depuse la rădăcina plantei şi rostirea de descântece:

 „O, tu, Năvalnice, Slăvit împărat, cum ai crescut şi te-au înmulţit mai mult decât orice iarbă, cum te-au înmulţit mai mult decât toate florile, aşa să alerge lumea spre (se rostește numele) care te-a cumpărat!”.   

Surse: Panteonul românesc- Ghinoiu, Hore şi chiuituri din Bucovina- Simion Florea Marian

De Dragobete se mai fac şi acum logodne simbolice care se respectă până la Dragobetele din anul următor. Uneori, cu prilejul acestor "logodne", tinerii se cunosc mai bine, îşi apreciază calităţile şi, de la logodna simbolică până la adevărata logodnă, mai este doar un pas.

Dacă în ziua de Dragobete ai şansa să auzi cum cântă pupăza, vei fi norocos tot anul. Când plouă în ziua de Dragobete, în mod sigur, primăvara va veni mai repede şi va urma o vreme frumoasă.

 Năvalnicul (sau Limba cerbului, așa cum i se spune în popor) este protectorul dragostei și al bunei dispoziții. În mediul rural este descântată de femeile care adună plantele de leac. Dacă primești în dar un lăstar de năvalnic ești o persoană norocoasă. Năvalnicul poartă noroc în dragoste și în afaceri. Tradiția spune că persoana care păstrează un fir de năvalnic în buzunar sau în poșetă este iubită de toată lumea. Când fetele necăsătorite poartă asupra lor un fir de năvalnic în poșetă sau o cultivă în căminul lor, trezesc interesul pețitorilor și se căsătoresc foarte repede din clipa când sunt protejate de năvalnic.

O altă legendă povestește despre frumoasa Dachia sau Dochia care a fost îndrăgită de Duhul Muntelui. Când prințesa dormea într-o poiană plină de flori, Duhul s-a tranformat în ceață și a îmbrățișat-o. Din iubirea lor s-a născut Dragobetele.

La naștere, el a avut patru ursitoare, care i-au oferit daruri din cele mai alese. Prima ursitoare a fost Primăvara care i-a oferit iubirea, primii ei muguri. A doua ursitoare a fost vara, care i-a dăruit dulceața fructelor și căldura dragostei. A treia ursitoare a fost Toamna , care i-a dat un fluier pentru a înveseli oamenii cu cântecele lui. Ultima ursitoare a fost iarna, care i-a oferit o îmbrăcăminte albă, imaculată, cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roșu cusut cu perle. Straiul era conceput astfel încât creștea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

Cu aceste daruri, Dragobete reușea să seducă fiecare tânără care îi ieșea în cale. A devenit un simbol al dragostei și al iubirii.

Mai târziu, când devenise deja tânăr fecior, Dragobete a mers în munți, unde a învățat de la Duhul Muntelui, tainele despre plante, păsări și animale. Astfel, Dragobete devine stăpânul lor.

Despre Dragobete se mai spune că și-a ales o fată frumoasă ca mireasă pe care Dochia a „supus-o” multor încercări pentru a vedea dacă e demnă de fiul ei și al Duhului Muntelui. Așa a apărut „mitul soacrei”. Despre asta am scris aici:

https://dor-danaela.blogspot.com/2014/02/farmecul-dragobetelui.html

Se spune că după ce și-a împlinit sorocul, Dragobete a fost transformat de Dochia într-o plantă numită Năvalnic, plantă care renaște primăvara în mai toate poienele și se folosește pentru descântece de dragoste și pentru tratarea rănilor, de unde și denumirea populară a sărbătorii de Dragobete-Năvalnicul.

Dragoste și Armonie în viață și suflete !!!

Farmecul Dragobetelui

                                             Hora de la Aninoasa- pictură de Theodor Aman

Datinile străbune sunt vii în mine. Încerc să le ascult din șoapta inimii. În fiecare an mai adaog o vorbă pentru a duce mai departe povestea. Este fascinant. Drumul femeii și drumul bărbatului se vor întâlni mereu pe culmea munților, chemați de o neuitată liră. Ea aprinde crinii în aripi spre Împărăție.

Tăcerea din femeie va ști. Veșmintele de peste an,  devin grele, dar va învinge orice urcuș. Multe prefaceri au trecut înnoindu-se din uitarea vechilor împliniri. Este Timpul să le trăim în puritatea începuturilor Iubirii.

                        De câte ori voi reînvia venind după tine? surâde întrebarea Primăverii.

