De mică învăţasem să îmi fac
coroniţe din toate florile câmpului, în ordinea înfloririi lor
după voia LUI. Cele mai dragi? Toate. Uneori adăugam un bujor sau un trandafir. Doar câte unul, prins ca o
nestemată în mijlocul frunţii. Sau îmi făceam coroniţe din
frunze, iar fire lungi de iarbă îmi alunecau pe spate. Puneam
gingaşele flori de mac să–mi fie orbitoarele lumini care să
anunţe că exist.
Nu ştiu ce gând se strecura în mine pentru a
împlini aceste adevărate ritualuri, dar copilăria, apoi
adolescenţa, mi-au fost marcate de ele. Şi, mai încoace, de
câte ori am avut ocazia, le-am împletit. Nu rupând orice
floare. Nu pot face asta. Spun o rugă şi ştiu că Zâna Florilor
mi le dăruieşte.
Cred în poveşti cu toată fiinţa
mea. Florile parcă se apleacă sub degetele mele şi se desprind cu
uşurinţă. Nu le doare!
Florile de SÂNZIENE! Legendele
despre EA le ştiu de mică, de la Bunicu'. O venera. Mângâia
florile Ei cu gestul, cu vorba, cu privirea… Erau ca nişte domniţe
scoborâtoare din stele. Iar când îmi aducea într-o anumită
dimineaţă o coroniţă, parcă strălucea el. Mult timp nu am
înţeles de ce nu mă lăsa tocmai din florile de sânziene să-mi
fac singură coroniţă, dar m-am obişnuit cu ideea că aşa
trebuie, să mi-o aducă el de prin cine ştie care loc
vrăjit. Apoi, într-o bună zi, mi-a spus că e timpul să
îmi fac singură prima mea coroniţă. Eram deja adolescentă, eram
în vacanţă şi nu mă mai săturam ascultându-l vorbind sau
tăcând, în lungile noastre plimbări pe dealuri, pajişti, prin
lanurile de grâu cu maci.
Era noaptea magică a Sânzienelor, a
Doamnelor, urmaşe ale Marii Doamne, coborâtoare din stele, cum
aveam să aflu mai târziu, pe pământul nostru, pentru a ne fi
îndrumătoare de neam prin cele şi prin cei pe care avea să îi
iniţieze.
M-am pregătit minuţios pentru
magica noapte atât de aşteptată. O noapte de basm, caldă şi
plină de miresme care te cuprindeau din toate părţile. Am ajuns
într-o poiană luminată de raze puternice de lună. Bunicu a
început o rugă, parcă adresându-se unei fiinţe apropiate,
dar faţă de care avea un imens respect/adorare. „Roagă-te şi
tu”, mi-a şoptit blând.
„Iană–Sânziană, dăruieşte-mi
cununa de aur!”, am spus, fără a-mi mai aminti ruga învăţată
dinainte. Am privit întrebătoare spre Bunicu, în ai cărui ochi
am văzut aprinsă o flacără de mândrie: „Doar sunt nepoata lui
preferată!”, am gândit, neînţelegând atunci altceva.
Am început să culeg florile
galbene şi fragile, care aveau o putere ca de oţel în
ele. Firele se unduiau uşor sub degetele mele şi, am împletit
cununa pe care Bunicu', cu un gest sacru, mi-a aşezat-o pe cap. Am simţit cum
o pulbere de aur se revarsă din creştetul meu, prin tot corpul. Am
rămas tăcuţi amândoi în magia care ne cuprindea din ce în ce
mai puternic, fără putinţă de împotrivire.
Simţeam tot mai
clar cum sunt purtată spre alte tărâmuri, în alte spaţii şi
timpi, spre o depărtare pe care am purtat-o în adâncurile mele deatunci, de care începeam să devin conştientă datorită… coroniţei.
,, O mare de fiinţe
alcătuite din cele mai frumoase vibraţii aurii este înaintea mea.
Văd marea de capete dintr-o sală imensă, de fapt un spaţiu
imens, ale cărei margini doar bănuiesc că există. Nimeni nu
întoarce capul spre mine, dar, cum înaintez, se deschide o cărare
care se reface la loc după ce trec.
Ajung în primul rând. În faţă
este un spaţiu cu o putere mult mai mare. Apar trei Fiinţe dintr-o lumină care
îi învăluie şi îi cuprinde treptat pe toţi.
Ştiu, fără să-mi
spună nimeni, că trebuie să păşesc spre ei. De fapt, ei mă
atrag prin forţa lor în centrul spaţiului. Alunec ca o boare şi
rămân în măreţia care începe să mă cuprindă.
Un cerc de
Lumină începe să se contureze deasupra noastră, cuprinzându-ne
în razele care coboară din EL. Ploaie de aur, cu cele mai fine şi
mai strălucitoare lumini pe care mi-a fost dat să le văd
vreodată. Pătrunde blând în mine transformând total fiinţa care
am fost până acum. Mai trăisem stări asemănătoare în timpul
rugăciunilor şi meditaţiilor făcute cu Bunii şi Marii
Învăţători. Dar acum, parcă e totalitatea tuturor acelor clipe.
