Neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu - părintele Cleopa

Textul pe care îl veți citi face parte din cartea” Ne vorbește Părintele Cleopa”- Editura Episcopiei Romanului 1998. Este cutremurător și, mulți trec repede peste el, pentru că ar trebui să se înțeleagă pe ei, atitudinile lor. Cei mai mulți oameni, aleg să fugă de stările lor, dușmănind, vorbind de rău-judecând pe alții, trăind așa, mult mai puternic, propriile traume. 

Este o învățătură de mare ajutor tuturor.

„Un călugăr din pustia Schetică, mergând la Alexandria să-şi vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la coşniţe, a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păgân, care omorâse mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă.

Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost mâncat de o hienă.

Atunci s-a gândit călugărul: ighemonul, care a omorât mii de creştini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte.

Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine.

Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.

Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu.

Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia:

Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?

Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”

Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine.

Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine.

„Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care, mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”.

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, ca să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar, pentru că-l iubea, având viaţă sfântă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti.

Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi vândă coşniţele, că era cale de trei zile.

Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos.

– Blagosloveşte, părinte!

– Domnul, fiule, să te blagoslovească!

– Unde mergi, părinte?

– Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor.

Ei vindeau coşniţele şi cumpărau pâine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie.

– Părinte, eu tot la Alexandria merg.

– Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum!

După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus:

– Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, când merg pe drum, să se roage.

– Aşa, părinte, până la Alexandria ne căutăm de rugăciune!

– Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurământul!

– Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Şi au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coşniţele şi mergeau tăcând.Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri:

– Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi!

Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, decât numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi când ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face mare bine. Picioarele se înfierbântă groaznic din cauza nisipului şi a pietrelor.

Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Onufrie cel Mare, şi alţi mari sihaştri care-i avem în calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spălat picioarele, i-au odihnit şi i-au pus la masă.

Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. În acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste.

Călugării au mâncat, au muţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi.

Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut şi se gândea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”.

Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut şi se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească.

Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de câteva luni.

Dimineaţa, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis.

Bătrânul a văzut şi zicea în inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai să vezi multe la mine în drumul ăsta, să nu cumva să vorbeşti, căci calci jurământul!”

A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, le-a ieşit în cale un gospodar:

– Părinţilor, nu mai puteţi merge de-acum, că este soare şi este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi câteva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi!

Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. I-a primit omul, i-a ospătat, i-a odihnit. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat ei. Călugărul cel tânăr s-a dus înapoi şi fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine şi câinele a sărit în sus şi a murit.

Atunci bărbatul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!”

Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; şi când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul!

Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce la cârciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe.

În marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, le-a însemnat cu Sfânta Cruce şi a început a arunca în biserică.

Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „Ia uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”.

Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi.

A treia zi dimineaţă, mergând ei în marginea unui sat, ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care plângeau. Călugărul cel bătrân a scos ceva din rucsac şi le-a dat. Apoi i-a întrebat.

– De ce plângeţi?

– Ieri au îngropat-o pe mama!

– Dar tată aveţi?

– Tata a murit anul trecut.

Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. După ce au plecat, călugărul cel tânăr se întoarce înapoi şi dă foc casei. Copiii au fugit care încotro.

Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? A dat foc la casă! Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Ăsta numai rele face!” Dar tăcea din gură, că seara ajungeau la Alexandria în oraş.

Când au ajuns la Alexandria era seară. Acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă.

Călugărul cel tânăr s-a uitat oleacă la casă, şi numai ce-l vede pe vârful casei. Într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat.

Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, şi s-a speriat când a văzut.

Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat:

– Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti!

– Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău?

– Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele!

– Dar ce-am făcut, părinte, rău?

– Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă?

– Şi ce zici, părinte?

– Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat!

– Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”.

Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de dânşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă.

A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”.

Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

Atunci s-a minunat bătrânul. „Ia uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hoţ, că a furat blidul!

– Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut?

– Bună treabă am făcut şi acolo.

– Cum, ai omorât copilul şi zici că bună treabă ai făcut?

– Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul? Acela a fost zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părinţii în ziua Învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta este canonul pentru neînfrânarea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare.

Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de uciderea de mâna propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult şi, prin plânsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului?

– Şi acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muşte şi mare scârbă avea să fie la casa omului aceluia!

Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omorât câinele mai înainte, să n-o muşte pe stăpână. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut!

– Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat?

– Şi acolo am făcut treabă bună! În cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat.

Epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!”

Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: „Doamne, ajută-le să facă biserica!” Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărârea să refacă biserica părăsită.

S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!”

– Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică?

– Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică şi râdeau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a zvârli în biserică, iar diavolii au fugit de acolo!

Eu n-am bulgărit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!

– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei?

– Ba mi-a fost mai milă ca ţie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceia de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei.

După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi.

Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara!

– Dar aici de ce-ai stricat casa!

– Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncă de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-a făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viaţa în casa aceasta”.

Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi când vor veni şi vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie şi nu va mai muri nevasta la primul copil.

Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine după voia lui Dumnezeu.

Atunci a întrebat călugărul:

– Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce eşti tu?

– Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!

– Eu mă rog de câţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta.

– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.

N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori!

N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt adânc mult!

Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta, dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ţi s-au părut că sunt rele; că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi câte am făcut. Dar ele au fost toate foarte bune  şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor!

Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! 

Tu ai zis că rău am făcut şi eu numai bine am făcut. Deci, de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice ai vedea să zici: 

Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!

Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot ştii judecăţile Lui!

Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.

Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin”. Părintele Cleopa

Dintotdeauna, duhovnicii neamului nostru, au fost mari  îndrumători ai Sufletului și, ne-au dăruit învățăminte pe care le regăsim, îmbrăcate în alte forme, în terapiile actuale, care însă nu au încărcătura Credinței, ci doar explică beneficitatea unei meditații, a unui comportament. 

Nu cred că există om care să nu aibă o suferință sufletească, ca o rană vie. Iar judecata asupra lumii o facem, uneori, pentru a scăpa din chingile propriei suferințe. Judec familia altuia pentru că am eu însămi probleme în familie, pentru că mi se pare că alții au prea multe și a ai mei, nu; judec comportamentul altuia pentru că însămi ascund o traumă, cel mai adesea, nemulțumirea fiind adresată direct lui Dumnezeu, și asupra oamenilor. 

Uneori, tocmai aceste aspecte determină aflarea căii credinței, a înțelepciunii și a nu arunca cu piatra, pentru a învăța să o ridici de propria inimă. Fiecare am venit pentru a învăța să ne stăpânim judecata asupra semenului pentru că pe noi înșine ne judecăm, judecăm propriul Suflet și, ne îndepărtăm de ocrotirea lui Dumnezeu.

Învățăturile părintelui Cleopa sunt cele mai puternice terapii contemporane. Orice judecăm în afara noastră, fie că ne privește direct, fie că doar auzim de la alții, e o altă fațetă a Sufletului nostru pe care noi înșine îl chinuim. Sufletul este parte din inima lui Dumnezeu, pe care nu o lăsăm să ne cuprindă în dulceața ei pentru că noi suntem ocupați cu suferințele, cu judecățile noastre asupra a ceea ce nu știm. Așa creăm o realitate personală, plină de nemulțumiri care ne îndepărtează de credință, oricâte biserici am colinda. „De ce nu-l lovește Dumnezeu pe ăla?!” – vrei să-I spui tu Lui ce să facă?! Se pare că da, dar, ți-ai otrăvit așa propriile zile.

Oare știm de ce se întâmplă nedreptățile din jur?! Orientalii vorbesc de Karmă, noi, am ales să spunem „Judecata lui Dumnezeu” dar, judecând noi mai întâi. Ne lipsește înțelepciunea vederii duhovnicești dar, o aplicăm pe a noastră personală.

,,Doamne, întoarce-i la bunătate și rugăciune, pe toți vrăjmașii mei. Amin!” sau ,,Doamne, întoarce la echilibru și armonie, frica, spaima din mine. Mulțumesc! Amin”. Pentru că dușmanii sunt stările, judecățile proprii, interioare, cărora le dăruim din timpul și energia nostră, pierzând legătura cu Dumnezeu, deoarece nu ne gândim la EL în asemenea momente.

https://dor-danaela.blogspot.com/2015/12/rugati-va-pentru-dusmanii-vostri.html

A nu judeca după cum ni se pare nouă este un aspect. Al doilea: îngerul știa ce face, noi nu știm de ce acționăm așa cum o facem uneori.

Trauma nu este numai a celor loviți, ci, rămâne și în cel care a provocat-o. Rămâne ca durere, spaimă, frică. Uneori ne judecăm atât de cumplit încât mulți ajung cei mai feroci judecători ai altora, pentru a scăpa de propriile remușcări. Sau caută Iertarea. Nu numai a celuilalt, ci, puterea de a se ierta singur. Este cea mai dureroasă, uman dureroasă, cale a credinței spre Dumnezeu. Personală, de multe ori, mult mai dificilă. Nu poți înțelege, nu poți ști ce înseamnă căința și apoi iertarea, care te va elibera pe tine chiar dacă pari cel mai mare păcătos în ochii altora sau te chinui să înțelegi de ce tocmai tu, a trebuit să lovești, să jignești, să furi, să înșeli, chiar și să omori. 

