Una din minunile vieții este COPILĂRIA, prin vârstă sau
suflet. Atunci găsește EL cum să ne trimită mesagerii care ne aduc bucurii,
rămânând necunoscut însă bucurându-se la fel demult.
Moș Nicolae vine pe un cal alb, își scutură barba ca să ningă (Sân Ion vine pe
un cal negru înspre vară) sau ... ceartă, determinându-te să te îndrepți pe
Calea cea dreaptă.
Vă doresc Darul gândurilor Bune, a mângâierilor și alinărilor sufletești!
Magia iubirii să devină Lege pe pământ !!! Fiecare o poate dărui din dulceața
inimii lui devenind ghetuțele vieții cu care să pășiți prin lume.
La mulți, mulți și binecuvântați ani!
La mulți ani tuturor care zâmbesc copilăriei -
cântecul inimii șoptiți-l în inima lumii!
La mulți ani Nicolaie,Nicoleta împreună cu toți
cei dragi !
Gânduri de iubire, de armonie și prosperitate,
abundență de împliniri duuuuulci ca
sărutările din visele pământenilor.
Credința să înflorească în bucuria inimilor
care dăruie binecuvântări de Pace!
,,Fiecare om are o cale
proprie de evoluţie către divin, către înţelegerea propriei vieţi. Există câte
un Dumnezeu câţi locuitori ai Pământului sunt” – spune fiinţa din faţa mea.
O să-ţi povestesc o amintire
care îmi apare mereu în memorie. Târziu am înţeles-o, târziu mi-a fost dat să
descopăr Taina din ea.
Am crescut departe, mult timp
am crezut/judecat că îndepărtată de ai mei părinţi. Am crescut la bunicii din
partea tatălui, într-un cătun din nordul ţării, în Bucovina. Câteva case
aruncate pe dealuri, câţiva locuitori, toţi rude, cărora, cândva, le aparţinuse
tot acel pământ şi care se vedeau doar de sărbători.
Erau două case: a
bunicilor şi a unchiului care a trebuit să rămână lângă ei, pentru că tatăl
meu, mezin fiind, luase calea lumii, plecase la studii şi acum era „om la
oraş”.
Dureroasă, dar şi mirifică
copilărie. Durerea am trăit-o, pentru că simţeam abandonul părinţilor, abandon
care îmi era amintit cel puţin o dată pe lună de a mea bunică, atunci când nu
veneau la timp banii pentru întreţinerea mea (aşa fusese „aranjamentul” cu
părinţii). De faţă cu bunicul nu avea curaj să îmi spună, dar, când era el
plecat…
„Azi nu ai ce să mânci, că nu
au venit paralili de la măta” (avea „ceva” cu mama – din cauza ei nu se
însurase tata cu bogătaşa satului, ci adusese o „olteancă”).
Aşa că revăd două braţe
subţiri, de fetiţă, care înconjoară gâtul unui căţeluş. Un corp firav, zguduit
de plâns, de dor, de nemângâiere, de foame. Mă „adoptase” în cuşca lui. Acolo
era refugiul meu (ce e drept, ca răsplată, îi duceam toate păpuşile care îmi
erau dăruite de trei-patru ori pe an). Ne jucam amândoi cu ele. Adică el le
despletea, eu le făceam codiţe sau le îmbrăcam cu „haine noi” ori de câte ori
era cazul. Şi era „cazul” destul de des. „Dar asta înseamnă că nu mă plictiseam,
nu?”, râde frumos şi cu lacrimi în ochi fiinţa din faţa mea.
Cred că era deja seară.
Alergasem toată ziua pe dealuri şi mă cocoţasem prin copaci, iar „vestea” cu „paralili”
ştiam ce înseamnă. M-am îndreptat împreună cu Bobel (aşa îl chema pe căţeluş)
spre căsuţa noastră. Porţia lui de mâncare a sosit la scurt timp. S-a repezit
bucuros şi a început să mănânce. Simt şi acum acea senzaţie de FOAME din mine,
acel plâns de deznădejde al copilului, acele lacrimi care se rostogoleau imense
pe obrăjori. Lacrimi IMENSE. Înţelegi? Mari ca perlele mele de la gât (are un
colier cu trei rânduri de perle mari şi albe, superbe. Mă gândesc: Cum Dumnezeu
poate să le poarte cu „amintirea” asta în ele?, pentru că asocierea este
clară).
„Lasă, ai să înţelegi acuşi de
ce le port cu atâta iubire şi strălucesc aşa de minunat”, răspunde ea gândului
meu. Le-am primit de la o prietenă dragă şi mă bucur de câte ori le port.
Mult
timp nu mi-au plăcut perlele, acum însă sunt preferatele mele. Nimic nu este
mai total ca starea unui copil. Foamea sau bucuria, deznădejdea sau fericirea
la un copil sunt „prototipuri”, le trăieşte cu toată şi prin toată fiinţa lui.