Se va petrece şi în acest an. Din nou Maica m-a trimis la curgerea apelor să înălbesc fuiorul înnegrit în care ea a adunat păcatele lumii, a ce a fost sau nu a fost, alungând toate umbrele. Asta va fi nevoinţa mea, din drag de cer. Cu fiecare lacrimă albul va urca din măruntaiele focului. Învăţ să scot de acolo, dintre fuioarele aromelor, dulceaţa şi amarul care legaseră simţurile unul într-altul.

 Ritualul prin care vraja mea te aduce, chemat din firea cea de dincolo de râu, cu o floare roşie, darul de neînţeles şi de necuprins al vremii tale.

Nouri de făptuire care lasă sfinţenia să vină, poate pentru un nou început de veac, din amintirea celei de demult, când eram una cu maica şi ea cu Ea însăşi, din taine şi rugi, din liturghiile naturii.

Predarea pe care Maica va urca să o ducă dumnezeirii din nou. 

Ochii Ei deschid adânc misterul vieţii din mine când priveşte la Taina care mă înfăşoară trăgându-mă afară dinlăuntrul ei. Să iasă clocotul uriaş atins de iubire, rodire pentru sufletele care beau viul cel parfumat din potirul împărtăşaniei.

Ascultarea dinlăuntrul meu dă glas de iubire făpturilor. Râul dezgheață visarea țărmului din care se vor adăpa toate viețuitoarele. Vântul adună suspinele din somnul mugurilor încălzind degetele plăpânde ale celei sortite și pentru acest an. Mereu altă făptură dar aceeași Făptuitoare în devenire.

Dragul din mine îl voi  împleti în cosița vremurilor, nuntire veșnică.

  Maica privește prin surâsul Vremii și primește albirea din pânza Sorții. Mă desprinde din Sine, Ea urmând cărările muntelui luând alături firea ta încă năvalnică, venită din atâtea încercări. Acolo, în popasurile spre cer, aleanul va vui prin vânt, lumina va pătrunde spre iarba din somnul adâncului. Mioarele şi piatra ne vor fi tovarăși de drum, însoţire pe cărare purtând însemnele.

  Gândul şi Făptura din mine rămâne încă o parte din ea, însoţindu-vă. Mă voi desprinde când ea va rămâne chip în piatră, semn că trebuie să cobor pentru a fi împlinire înspre rodul din toamnă.

  Veşmintele vor lăsa în urmă cicatricile pe care neputând să le vindeci, ocupat cu puterea din Tăria Ta, le-am luat asupră-mi. Ascultarea din tine mă va însoţi şi anul acesta, pe drumul stelelor din arcuşul munţilor.

Mă apropii de culmea unde norii ascund tăcerea pietrei, acolo unde poveştile vorbesc din graiul tainelor. 

Am lăsat, desprinzând din mine, clocot din clocot, straiele ţesute care acoperă mioarele- rămase în cuvintele de alean ale păstorilor de peste an - şi urc să mă apropii de tocmirea piscului care îmi va sorbi viul din chip, rămânere de mărturie. Culmi de nouă ori măsurate, de la răsărit la apus şi de la apus la răsărit, drumul dintre calea luceferilor. Fiecare dezbrăcare va înveşmânta poveştile care ajunse pe culme vor amuţi păzite de lupul care cheamă inima lumii. El va fi strajă dorului care va vui adunând mereu, până la regăsire, împlinirile gândite, încă nerostite.

 … Întruparea din mine, va aluneca într-o nouă vrajă a domolirii firii, aplecându-şi auzul şi înnodându-şi firea din albul omătului în roşul din rodul viţei de vie.  Se vor împărtăși din el toate neamurile, fiindu-le dulceață a firii, rod de taină împărătească.

     Acolo în valea de dincolo de râu, din mesteceni şi fagi este biserica în care voi tămâia cu busuioc şi arome hrănitoare altarul care va păstra focul viu încă un an. 

Răsuflarea mea cheamă cântul păsărilor şi se amestecă în graiul animalelor care se caută pentru a deveni pereche.    

 Din trupul meu fac jertfă pentru înfloriri şi rodiri gemene, ating mugurii care vor plezni spre coacere, în miezul cel aprins, auriu al verii. 

     Poate vor trece multe vremi până ne vom întoarce din povestea în care se desfac înţelesurile. Până când soarele din cer se va întâlni cu soarele din privirea de dincolo de genele mele.

    Hora atrage nuntirea veșniciei înspre frumusețea curgătoare a pământului, vegheată din culmile rostuite cu cununi de nouri, de Maica Veacurilor.