Dacă nu știați de la început că este Înger cel care face toate acestea , cum ar fi fost „judecata” voastră?!

Pe cine chinuim prin judecățile noastre? Sufletul din noi, parte din inima lui Dumnezeu, implicit pe El înșuși. A da o cană de apă, o bucată de pâine sau o mângâiere celui care poate părea cel mai mare păcătos, poate vindeca multe răni personale dar și ale umanității.

Dumnezeu acționează prin oameni, fie că ești victimă sau călău. Întotdeauna Dumnezeu mai dă o șansă: pierzi totul dar, asemeni lui Iov, nu te dezici de Dumnezeu, nu îți înnegrești Sufletul.

Când te rogi pentru alții, te rogi implicit pentru tine. Când dorești ceva altora acea dorință este de a te izbăvi tu singur, pe tine. Nu judecăm decât stările noastre pe care le atragem din exterior, amplificându-le cu cât le păstrăm în noi. Ridicăm piatra cu mare ușurință. 

Rolul ÎNGERULUI este cel mai ingrat iar, aici, pe pământ, toți avem Îngerul în Suflet. Dar am uitat și atunci când greșim, nu știm că suntem unelte ale Înțelepciunii lui Dumnezeu, că determinăm pe alții să se îndrepte făcând efortul Iertării. Iar chinul Sufletului care greșește poate fi mai mare decât al celor care judecă. Și, nu oricine are Puterea de a accepta acest rol. Duhovnicii acordă Iertarea (supunându-te la canoane). Mulți însă nu cred că pot fi iertați, nu cred că Dumnezeu este Iubire și Iertare.

Pe unii îi „chinuie” greșelile altora pentru a le lăsa pe ale lor deoparte. Murdărind așa propriul Suflet. Cel care nu iartă, este spiritul și nu Sufletul. Spiritul este impersonal și rece, spiritul se mânie, are frustrări, furii. Iar pe Planetă 80% sunt doar spirite. Cei cu Suflet sunt 20%, iar cei care au Sufletul treaz sunt foarte, foarte puțini. Dar din ce în ce mai mulți înțeleg că salvarea este prin Suflet pentru a-l adora pe Dumnezeu.

Vocea Sufletului este senzația acea mică, emoția care ne aduce lacrima Iubirii, a Iertării și a Înțelepciunii.

„Lumea este Creația ta” – ea reflectă gândurile tale, stările tale. Uită-te în tine și în jur. Uită-te mai întâi în tine și apoi în jur. Nu este nici o diferență. Este atât de înfricoșător încât lăsăm spiritul să ne „ajute”. Și o face cum a învățat până acum, fiind el însuși nefericit. Pentru că un spirit nu are decât rațiune, și va judeca (trăi) doar în conformitate cu conceptele primite ca învățături bazate pe spaime, frici, mânii, pe nemulțumiri, frustrări, toate devenind depresii. Asta e starea spiritului care de mult, a fost disociat (intenționat) de Suflet. Ăsta este chinul omului dar poate fi și salvarea lui. Motivele sunt multe, pentru care Sufletul nu este în om, ci doar alături de el, în preajma lui.

Cei care au Suflet, dar nu sunt conștienți, sunt neconformiști, nu se supun „ordinii”, caută mereu să reformuleze realitatea așa cum o percep dar neștiind cum să o facă. De multe ori rolul lor este ingrat pentru ei dar și greu de suportat de cei din jur.

Fiecare avem „păcate” (lecții) de învățat. Uitându-ne la alții nu ne vom rezolva propriile probleme, noi nu vom fi fericiți. Vom judeca, vom fi nemulțumiți până o boală ne salvează sau până când înțelegem ce rău ne facem nouă și implicit celor dragi, care de cele mai multe ori preluând învățăturile, stările noastre, sunt copii ale spiritului și nu ale Sufletului nostru. Vor încerca și ei să se debaraseze de traume. Dar îi putem ajuta, eliberând din noi, ceea ce ne ține prizonieri.

Fiecare putem părea cei mai mari păcătoși în ochii altora. Când ți se arată asta, lucrează cu starea respectivă pentru că dacă nu o ai la vedere, cineva a văzut-o și Îngerul din tine a vorbit cu Îngerul din acea persoană ca, amândoi, să vă vindecați. Noi nu vedem asta, dar putem înțelege și, rezultatele vor fi pe măsură.