Aşa eram şi eu atunci.
Foamea, singurătatea (din
cuşcă, vedeam cum mătuşa mea îşi hrănea copiii, doi băieţi şi două fete). Jinduiam
să mă ţină şi pe mine mama în braţe şi să-mi dea să mănânc. Să mă mângâie pe
păr. Acea lunecare lungă şi mătăsoasă a unei mâini calde şi iubitoare.
Cred că tăcerea mea,
încremenirea mea într-o tăcere care era a durerii însăşi, l-a făcut pe Bobel să
se oprească din lipăit. M-a privit cu doi ochi mai întâi miraţi, apoi cu o
revărsare de iubire imensă, parcă din altă lume, totală. Şi a început să
împingă cu botul strachina cu mâncare spre mine.
S-a apropiat şi m-a lins pe
mânuţă.
Am început să mănânc din strachină parcă cea mai gustoasă mâncare din
lume, cu lacrimile alunecându-mi pe obraji, amestecându-se cu mâncarea. Luam cu
palma făcută căuş şi sorbeam fericită. Ba am început să îi dau şi lui Bobel să
mănânce. O dată el, o dată eu.
Ştii, cred că îi părea rău că
nu mă poate lua şi în braţe, că nu mă poate mângâia şi săruta. Doar îşi apropia
boticul umed de faţa mea, şi stăteam aşa mult timp. De obicei, căţeii doar îşi
apropie boticul şi se retrag, sau ne retragem noi brusc, mai bine zis. Ei,
Bobel al meu, stătea aşa mult timp.
L-am îmbrăţişat cu
recunoştinţă, cu iubire, cu dragoste. Durerea din suflet nu putea să mi-o ia,
dorul nu putea să mi-l aline, dar îmi dăruia toată iubirea lui, şi adormeam
aşa, suspinând lângă sufleţelul acela IMENS.
De asta iubesc perlele acum.
Am înţeles valoarea acelor timpuri.
Poate părea o poveste dureroasă, dar nu este.
Mult timp mi-am plâns şi eu de milă, că am fost abandonată, că nu am avut
mâncare, că nu m-au îmbrăţişat ai mei, că am fost urâtă de o bunică, ocolită de
verişorii mei, care nu voiau să se joace cu mine decât când le dădeam din ceea
ce îmi aduceau ai mei, de câteva ori pe an, altminteri, deveneam „aia cu mă-sa
olteancă”.
Recunosc că am aruncat cu o piatră într-unul din ei când mi-a spus
aşa. Nu cred că l-am lovit serios, însă a început să zbiere ca din gură de
şarpe, şi s-a pornit un tămbălău de mai mare dragul. Noroc că era Bunicu' pe
aproape, şi nu au avut curajul să mă bată, altfel, vedeam eu (Râde din nou, cu
toată fiinţa ei parcă).
Vezi, aşa am învăţat să
preţuiesc valoarea unei îmbrăţişări, bogăţia ei, bucuria ei. A unei mângâieri.
A unui sărut. Hei! Nu toate odată, de cele mai multe ori.
Aşa
înveţi să dăruieşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta. Să te bucuri. Să fii
recunoscătoare cu ceea ce poţi tu dărui. Să simţi când este adevăr sau nu într-o
apropiere. Pentru că… oamenii sunt „oameni.
Perlele îmi amintesc de
lacrimile curate ale fetiţei, şi aşa rămân curată cu ceea ce dăruiesc. Nu cu
falsitate, din interes sau de complezenţă, ci cu toată fiinţa. Se învaţă. Să nu
îmi spui că nu”.
Nu pot să spun aşa ceva,
pentru că îi dau dreptate. Mă gândesc la mine. De câte ori am îmbrăţişat pe
cineva, măcar de complezenţă? Hmmm… Cu toţii am făcut-o de nenumărate ori.
Cerem în rugi aprinse mănuşi
sau un serviciu, cerem bani sau un pulovăr, o rochie sau cine ştie ce mai
jinduim din lucrurile acestei lumi.
Dar cine mai cere un vers
dintr-un cântec sau dintr-o Psaltire,
cine mai doreşte să fie ploaia topită-n
iubirea celorlalţi, care să hrănească stropi de lacrimi în bulgări de soare?
Eu doresc, ca în toate
poveştile, trei daruri.
Darul
îmbrăţişării
din inimă între oameni. Să ne deschidem inimile şi să trăim iubirea de la inimă
la inimă, ca o rugăciune interioară, continuă.
Darul de a
uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copacii,
totul este intim legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele,
viziunile fiecăruia.
Să avem putere de a dori cu ardoare şi consecvenţă,
pentru ca totul să se şi împlinească.
Şi… darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru totdeauna:
„Hai la nani, iubito!”