 Iubirea dinlăuntrul meu, se va preface în flacăra care va arde totul, pentru a râmâne în curățenia focului dintâi. Caut  în lumina ei vorba pe care o voi şopti auzului din tine ferecat de pecetea domniei prin aspre ţinuturi. Când vei reveni îți voi dărui azima verii petrecută în rodul ferecat de șapte Sori și șapte Luni. 

  Multe se vor aduna în mii de fire. Din plecări, întoarceri, înfrângeri, necunoscute, neştiute, nescrise, alese de prin rupturi sau dezlegări de soartă, care vor fi albite din nou, într-o altă primăvară de sufletul meu, la râul dorului. Până voi face un țărm, liman de rămânere.

Din deşiratul făcutului sorţii rămasă pe pământ, împletesc scara spre cer pe care, în semn de eternitate, ţi-o voi crucifica deasupra inimi până când rotundul va fi împlinit.

 Iar neamul învolburând cântul în toate miresmele înfloririlor, îngemânând dor cu dor din toate făpturile și făptuirile, va şti izbăvi firea din ocinele de soarte.

Te port în sufletul meu, acolo unde este leagănul tuturor întrupărilor, dorindu-te într-o nouă primăvară de suflet cuminte. 

                                                                   X x X

În îngânarea clipelor care smulg timpului clinchete moi, strecor un gând. Nerostirea curge prin mine, prin mâini, prin inimă, prin coapse, prin tălpi până în adâc de izvoare. Îi aud pulsaţiile care caută o albie.

  Gândul mă cheamă. Poate vrea să îl alint, să-i aduc aminte o poveste.

  Îmi acopăr ochii cu ceaţa amintirilor; din ea se desprinde o umbră care lasă o dâră viorie pe sufletul meu. Aud glasul auzului care picură silabe venite din literele Începutului. Le recunosc. M-am jucat cândva cu ele. Lui ,,a” i-am pus o căciulă din lupul de demult şi am decis că este litera iernii. Atunci când a îngheţat, am devenit tristă. ,,Ă” este litera tristeţii mele, aşa cum plâng copii. Dar a venit o rază de soare şi atunci i-am pus o pălărie. Şi A a devenit chicotitul transformat în zglobiul din râsul verii.

Când se desferică auzul din Taina poveștilor, mă strecor în tărâmurile dintru începutul lor. Simbolurile care au ajuns până la noi acum, sunt doar imagini pe care nu le mai înțelegem.

                     Povestea Dragobetelui este o poveste a Inițierii fecioarelor și feciorilor.

 A albi pânza vremurilor, înseamnă a deveni urmașă demnă; a urca pe cărarea muntelui este o inițiere. Acolo unde cerul și-a destrămat mereu Tainele, și încă este Tăcere. Pe care o întâmpin an de an. A lăsa cele nouă veșminte urcând (ca și la coborâre) este o alegere făcută din timpuri prea îndepărtate iar simbolismul lor a fost ascuns și denaturat. 

An de an, în Hora din Vatra satului Alesul trebuie să o regăsească. Chip păstrat în inima lui. Datinile s-au păstrat, sensurile trebuie descoperite.

Mama Natura mă lasă să mă joc prin curgerea care izvorăște din inima ei, doar oi învăța să nu deznădăjduiesc când încercările vin. Minunate sunt Poveștile care cresc muguri de înțelepciune din adâncul cu care Timpul mă înfășoară, atunci când coboară și mă alege să-i fiu clipă de împlinire, în Dansul Năvalnic, care deschide crugul pământului. Surâsul zânelor- păstrat cu sfințenie în picăturile adunate de pe fragi, viorele și tămâioasă,  îl voi aduna /leac de iubire, până de sânziene, când farmecul se va împlini, poruncă de împărătească nuntire. 

Apoi o nouă legendă se va întrupa poate într-un adânc de piatră care mă va cuprinde cuminte, fără de aduceri aminte. Strajă pe munții visurilor tăcute.

Curgerea tradiției de-a lungul veacurilor - taină greu de pătruns acum când vin atâtea altele peste noi, dar este o armă secretă, sacră,  a identității nostre ancestrale. 

Este un timp în care multe se petrec, când Înțeleptele își pregăteau mioarele ( înlocuitoarele), supunându-le probelor inițiatice. Când fii își însoțeau Maica pe drumul prefacerilor vieții lor. 

Au fost șterse multe file, s-au scris altele peste ele,fiind răstălmăcite după vremurile noi,  dar asemeni unui palimpsest, dedesubt, povestea este scrisă.

Ca fiecare...visez înspre Primăvară....