Suferim pentru că altuia ni se pare că i s-a făcut o nedreptate. E doar părerea, judecata noastră. Nu știm cu adevărat de ce se întâmplă asta. Ce Lege a lui Dumnezeu, a Universului se aplică. Iar judecăm direct pe Dumnezeu. Da, putem spune o Rugă pentru liniștea acelei ființe. E de ajutor și pentru noi, pentru a scăpa de starea interioară.

A crede în Dumnezeu este a fi atent în fiecare clipă la atitudinea ta interioară! Cel mai dificil lucru, pentru că mereu se interpune spiritul care vrea judecata lui și Dumnezeu este alungat. Iar toate, le trăim doar în noi. 

Cheamă-ți Sufletul, adu Sufletul în tine și vei schimba totul.

Anxietatea Iertării

Participarea la cursuri sau întâlniri de o oră-două, nu duc la o schimbare AUTOMATĂ a vechilor tale stări, oricât de bine crezi că ai înțeles și, cât de entuziasmat ești o zi-două. Va trece și revii la vechi deprinderi.

Informațiile sunt necesare dar cât de utile iți sunt, o vei afla PRACTICÂND zilnic, constant, TU însuți. Doar așa îți vei schimba singur/ă, deprinderile pe care le conștientizezi că nu au ce-ți aduce bun și frumos în viață.

Exteriorul este oglinda interiorului nostru. Dacă dezordinea dintr-o cameră, uneori e utilă, - habotnicii vor zice că nu, dar vă las singuri să decideți. Oricum, nu dezordine pentru o perioadă lungă, ci atât cât ne determină „să facem curat”, dezordinea interioară, constantă, devine boală.

A „înțelege” ceva, nu înseamnă că te-ai înțeles pe tine sau, și mai grav, pe cei din jur, pe care îi bombardezi cu „bune sfaturi” datorate „bunelor tale intenții”. Între timp tu nu le-ai valorificat pentru tine.

Am întâlnit persoane care erau nemulțumite de un coleg (cel puțin) de serviciu, sau de fosta soție ( soț), de un vecin. Până la a fi nemulțumiți de întreg neamul acesta de „păcătoși”, care (alții) nu fac nimic pentru a remedia situția pe care TU o dezaprobi cu enorm de multă vehemență, pierzându-ți propriul tău timp și energie. E plin internetul de asemenea atitudini.

Neamul ești TU!!! Cum/când ești nemulțumit de alții, uită-te ÎN tine. Tu echilibrează-te, armonizează-te. Vei transmite și altora starea ta pentru că, se formează UNDE DE REZONANȚĂ. Nici nu e nevoie de cuvinte. Până se va forma un grup de bază, chiar fără a se cunoaște unii cu alții, grup de stabilitate (10%), care pot schimba o situație, chiar o perspectivă a unui război, așa cum, deja, s-a demonstrat.

O nemulțumire exterioară denotă multitudinea celor interioare. Față de unii membri din familie, prieteni, necunoscuti sau situații pe care nu avem noi cum le ști dedesupturile.

Nemulțumirea față de colegi, prieteni, duce la ÎNSINGURARE. Ori te desparți, ori nu-ți găsești partener. Dacă ai unul, îl toci mărunt, mărunt până pleacă (dacă mai are putere). Atunci când spui că fostul/fosta e manipulatoare, un „jeg” (scuze), și repeți asta de 3-5 ori, în modalități puțin schimbate (ca exprimare), apoi te superi că ești „intrerupt) și că nu există „bunăvoința” de a fi ascultat (adică: vaaai, ce păcat de tine, care ești extraordinar!), un psiholog ar fi necesar. Spiritualitatea .... „a dăunat grav” dându-ți impresia că ai devenit un nou Budha. Este o situație des întâlnită. Când există și copii în ecuația aceasta, și când îi consideri și pe ei manipulatori, că așa au fost învățați de partea „adversă” (trebuiau să spună că „îngerul” care ești tu, s-a săturat se traiul cu muma pădurii), atunci chiar e o problemă. A îndruma „vocal”, cu „sfaturi bune”, nu e suficient. Copii prinși la mijloc SUFERĂ! Și iau decizii  care (subconștient) să ÎI DOARĂ pe ambii foști parteneri, pe părinți. Invață, de fapt, să se orienteze singuri. Sfaturi?! Gen: fostul/fosta e de vină! DE CE otrăvești (și) sufletul copilului?! Numai ca să te „albești” tu?! Pentru că nu-ți asumi și partea ta de neconcordanță (nu spun vină)?!

Am întâlnit situații de acest fel și, durerea cea mai mare, întotdeauna a fost a copiilor.