De fapt, mult mai mult.
Reverberaţiile din jur se transformă în
sunete care se adună ca o uriaşă sferă, cuprinzându-ne în
ea. Apoi explodează, îndreptându-se spre toate lumile Creaţiei. Rămân nemişcată în vibraţia sunetelor. Ele se înalţă
spre Lumina de deasupra cercului în care suntem, revenind apoi ca o
stare de împlinire asupra tuturor. Cele trei fiinţe de lumină mă
cuprind într-o contopire în care devenim un tot din care se desprinde doar o
UNICĂ fiinţă, asemănătoare şi totuşi diferită de mine. Am
fost UN întreg, suntem şi acum, dar în două fiinţe.
Sunete vii de
uimire se înalţă spre cerul de deasupra. Înţeleg că, pentru
această clipă, am fost pregătită îndelung. Dar menirea mea aveam
să o aflu în curând, cu o bucurie imensă când mi-ai spus:
„Vei fi prima întrupare a FEMEII pe Pământ.
Zeiţa Femeie apoi
Femeia sacerdotesă, Iniţiatoarea. Vei deveni iniţiatoarea
Iniţiaţilor. În misiunea Ta, vei primi ajutor de la Cel care s-a
format odată cu tine, pentru o nouă devenire pe planeta care vă
este dată în grijă. Voi veţi hotărî ce aveţi de făcut, prin
respectarea Legilor divine ”.
Glasul pătrunde adânc în
mine. Nu voi uita niciodată menirea care mi-a fost dată spre
Împlinire. Cercul de Lumină de deasupra capetelor noastre mereu va
exista, cunună care ne este şi ne va fi veşnic legământ. Veşnic!
Acesta va fi primul simbol pe care îl voi dezvălui celor de pe
planetă.
Mii de fiinţe de lumină mă vor
însoţi. Vor fi timpuri când cei de pe planetă le vor vedea în
toată splendida lor frumuseţe. Apoi, grupul lor se va restrânge în
temple, unde tot vor fi adorate. Îi vor iniţia pe cei desprinşi
din EL, care vor uita mai repede cine sunt, ce menire au.
La unele fiinţe, puritatea şi
frumuseţea lor va deveni motiv de mândrie şi de orgoliu. Aşa se
vor înveşmânta în straie groase, grosiere, trebuind apoi să
înveţe să le transforme în veşmânt de lumină prin multe
treceri, prin multe vieţi pe pământ. Prin multe dureri şi
pierderi, prin despărţiri de cei cu care coboară ca parte a lor pe
planetă. Toţi şi toate desprinşi din noi, cei DOI - UNU
dintru acest Început al Începuturilor.
Ne vom regăsi într-un
Final, într-o deplinătate care va cuprinde planeta atât de
iubită. Mereu vor fi spirale de lumină, de legătură cu
TOTALITATEA FIINŢEI.
Mulţi o vor simţi singuri, din când în
când, mulţi vor vrea şi vor învăţa să devină pe deplin
conştienţi de ea. Învăţături care se vor transmite mereu şi
mereu".
☼☼☼
În jurul meu, apar fiinţe gingaşe,
a căror bucurie se revarsă în mine, parcă întregindu-mă.
„Sânzienele!”, şoptesc şi retrăiesc clipele de până acum,
de pe pământ, ca parte desprinsă din Marea, Divina Întrupare a
Cerului, a Femeii coborâtă şi prin mine aici, pe pământ, în
deplinătatea splendorii EI.
„Noi am ales să nu fim niciodată
întrupări, tu, da! Şi te iubim pentru asta, pentru Puterea de care
dai dovadă. Ne cutremură durerea dorului din tine. Este mai mult
decât putem noi trăi, dar înţelegem.
Vibraţia noastră nu se mai
poate transforma, ea este limita noastră, aşa, ca în acestă
noapte, unica din an. Şi pentru ea am făcut mari eforturi, dar de
dragul celor ca tine, lângă care vrem să fim. Dacă am coborî în
materie, ne-am dezintegra.” Unele au făcut-o fără Voia
Divină, iar acum sunt… Flori, sunt disipate în multe flori.
Fiecare floare cuprinde/are o mică vibraţie dintr-o
zânăsânziană. Nu ştie nimeni dacă vor putea vreodată
redeveni Fiinţe de lumină. De asta se spune că totul este viu pe
planetă.
Când cineva rupe o floare şi nu se roagă înainte, o
rupe cu tot cu vibraţia din ea. Şi ne doare pe toate. Atunci când
auzim ruga, ridicăm vibraţia din acea floare, şi ea rămâne în
spaţiul planetei, luminând. Durerea provoacă perturbaţii
atmosferice uneori, cum spuneţi voi. Când e prea mare cantitatea de
durere provocată, atunci şi revărsarea de durere e pe măsură.
