RUGA CEA TĂCUTĂ A INIMII

Rugăciunea Inimii

Aşa cum reiese şi din fragmentul pe care îl veţi citi, am citat din scrierile fericitului patriarh Calist.

Sper să vă fie de folos în orice,, tehnică” aţi aplica. Dar, mai ales, în Rugă.

„Mai întâi de toate, după cuvintele fericitului patriarh Calist, căldura (în timpul rugăciunii) vine din rărunchi, ca şi cum i-ar încinge şi pare ispită, dar nu este aşa: căldura aceasta nu-i din ispită, ci de la fire (de la firea omului .na.) şi este urmare a nevoinţei în rugăciune. Dacă însă socoate această căldură ca din har, iar nu din fire, apoi aceasta negreşit e ispită. Dar oricum ar fi această căldură, nevoitorul nu trebuie să o primească, ci să o alunge.

Vine şi altă căldură de la inimă şi dacă în vremea asta mintea cade în cugete desfrânate,apoi aceasta-i ispită adevărată; dacă însă tot trupul se aprinde de la inimă, iar mintea rămâne curată şi necuprinsă de patimă, oarecum întărită în cea mai lăuntrică adâncime a inimii, apoi aceasta-i fără îndoială din har, iar nu de la ispită.

Ştiind toate acestea, e de neapărată trebuinţă să deprindem mintea noastră chiar de la început să stea în ceasul rugăciunii deasupra inimii şi să privească înlăuntrul ei, iar nu numai până la jumătate, într-o coastă, nici numai în partea de jos.

Aceasta se cade să se facă, pentru că atunci când mintea stă deasupra inimii şi înlăuntrul ei săvârşeşte rugăciunea,atunci ea ca un rege, şezând sus la loc slobod, vede cugetele rele ce joacă dedesubt şi le loveşte, ca pe nişte copii ai Babilonului, de piatra numelui lui Hristos.

Afară de aceasta, fiind destul de depărtată de coapsă, ea poate ocoli cu uşurinţă dorinţele pătimaşe, care au devenit inerente firii noastre prin păcatul lui Adam.

Dacă însă cineva îşi strânge atenţia pentru rugăciune la jumătatea inimii, atunci sau din neîndestulata căldură a inimii, sau din pricina slăbirii minţii şi a întunecatei atenţii (datorită desei repetări a rugăciunii), sau sub influenţa luptei stârnite de diavolul, mintea sigură de sine cade spre coapse şi împotriva voinţei se amestecă cu căldura cea din pofte.

Unii, din pricina marii lor nedumeriri sau din neştiinţă, încep să facă rugăciunea jos, în capătul inimii, lângă coapse,şi astfel, atingând cu mintea lor atât o parte de inimă, cât şi o parte de coapse, singuri cheamă ispita la ei, ca descântătorul pe şarpe.

Iar alţii, suferind cu totul de nepricepere, nu ştiu nici măcar locul inimii şi, socotind că el se află în mijlocul pântecelui, îndrăznesc să facă acolo rugăciunea minţii. Vai amăgirii lor!

De asemenea, trebuie a deosebi căldura în rugăciune, care este dar firesc, revărsat în inimă, ca o mireasmă bine mirositoare,prin sfântul botez, de căldura care ne vine de la păcatul strămoşesc şi care e stârnită de diavolul.

Cea dintâi numai în inimă începe rugăciunea şi tot în inimă o sfârşeşte, dând sufletului linişte şi roade duhovniceşti.

A doua îşi are începutul în rărunchi și tot acolo îşi termină rugăciunea, pricinuind sufletului tiranie, răceală şi tulburare.

A treia, rezultând din amestecarea cu aprinderea poftelor, aprinde mădularele şi inima cu dulceaţa poftelor desfrâului, robeşte mintea cu cugete rele şi târăşte spre împreunări trupeşti”.

Puterea sufletului este mintea; ea este nematerială.

Raţiunea nu este acelaşi lucru cu mintea.

Mintea nu gândeşte după normele / umane, ci ea ştie cele divine.

La fel puterea contemplativă a omului, cu toate că este nematerială îşi are şi ea reşedinţa ei. Ea este situată în partea superioară a inimii, în partea stângă a pieptului, aproape de sân, puţin deasupra lui.