Am fost acuzată că nu iau partea sau apărarea uneia din părți, că nu am o MARE disponibilitate de a asculta ceasuri în șir acuzele. Repetate, în diverse tonalități, de cel puțin 3-5 ori, în decurs de o oră.  Știu! Dacă aș fi zis: vaaai dar cum ai putut rezista lângă o „asemenea” persoană, eram cea mai bună ființă, și înțelegătoare. Dar așa... am devenit non grata.

 Fiind vorba de copii care sunt traumatizați, dacă nu de ambele părți, măcar de una, nu e cazul să dau putere și mai mare dizarmoniei din persoana care mă toacă și pe mine mărunt.

Știu că în viața persoanelor nemulțumite de parteneri, de colegi, de vreme, de guvern, toate se vor RELUA dacă nu vor să se schimbe ei înșiși.

Terapia Iertării ?! e bună pentru alții, ei să ceară iertare. Mulți numai asta VOR să înțeleagă în situații mai dificile.

http://danaela-foculsacru.blogspot.com/p/terapia-iertarii.html

„ Circumstantele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de constiinta.” Oricare ar fi ele, din orice zonă e existenței noastre vin, apar. Fie e fostul/fosta, fie orice altceva. Când spui „așa sunt eu” să nu te aștepți la a se schimba ceva atunci când „situația” o ia razna. Și să nu aștepți ca eu, sau altcineva să fie extrem de amabil cu tine, să te compătimească, să îți dea dreptate și să acuze partea „adversă” pentru a te simți tu bine. Vei rămâne aceeași persoană plină de frustrări, de lacrimi, vei ATRAGE noi suferințe trase la Xerox  (indigo), pentru că tu nu renunți la „demonii” interiori. Nimeni din-afară, nu te vindecă. Așa că nu da vina pe altcineva că „nu te-a ajutat suficient”. Dacă ai răcit și iei paracetamol, data viitoare nu vei mai lua pentru că trebuie să-și facă efectul și acum (după trei luni de când l-ai luat prima data)?! Dacă te simți bine- bine, o zi, o lună dar tu reiei vechile deprinderi, înseamnă că medicul, psihologul, terapeutul, vremea, vecinu* este de vină? O emoție, o stare nu se schimbă definitiv decât dacă tu singur conștiențizezi și aplici constant ceea ce ai simțit că este bine pentru tine.

http://dor-danaela.blogspot.com/2018/02/lumea-este-creatia-ta.html

și RUGA: „ DOAMNE, ÎNTOARCE LA ECHILIBRU ȘI ARMONIE, NEMULȚUMIRILE.... DIN MINE” repetată  până la ultima suflare din această viață, ori de câte ori „simți” că iar apare „demonu”.  Nu o zi-zece și ... Vă asigurați de o nouă rundă.

http://dor-danaela.blogspot.com/2015/12/rugati-va-pentru-dusmanii-vostri.html

Și nu uitați de SATELITUL DOAMNE! Este mereu, întotdeauna, pe orbita ta personală. Incetați de a învinovăți pe alții, de a vă etala nemulțumirile. Pictați cel mai sumbru tablou in care voi sunteți figura centrală.

http://dor-danaela.blogspot.com/2014/05/satelitul-doamne.html

                          Thomas Alain Koper

P.S. Uneori este spre binele persoanei să închei orice relaționare. Pentru că își va întoarce nemulțumirile spre mine. Apare așa, nouă „ocazie” de a fi „aceeași persoană” la care nu vede de ce ar renunța. Mi-e dificil, enorm de dureros, atunci când sunt copii prinși la mijloc sau părinții care, sigur, nu au capacitatea ta de informare, de schimbare. Vei afișa indignare, vai bate toaca, cum se spune, că nu te-am ajutat, nu ți-a fost de folos...Așa cum faci cu cei „dragi”, dar-mi-te cu o străină. Eu voi rupe cercul tău vicios, pentru că nu vreau să fac parte din el. Sunt om, pot avea și eu un moment de cădere, mai ales când e vorba de părinți sau copii, sunt mai aspră, directă. 

„Am fost la... și, nu prea m-a ajutat”. CE ți-a spus să faci? Și afli că apoi „nu a avut timp”, sau nu a „înțeles”, sau a considerat că ....

Dacă accepți o nouă întâlnire, poate părea că „ai legat” pe cineva de tine. Sumbre gânduri mai au unii! Acuze care  sunt de evitat, atunci când sesizez că apar.  Inerția umană este imensă.

 E decizia fiecăruia de a apela,  pe oricine vrea. 