Dar oamenii nu mai ştiu asta şi se înspăimântă de cutremure sau
de ploi torenţiale sau de tsunami.
Tu eşti cea din grupul nostru care
a ales întotdeauna să FIE pe pământ.
Ai retrăit în noaptea asta
formarea TA, ca şi a noastră, a tuturor. Suntem toate EA, fiecare
în parte, dar şi ca întreg. Chiar în această viaţă, vei avea
multe de îndurat, de învăţat, dar îţi vom dărui din bucuria
noastră mereu. De asta ai fost adusă aici, în această noapte.
Cândva, va mai fi una, dar doar dacă vei fi împreună cu EL.
Atunci, menirea ta va fi aproape de împlinire. Vei fi conştientizat
multe din cele ce le-ai aflat în această noapte, dar pe care o
să le uiţi. Ele vor rămâne în tine, în memoria celulelor tale.
Ele îl vor atrage cândva şi pe EL. Până atunci, vei învăţa
pas cu pas ceea ce ţi-ai propus. Îi vei învăţa şi pe alţii.
Partea umană, magnetismul planetei, va fi un mare învăţător în
a te detaşa. Grea durere provoacă această detaşare, înţelegere,
care le va fi dată multora, dar puţini vor avea puterea de a o pune
în practică.
Vei vibra cu sufletul multora, unii vor vibra mai
puternic cu al tău. Atunci vei trăi clipe de fericire. Dar fugare.
Nu vor fi împlinirea pe care o ştii, aceasta va veni doar când vei
fi pe deplin pregătită. Şi EL, la fel. Are multe de împlinit. Va
şti şi el mereu că te caută. E la fel de puternic şi de minunat
ca şi tine. Vă vom ocroti pe amândoi, aducându-vă din când
în când aminte unul de altul. De întâlnit, sigur vă veţi
întâlni. Această informaţie nu ţi-o vom şterge, ca să-ţi
fie mai uşor, ca să poţi să te ridici din clipele grele, umane.
Dar încrederea în ea îţi va aparţine întotdeauna. În această
viaţă, ai multe de conştientizat şi apoi de dus la împlinire,
pentru tine, dar şi pentru alţii. De aceea, te vom ajuta mereu în
ceea ce ţi-ai dorit când ai depus jurământul.
CUNUNA! Mă trezesc din visare,
ducând repede mâna spre Cununa de pe cap. Simt atingerea florilor
ca pe cea mai mare şi mai deplină confirmare că visul nu a fost
doar un vis.
Bunicul mă urmăreşte atent. Nu
întreabă nimic. „Acum ştii”, spune el. „Mai târziu, vei şi
înţelege”, spune blând, apropiindu-mi capul de pieptul lui.
„Toate au un timp al lor, căruia nu i te vei putea împotrivi”,
îmi spune cu o umbra de durere în glas. O lacrimă curge din ochii
lui, vestind timpurile care au să vină.
☼
Zânele sunt şi au rămas pentru
mine ca o mărturisire din gândirea necunoscută a lui Dumnezeu pe
care noi oamenii vrem a o cunoaşte.
Cântec fără de cuvânt pe
care doresc să îl cuprind în mine, să învăţ că nu sunt
singură ci în acord cu natura fremătând de bucuria Ei: Cartea
din care învăţ să citesc atunci când devine realitate
descoperită între două secunde din inima mea, asemeni iubirii.
Zânele sunt parte din farmecul
Femeii. Poporul Cheyenne vorbeşte despre Femeia Stea care a coborât
din Ceruri pe Pământ. Sau în alte legende se spune că ea a apărut
în manifestare dintr-o lacrimă a Zeului care a căzut pe pământ
şi a format un lac. La suprafaţa apei a îmbobocit un lotus, care
deschizându-se, a revelat-o pe zeiţă.
Dar la noi?! Aici Ea
a devenit şi Zâna Zânelor care strălucesc în jurul ei
sporindu-i frumuseţea atunci când îi mărturiseşte LUI
iubirea.
Iar zânele lacurilor, şi pădurilor
şi florilor şi a tot ceea ce este scris în Cartea Vie a
Vieţii, sunt aşa, mereu, sub Binecuvântarea Ei şi a Lui, asemeni
îngerilor.
De zâne trebuie doar să te bucuri,
aşa cum te bucuri de Dumnezeu. Altminteri ele te pedepsesc
învăţându-te ce trebuie să faci.
Zânele – Gândul frumos al lui
Dumnezeu plin de Iubire, pe care ÎL vedem doar cu ochi de copil. Iar
natura fiind parte din Creaţie , în care El însuşi este cuprins,
cele care ne însoţesc în cunoaştere sunt zânele.
Ele nu ne spun
nimic, doar se joacă cu noi, cântă cu noi, ne iau în dansurile
lor vijelioase ca o părere de adiere de crezi că armonia este
nemişcare de la un capăt la celălalt al nemarginilor, tu plutind
asemeni unui vis.
Sunt Iubire!
☼☼☼