Unirea minţii cu inima înseamnă unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţămintele duhovniceşti ale inimii.

,,Când mintea şi inima vor fi tămăduite, vor fi în acelaşi timp unite în Domnul, în partea inimii unde se află puterea contemplativă, se va forma încet, încet, un minunat templu a lui Dumnezeu “nefăcut de mână”, ci duhovnicesc, o “sfântă a sfintelor”: acolo mintea, hirotonită întru preot şi sfinţită întru episcop, se coboară pentru a-L adora pe

Dumnezeu în Duh şi în Adevăr”.

Cred cu tărie că IUBIREA este singura forţă din univers pentru că ea este DUMNEZEU.

Noi nu putem să iubim aşa cum ne iubeşte EL dar, ne putem lăsa copleşiţi, învăluiţi, cuprinşi în iubirea Lui. Şi atunci, vom ŞTI.

Vom şti că toate celelalte : frica sau spaima sau teroarea sunt doar iluzii, nu sunt forţe reale, noi le crem, am fost obişnuiţi aşa. Noi le alimentăm. Tare greu este să ne dezvăţăm de aceasta…dar se poate.

Am repetat de câteva ori…Pentru mine, în primul rând.

Nu am trăit în iubire ci în umbre care m-au dominat. Am învăţat că ochii fizici nu pot vedea realitatea , ci numai umbre bazate pe durere, pe frică, pe neajunsuri şi pe toate cele.

Ochii luminoşi din interior, ochii spiritului, ochii sufletului mi-au dezvăluit într-o clipă de graţie şi sfinţenie ceea ce ESTE real. Realitatea iubirii

Nu ştiu dacă este un miracol sau acesta este un nume adecvat, ştiu însă că acum….după toate tornadele , sufletul meu este liniştit şi calm, că o unică forţă îl susţine :IUBIREA .

Iubirea LUI primită ca o ploaie de aur care a inundat totul şi odată cu acest tot şi pe mine .

Noi toţi trăim înglobaţi într-o conştiinţă pură.

Crucea Florii de Liliac

„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea într-una explicaţii.” (Micul Prinţ- Antoine de Saint-Exupery)

 Zile de primăvară, sărbători ale vieţii în cercul celor văzute, basme păstrate/venite din lumea celor nevăzute… care pătrund în mine în adâncimea nopţilor din ce în ce mai calde.
 Păşesc obosită, cu gânduri pe care le vreau pentru mai târziu. S­-au adunat atâtea nedumeriri, mai ales ale altora în mine… Ştiu că le voi da de capăt… pentru că, pentru că oamenii sunt iubiţi, chiar şi când a rămas doar o părticică din sufletul lor, netulburată în vremile de acum.
De undeva apare motănelul meu. Mergem agale amândoi pe străduţa îngustă. Parcă aş vrea să deschid ochii spre ceva anume, dar încă nu pot. E o mare oboseală  în mine, un zâmbet trist…  În dreptul porţii ne despărţim: Bizu sare pe gard pentru că, dincolo de poartă mă (ne) aşteaptă Nad. Doar îl ghicesc în noaptea neagră. Îi simt botul cald cum se apropie de mâna mea. Scânceşte ca un copil de bucurie…

 Tămăduire!!! Nu vindecare, ci de tămăduire au nevoie oamenii. Tămăduire care pleacă din minte pentru a îmbrăţişa inima. Pentru a fi una cu ea, suspin în adânc de foc, în inima Fiinţei.
 O mireasmă caldă mă învăluie. Degetele mele se strecuraseră în ramurile de liliac primite de la bunele mele vecine. Unele le dau drumul în curte sau le lasă agăţate pe poartă.
Sunt multe culori… nuanţe de violet care par vii în aroma ce se răspândeşte valuri, unduinde în geometrii numai de ele ştiute.
ŞTIU… sunt seri, nopţi de când, ca în fiecare primăvară, apare aceeaşi întrebare cu acelaşi răspuns. (Din… copilărie, evident).

