Uimiri

Trec zilele și nopțile frigului pentru a înmuguri aburul lor în primăvară.

Trec norii pentru a lăsa umbra lor să se dizolve în cer certându-mă că nu i-am cules.

Trec munții care au așternut colbul pietrelor pe sufletele însingurate de pe cărările lor care se sfârșesc  în peștera inimii unde îmi aduc auzul.

Descopăr foșnetul viu al Vieții în ochii Soarelui și în zâmbetul misterios al Lunii care încep să-mi alcătuiască ființa.  Mă cuprind în căldura învăluitoare ca un basm de la Polul Nord. Răcoarea rămâne miezul fiebinte care îmi alunecă simplu și firesc prin vene.

Trec mirările și uimirile culese de mâna Făpturii Făcătoare, Împlinire care devine mărturisire a Facerii.

Mirul cald al Vieții îmi înconjoară de trei ori răsuflarea și devine Liturghie mărturisitoare. Mireasma lui alunecă pe văile sufletului culegând cioturile albite ale vremurilor. Curge lăsând adieri răsfrânte spre cele șase zări. Le adun în mine pentru a avea un punct de întoarcere. Tăcerile aburind de vise le transform în leii puterii de a străbate ținuturile dintre noapte și zi sau dintre zi și noapte. Două începuturi în care alunec pentru a culege rătăcirile mele și ale altora.

urmează să devin Darul răsfrânt.

Distanța se măsoară prin însingurare. Un etalon infailibil. Știu, distanța până la setea din mine este imensă. Înspre tine e deja veșnicie. Cum/când o voi străbate?! Vino și tu cu un pas de zâmbet mai aproape.

Cuprind tăcerea dintre noi în căușul inimii. Purpuriul devine foc și miezul lui hrană.

Amestec de iarba raiului și roua cerului căzută pe pământ. Pun un gând de iubire și licoarea e gata. 
Magia devine viul din care sorbi.