E mai comod să ai pe cine da vina când simți tu că e cazul să-ți arăți propriile frustrări, neputințe?! Se pare că da. 

Vorbe „aruncate” în asemenea momente, au o încărcătură care sigur se va întoarce la tine, cel puțin, sub forma unui refuz politicos. Dar, ele se vor aduna, din multiplele nemulțumiri și... ȘI!!!

Atunci când sesizezi că recidivezi în gândire, atitudine, stare, caută ajutor în ați schimba starea energetică și, cel mai important, APLICĂ ceea ce primești ca îndrumare. Nu căuta să dai vina pe nimeni. Nici pe tine. A conștientiza că ai nevoie de un strop de ajutor, te poate salva din multe nemulțumiri.

A avea răbdare, duce la interpretări. Răbdare de a reface „eroarea de gândire” a celuilalt. Iar și iar!  dar ȘI la delăsare din partea unui „viitor nemulțumit”. 

Erorile de judecată, te pot omorî -spune dr Len. Cu umor, desigur. Măcar un pic, adaog eu, suficient cât să îți faci viața proprie un calvar. A te lăsa să dai și vina pe mine, e ... deja altceva. Sigur intensific eu Terapia Iertării! Tu vei continua - sau nu, e alegerea TA! 

Lumea este creatia ta

Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele. Recunosc, știu că prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul. Iți mulțumesc! Iți sunt recunoscătoare!Te iubesc!

Atunci când aplicăm T:I: e nevoie să învățăm câteva elemente inițiale.

Starea de meditație, în care să implicăm toate cele cinci simțuri, este necesară. Se știe că o întâmplare se înregistrează instantaneu pe zone diferite ale creierului. Și vizual, și auditiv etc.

Ne adresăm divinității, cu încredere, așa cum am vorbi cu cel mai bun prieten. Ne lăsăm cuprinși în Puterea de comunicare pe care așteptăm să se întâmple.

Spunem ce vrem, ce avem nevoie. E cea mai completă mărturisire pe care am făcut-o vre-odată.

Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele!

Gândindu-ne intens la o persoană, la clipele neplăcute, o facem prizonieră. Unda energetică devine foarte puternică. Ne cerem iertare din toată ființa noastră, atunci când suntem convinși în mod sincer, când nu ne îndoim deloc de acest Adevăr.

Este o eliberare cum nu poate fi explicată prin cuvinte. Ce se întâmplă nivel celular se simte cel mai bine. Să nu aveți așteptări ca să se întâmple, neapărat, foarte repede. Nu are importanță când se va întâmpla. Importantă este starea în care ne vom adânci zi de zi, făcând această auto-terapie.

Avem pe mulți strâns legați de noi. Nici nu ne dăm seama. Apar cazuri, așa cum am văzut recent, că micile nemulțumiri zilnice, hrăneau marile neiertări, devenite deja traumă, din cu totul și totul altă motivație. Nu e o terapie de o zi sau o săptămână. Persoana trebuie să înțeleagă treptat că propria atitudine o face să devină un magnet. Că tot ce are „pe suflet”, e doar o mică parte din ceea ce este ascuns.

Trebuie înțeles clar mecanismul prin care realmente ne distrugem viața. CUM să facem asta, ÎNȚELEGEM treptat! Ințelegerea are MULTE, foarte multe trepte, tot mai subtile. Le vom afla singuri cu cât exersăm.

Recunosc, știu că prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul.

Atunci când ȘTII că acest RECUNOSC este ADEVĂRUL, te-ai eliberat. Sincer, după asta nu mai e nevoie de nimic. Cuvintele tac. O adâncă înțelegere te cuprinde. Valurile se potolesc. Pentru că și noi contribuim la stările altora. Nu numai el la ale noastre. Ieșim din acest perpetuum mobile atunci când RECUNOAȘTEM.

Noi atragem în viețile noastre oameni, întâmplări, locuri, lucruri și energii de o vibrație asemănătoare celei pe care o emitem.

Neiertarea are multe forme: nemulțumirea față de o persoană, uneori față de o situație, urmărirea, vânarea erorilor altora etc. Ea face ca persoana respectivă să devină prizoniera gândurilor noastre, uneori creind și întreținând în spațiul nostru o structură energetică chiar și o entitate străină, adunând părți de suflet, care ne secătuiesc energia deoarece ele trebuie hrănite, determinându-ne tot felul de gânduri și emoții negative. Pot duce la boală sau moarte.

De asta este necesară curățarea fizică și energetică, a spatiilor de locuit, a birourilor. Nu e vorba de a face acea ordine strictă dusă la extrem. Sunt camere aparent dezorganizate, dar din care nu ai mai pleca. E vorba de energiile care sunt acolo, datorate persoanei care o are în grijă.

