Aripa Îngerului
De mult s-a topit
în ființa mea acea clipă.
Există în ortodoxia noastră un singur IMN ACATIST –al
MAICII DOMNULUI, scris de părintele Daniil de la Rarău. De o mare frumusețe și
rară gingășie. În clipe de cumpănă, în clipele în care octavele din
sufletul înnălțau Imn de rugă, am primit
întrupare vie, aievea. Forma perfectă a unei aripi. Din ceara scursă pe sarea
care a fost suportul lumânărilor, am ridicat încă caldă, întruparea perfectă a
unei aripi. Nu numai forma era perfectă ci și liniile, punctele care erau
sculptate în ceară. Cristalele de sare care rămăseseră pe ceară, îi dădeau o
strălucire, un joc de lumini aparte.
Mult, mult timp nu am arătat-o nimănui.
Chiar dacă era aievea ea a adus o mare încercare la care nu voiam să supun și
pe alții. Ceea ce în ortodoxie se numește smintire. Tendința de a rosti o
rugăciune și a ,,aștepta” apariția unei ,,forme” se strecurase în mine. Și a
devenit nu o durere ci o luptă sufletească. O mare încercare care nu a umbrit
niciodată bucuria primirii aripii dar ...
Am ascuns ,,aripa
de înger” – încât am crezut-o pierdută. A fost bine. Cu toate că mă durea
pierderea ei, am răsuflat ușurată. Mai tîrziu am înțeles că și asta a fost un
ajutor – de scurtă durată, dar și o încercare subtilă pa care am descoperit-o
în mine. Și a trebuit să o recunosc. Meandrele sufletului sunt multe și
ascunse. Și ,,convenabile”. Oarecum îmi convenea că nu o mai găsesc, că nu o
mai am reală și era mai ușor de uitat tot ,,incidentul”.
Am învățat să mă
adâncesc în rugă iar ,,întâmplarea” se estompa din ce în ce mai mult. Mie
însămi, cea care ținusem în palme minunata aripă , mi se părea un vis trăit
demult, tare demult. Îmi era dor de moliciunea și netezimea ei, de căldura
cerii pe care o simțeam de fiecare dată. Dar am și înțeles prin ce am trecut și stările au devenit comori sufletești când nu mai aveam așteptări ci doar trăirea rugăciunilor. Ceva s-a schimbat treptat dar s-a statornicit definitiv în mine.
Am regăsit-o cu
bucurie și recunoștință. Am arătat-o câtorva persoane apropiate. Și am înțeles
ce provocam în sufletul lor. Nu numai o oarecare admirație față de mine ci și
așteptarea ca să li se întâmple și lor. O dorință sufletească umană de înțeles
dar ... aceste dorințe trebuie să fie asupra celor umane nu asupra celor
divine. Știu , sunt mari părinți care spun că au cerut un semn în clipe
cruciale ale vieții și l-au primit. Părintele Cleopa a primit o cruce de lemn
de la o țărancă , pe un drum de țară, atunci când se întreba dacă să devină
călugăr. A fost îndrumarea pe care a ascultat-o.
Atunci când
am primit darul am uitat pentru ce mă rugasem. Dacă era pentru ceva anume, dacă
era o mulțumire pentru tot. Emoția a
fost prea puternică.
Scriu acum pentru
că am primit o poveste asemănătoare. Circumstanțele sunt altele. Au schimbat un
destin. Așa cum și pe mine m-a schimbat. Iar Aripa este încă mărturie aievea, bună pavăză. Și sunt recunoscătoare.