 Mă întrebau de ce dorm sub tufele de liliac, de ce mă învălui în ele. Luam ramurile şi le înfăşuram, atentă, fără să le rup, în jurul meu. Rămâneam aşa… ca o statuie, mult timp. Răspundeam invariabil: „Dorm sub CRUCEA florilor de liliac. Adun florile – în cruci în jurul meu”. Da, e o altă poveste din povestea care curge acum prin starea mea de copil al nopţii. Ştiu… ştiu că toate poveştile sunt deja scrise undeva. Noi le citim din când în când de pe filele sufletului nostru sau, al altora, uneori. Atunci când ne invită, când ne dă voie sau chiar ni le citeşte. Se întâmplă… şi aşa.
Uneori, rămânem unul în povestea altuia aşa cum a rămas CRUCEA florii de LILIAC în povestea mea.

Crucea „cheie şi izvod uman şi cosmic.” Mă plimb în crucea nopţii, în mirarea razelor lunii pline, pe străduţele tăcute. Strălucesc florile liliacului sub razele ei şi a stelelor. E o înfiorare de miresme şi culori care străbat umbrele din mine. Mă las absorbită de aroma care pătrunde în fiecare suspin al sufletului…
Nimeni nu cred că i s­-ar putea împotrivi. Devin culoarea, catifelarea petalelor mici… devin crucea care mă atrage în adânc de fiinţă.
 Ochiul credinţei din mine e atras de acel dincolo de catapeteasma inimii. Acolo nu mai există în seara asta numire a nimic ci doar o cunoaştere simplă aşa ca în sufletul copilăriei, mai presus de culoare, semn, alcătuire, numire sau denumire care ar limita ceea ce devine mişcare în nevăzutul rugăciunii, într­un spaţiu în care sunt cuprinse toate, dintotdeauna. Un dincolo în care simţurile nu mai sunt stări ale lumii văzute, devenind de prisos în ruga care se rosteşte neîncetat.

 Poate niciodată nu am trăit atât de profund starea crucii.
O gândeam… o imaginam… o simţeam, dar ea nu era VIE în mine.

 O Liturghie netrupească rostită pe altarul inimii, care se săvârşeşte din Nefiinţă.  Sufletul meu este cuprins în mirare, doar uimirea contemplării… Doar atât: uimire într-­o lacrimă, dulce suspin de tămăduire dintr-­o noapte cu arome suave, tandre, dulci ­ amărui, din Crucile ­Florii ­de­ Liliac…

                                                       
                                                      ☼☼☼
http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm

Eternul feminin

Din inima TA m­-ai creat Doamne.
Lumina Ta dintâi este în Fiinţa mea. Şi m­-ai dăruit Omului făcut de Tine pentru a­-i fi bucurie şi împlinire. Aşa am cunoscut iubirea.
M­-ai dăruit fiindu­-i mireasa dintâi. Devenind unicul meu mire. Am învăţat să-­mi cunosc frumuseţea izvorându-­mă din pieptul lui, unde inima a devenit altarul tainei noastre.
Acolo mă regăsesc mereu, unică femeie în deplinătatea iubirii lui şi a Ta. Pentru că ne-­ai iubit deopotrivă, dăruindu­-ne unul altuia. Iar noi trăim măreţia darului Tău întorcându­-ne recunoscători mintea şi inima numai către Tine. Cel care primeşte trebuie ca odată cu bucuria resimţită să-­şi îndrepte întreaga fiinţă spre Dăruitor.

Dragostea mea, Dorul din tine m­-a chemat din fiinţa LUI, să­-ţi fiu desăvârşire.
Mâinile mele au învăţat să modeleze lumina dăruindu-­ţi-­o pentru a fi strălucirea gândurilor tale. Recunosc puterea transformatoare care prin tine revine înzecit /înmiit înapoi, ofrandă în care mă las mereu cuprinsă.Tu mă îmbogăţeşti, mă înfrumuseţezi privindu-­mă. Puterea de a dărui este o renunţare de sine însuşi din partea dăruitorului faţă de primitor, purtând pecetea crucii.

Iar lumea ne­-a fost dată ca un sacrament al prezenţei divine, o teofanie. Toate cele ce sunt în lume sunt oferite de Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite ca daruri, daruri ce poartă pecetea iubirii LUI pentru noi.

Sunt darul lui Dumnezeu către tine, sunt IUBIRE.
Mesagerul iubirii Lui. El însuşi m­-a creat din Lumina Sa, dăruindu-­mă ţie, bucurându­-se de bucuria amândorura, ca împreună să ne întoarcem în Fiinţa Sa.