                Iți mulțumesc! Iți sunt recunoscătoare!Te iubesc!

Iți mulțumesc că m-ai ajutat să văd cât de „chinuitoare” era starea din mine. Ești o ființă minunată care ai avut grijă de mine, m-ai ajutat să-mi văd partea frumoasă și armonioasă, caldă și iubitoare.

Iți mulțumesc că mi-ai dăruit din timpul și energia ta.

Mă rog să primești, să fii binecuvântat cu energii vindecătoare, armonioase!

Te iubesc și te rog să-mi acorzi iertarea ta!

Știți ce sunt memele?! „Meme este un concept evoluționist introdus în 1976 de biologul Richard Dawkins în cartea sa „Gena egoistă”, care definește ipotetica unitate de informație culturală moștenită, utilizată și transmisă de individ. Așa cum gena este o unitate informațională macromoleculară, purtătoare de caracteristici biologice, structurale și interactive ale individului, meme este simbolic vorbind o genă informațională mentală, o purtătoare specifică de informație culturală. Altfel spus, dacă gena este o unitate replicativă la nivel biologic și mema este tot o unitate replicativă, însă la nivel cultural.^[1]

Cărțile, articolele, cursurile, oamenii, care ne influențează, pot fi considerate meme. Suntem conectați printr-o idee purtătoare a unei informații pe care am primit-o și cu care am fost de acord. Nu ne mai gândim ce impact are, doar o reluăm mental și considerăm că este suficient. E bine totuși să fim mai selectivi cu informațiile!!! Dar și cu persoanele de la care le primim. 

Oricum, înțelegem totul prin prisma noastră. Zece cititori, zece ascultători pot duce la 11 păreri aparent diferite. Sunt doar aspecte ale aceluiași adevăr, fiecare privind din „punctul lui de vedere”( când privim degetul cuiva vedem doar partea dinspre noi, unghia sau amprenta- "softwar-ul" degetului). Atunci, pentru ce ne supărăm că altcineva are o altă părere sau „viziune”?!

Avem un unic Judecător, Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în imensa Sa iubire, ne iartă greşelile noastre, dacă le recunoaştem şi acceptăm iertarea Sa. Pare ciudat să spun asta?! Nu cred!

 Cei care îl roagă pe Dumnezeu să îi ajute dar ei nu fac nimic pentru îndreptarea, în primul rând a Sufletului, nu cooperează cu Dumnezeu, nu lucrează cu Dumnezeu, nu cred în El. Omul este singurul care poate face asta.

Atunci când, oricâte eforturi am face să ne reamintim, nu mai ştim care a fost cauza supărării, dizarmonia a dispărut. „Dulceața sufletului”, cum spun scrierile patristice, ne înmiresmează Ființa. 

Dumnezeu lucrează cu fiecare în parte, pentru că facem parte din Creația Lui. 

Creația personală ?! învățăm să ne descurcăm sub directa LUI privire! E bine să nu uităm că ne privește, ne trimite ajutoare... 

Lucrează cu tine, dar nu pentru tine, pentru că suntem singurii responsabili de ce creiem prin gând, atitudine, faptă. 

„Nu va faceti probleme. Intreaga lume este creatia ta si acest lucru trebuie luat ad litteram” - Dr. Len

Iertarea

Majoritatea vor să ierte persoana din viața lor care cred că le-a produs suferință. Pe acea persoană trebuie să o binecuvântezi că a apărut în viața ta și te-a trezit! Știu! Apare o rezistență interioară împotriva acestei idei.

 „Ea m-a jignit, ea m-a despărțit, ea m-a bârfit, ea mi-a pus piedici, ea…ea…”. Uită-te în tine: e frumos ce simți? Ai nevoie de tsunami din tine?! SIGUR??? Te simți confortabil ÎN starea asta?! Păi, e starea TA! Era deja în tine iar cineva doar a zgândărit-o. Stai față în față cu starea ta și vezi dacă TU te placi. Uită-te în oglindă. Cum arăți când ești pe post de ghionoaie?! Răspunde fiecare.

„Mi-e îmi vorbește urât, dar dacă apare altcineva, se schimbă: e amabil/ă, e drăguț/ă!”. Vorbele înseamnă 3-5% din comunicare. Starea interioară e cea care „ne leagă”.

Și, dacă e povestea a doi îngeri care au venit împreună? Un îngeraș voia să știe ce este durerea, suferința (încă nu ajunsese pe Pământ!). L-a rugat pe Doamne-Doamne să îi dea voie să plece pe planetă. Doamne i-a spus că încă nu e pregătit. S-a tot rugat. „Ai nevoie de un însoțitor” i-a spus într-o zi, Doamne-Doamne.  A întrebat dar nu a găsit pe nimeni dispus de a-l însoți. Intr-o bună zi, văzându-l atât de mâhnit, un alt înger, prietenul lui cel mai bun, i-a spus: ” vin eu cu tine! Dar am o rugăminte! După ce îți voi provoca durere, ca să vezi cum este, să nu mă lovești prea tare! Vom fi amândoi răniți și nu ne vom putea ajuta prea curând!”.

Multe explicații se pot da stărilor noastre. Care devin obiceiuri. De care scăpăm greu, pentru că ne confundăm cu ele. Nu noi, nu ESENȚA noastră e durere, dezamăgire, nemulțumire…sau oricare altă dizarmonie fizică, emoțională, mentală.

Acestea sunt STĂRI alimentate de energia noastră. A corpurilor: fizic, emoțional, mental, spiritual. Cheltuim timp și energie pentru a ne juca cu imensa forță, putere, pe care o avem. Distrugem de cele mai multe ori.

Cerem iertare ca să înțeleagă celălalt că ne-a greșit! Cât ne-a greșit! Sau pentru că așa e creștinește! De asta spunem că simțim că nu ne-a iertat!

 NOI nu am fost sinceri. Când ai iertat, ai tăiat orice comunicare pe  frecvența care era dizarmoniosă.  Pur și simplu nu mai comunici TU pe ea. Dacă însă o simți prezentă, înseamnă că mai ești TU pe acea frecvență.

Binecuvântarea! Este o etapă superioară iertării. Inseamnă Ințelepciune! Că deja ai înțeles că tu ești un capăt al funiei și nu mai e cazul să o zgudui mereu, pentru a-l ține pe celălalt aproape, legat de tine. Binecuvântare, sau A Blagoslovi, cum spuneau bunii noștri. Când binecuvântezi ești în „non-stare”: revărsare de Grație Divină. Tăria unei Binecuvântări, apare în timp, cu cât este mai des lăsat Sufletul să o spună. A căuta alte explicații, sensuri, e pierdere de timp și energie.

Este și ideea tăierii legăturilor. Le tai, persoana sau situația pot dispare dar, ÎN TINE, a rămas energia care va atrage EXACT aceeași situație. Parcă xeroxată! Toți știm cum este când apar asemenea situații în viața noastră.

Da! există meditații, tehnici pe care le putem învăța ca suport. Sunt necesare. Aplicarea lor constantă ne dă de furcă.

Suntem în Epoca Vărsătorului, care reprezintă umanitatea, colectivitatea. Semnul opus este cel al Leului-el reprezintă egoul individual. Nu e bine, nu e rău! Trebuie doar să înțelegem ce ne aduc aceste energii. Știu că mulți vor binele altora, a colectivității. Tipic epocii. Însă „începe cu tine”. Puterea Leului este colosală. Așa că e nevoie să fim atenți ce facem noi umanității. Ce STARE dăruim, nu numai vorbe frumoase. Putem folosi încăpățânarea unuia și orgoliul celuilalt semn, pentru a
 REUȘI. 

Întotdeauna o epocă dominantă a avut una opusă. De puterea celei opuse s-au folosit cei care știau asta. Ex: Taur – Scorpion, Berbec – Balanța, Pești- Fecioara… Nu e nevoie, acum, de prea multe explicații. Uitați-vă un pic în urmă și veți ști. Sunt convinsă că „ideea” a făcut ceva să sclipească în suflet. Important este, că ACUM, colectivitatea depinde de fiecare în parte. 

Înformațiile, cunoașterea, ne sunt de un real ajutor, pentru a înțelege dizarmoniile, care nu întotdeauna ne aparțin. Noi doar le preluăm, crezând că sunt personale. Este și acesta un aspect de care trebuie să ținem cont. Asta nu înseamnă că nu suntem răspunzători de ceea ce facem, gândim, simțim, pentru că „alții” știu ce/cum să ne manipuleze. 

Precum vedeți, sunt multe aspecte pe care trebuie să începem a le conștientiza. Moneda are două fețe și e bine să avem mai multe înțelesuri, pentru a vedea care ne sunt necesare.                                          

 Binecuvântează VIAȚA! 

  

http://danaela-foculsacru.blogspot.ro/p/terapia-iertarii.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2014/07/terapia-iertarii.html

http://dor-danaela.blogspot.ro/2014/11/legea-iertarii.html