Fiecare clipă este eternă când sunt în inima ta pentru că aşa am învăţat să exist iar tu înalţi imnuri de slavă măreţiei care ne­-a dăruit unul altuia, înscriindu­-le în mine, precum vechile hrisoave, cu fiecare şoaptă, cu fiecare mângâiere sau tandră îmbrăţişare.

De ce am uitat toate astea Doamne?! De ce atâta timp nu ne-­am mai adus aminte unul de altul şi ne-­am căutat în multe închipuiri care nici ele nu se regăseau în noi?!

Cu puterea Minţii ne­-am putut întoarce uneori la Tine, prin înţelegerea care izvora din admiraţia măreţiei creaţiei Tale, perfecte şi veşnice. Cu gingăşia Sufletului la fel dar prin iubirea Fiinţei încă nu! Pentru că trebuia să ne regăsim unul pe altul. Privesc depărtările unde ştiu că exişti. De când nu ne­am regăsit?!
Doar o unică şi imensă credinţă ne poate face să fim pentru totdeauna împreună.

O arsură şi un sunet straniu reverberează, şi îmi dau seama că inima este cea care murmură melodia nemaiauzită, care se zbătea în adâncul fiinţei mele, de mult timp uitată.
Lacrimă de dor ai picurat în sufletele noastre, hotar unde ne căutăm, hotar înspre ziua de mâine.
Fire de lumină străbat fiinţele noastre în aflarea Iubirii care se adună în căuşul palmelor mele.
Privesc în ochii tăi şi î­ţi aprind inima în gingăşia flăcării sacre.
Se naşte o Lumină Vie cu care îmi vei desena pe trup poveşti tulburătoare.

Îţi imprim în suflet nemurirea – răspunsul la chemările tale,
dor care nu a avut nici un hotar,
străbătând spaţiile şi timpurile.
Care a ars în inimă, ca un jăratec, tot scriind cuvinte de o gingăşie rară
pe care le rosteşti, le rostesc în pragul Credinţei
pentru a deschide Poarta celestă,
care ne duc mai aproape de Lumina Luminilor,
de care orice suflet este atât de însetat.

Sunt TAINA prin care a coborât IUBIREA pe PĂMÂNT!



                                      ☼☼☼

http://www.orfeu2000ki.ro/izvorul_iubirii/1271.htm

Din cartea ,,Izvorul iubirii"- ed. Sarbatoare Publications, Sydney

Îmbrăţişare

Te înfăşor în sunetele privirilor. Îmbrăţişare în care se rostogoleşte ecoul cuvintelor încă nevorbite. Deschid aripile crescute-­nlăuntru, pentru a te primi, întruparea celui care iubeşte.

Înalţă-­mi cânt de iubire, numai aşa vei pătrunde frumuseţea mea.
Înălţa-­voi cânt de slăvire, numai aşa chematul din fire, ca aurul din linişti de pietre, va tâşni în uimirea înfăptuită, născându-­ne din toate.
Cântul slăvitor este iubire, iar în inimi a modelat chipul Unic pe care străluceşte aprinzându-­l, Lumina, candelă dinlăuntrul de taină a minţii.
Naşte-­mi inima din toate cânturile, înălţându-­ne până ce, încet, încet, ne pătrunde puţina veşnicie.

Picuri de ploaie, lacrimi pe care doar cerul le mai poate plânge, dintr-­un dor topit pe chipul blând al Nemuririi, botezul mult aşteptat. Nu e totuna să fii din lut sau din pulbere de stele. Doar sufletul ştie ajungerea pe ţărmul liniştii, acolo unde ne întâlnim cu dorul lăsat tare de demult.

Pe drumul acesta îmi primenesc trupul cu apa izvorului neprihănit, alunec printre vise în miez de noapte, alerg desculţă prin roua gândurilor din care mă voi trezi, în zori de iubire, învelită în aripa sfinţeniei.
Din veşnicia timpurilor, Tu, numai tu îmi eşti domn şi preot, căci rămânere nu e nicăieri.

☼
,,Izvorul iubirii". ed. Sarbatoare Publications, 2011, Sydney, Australia